Nr. 746 din 31.10.2014

Istorie culturală
Avanpremieră
Focus
Editorial
Eveniment
în dezbatere
Polemici
Opinii
Informaţii
Interviu
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2011   |   Septembrie   |   Numarul 590   |   Traiectoria lui Arghezi

Traiectoria lui Arghezi

Dorina GRĂSOIU - „Bătălia“ Arghezi

Autor: Daniel CRISTEA-ENACHE | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Traiectoria lui Arghezi

Urmărind, în „Bătălia“ Arghezi, să refacă procesul istoric al receptării unui mare poet, Dorina Grăsoiu şi-a calculat bine mizele, încă de la prima ediţie a acestei cărţi, apărută în 1984. O carte nu uşor de documentat (fiindcă despre Arghezi s-a scris enorm), dar care provoacă prin chiar dificultatea subiectului. Odată defrişată şi sistematizată bibliografia, desfăşurătorul cronologic al receptării putea fi pus în pagină fără mari probleme. Însă cercetătoarea a ales calea mai dificilă, aceea de a confrunta critica lui Arghezi atît cu vîrstele creaţiei lui, cît şi cu dominanta literară a fiecărei epoci traversate. Prin aceasta, discuţia critică, în perspectivă istorică, este vie şi pe alocuri pasionantă. Desfăşurătorul devine un dosar al receptării.

Dincolo de elementele ştiute şi de aspectele mai puţin cunoscute ale traiectoriei lui Arghezi, modul complex şi subtil în care procedează autoarea se evidenţiază de două ori. Scriitorul se răsfrînge continuu în oglinzile epocilor şi ale momentelor literare, de la 1896 la 1967 (peste şapte decenii!). Vedem, ne reamintim cum i-au fost primite articolele, cărţile sau tăcerile dintre ele. Dar şi perioada istorică se defineşte, în bună măsură, prin unghiul sub care l-a considerat pe Arghezi. Ca orice mare scriitor, acesta e un revelator. Modernismul arghezian reprezintă un pionierat, la sfîrşitul secolului al XIX-lea; o afirmare fulminantă, la data Cuvintelor potrivite; un indiciu de vetustă facilitate versificatoare, pe fondul impunerii formulei ermetice barbiene; un simptom al degenerării, pentru Iorga, Crainic et co.; cheia de boltă a poeziei noastre contemporane, pentru Lovinescu; un poet comparabil cu Eminescu, pentru Cioculescu; un simbol al „putrefacţiei“, al artei burgheze decadente, pentru Sorin Toma din Scînteia, 1948; un „bun“ istoric, canonizat, clasicizat pentru tinerii poeţi din generaţia ’60, care îl respectă pe Arghezi, dar urmează paşii lui Blaga. Şi, dacă arta argheziană se prezintă pe o latură sau pe o faţetă prin felul în care a fost receptată de N. Iorga ori de Felix Aderca, de B. Fundoianu sau de Bogdan-Duică, nu mai puţin formulele acestor receptori atît de diferiţi se expun prin modul în care au primit poezia, proza şi publicistica lui Arghezi.
 
„Problema“ cu Arghezi este că el nu se lasă nicicum inclus într-o formulă şi o explicaţie fără rest. Nu e reductibil. Ceea ce duce la conturarea unui paradox de istorie literară: cu cît se scrie mai mult despre el, cu atît subiectul pare încă departe de a fi epuizat. Doi dintre cei mai buni critici ai noştri de poezie, Vladimir Streinu şi E. Lovinescu, au simţit această apropiere-îndepărtare fantasmatică a versurilor pe care le analizau în deplină competenţă. Lovinescu: „Peste sensul cuvintelor se comunică o forţă misterioasă şi iraţională înregistrată numai de anumite sensibilităţi receptive fără a putea fi fixată sub formă grafică“. Streinu: „Simt că dincolo de teme, procedee, compoziţie ritmică, psihologie şi influenţe rămîne un duh inanalizabil, care mă umileşte. Încerc o dramă de inteligenţă“. Dar la inefabilul ireductibil al textului se adaugă (în ordinea dificultăţii critice) multitudinea valenţelor şi accentelor argheziene, o abundenţă şi o polifonie artistică pe care, înregistrînd-o, spiritele fie şi receptive la nou nu o pot explica. Avangardiştii îl divinizează şi vor să-l anexeze simbolic, dar parşiv-independentul poet le trimite, în bătaie de joc, poezia Plugule.Gîndirea se mîndreşte în a-l avea colaborator şi îl asortează repertoriului său tematic, pînă cînd, relaţiile stricîndu-se, Arghezi cel „gîndirist“ va fi întruna atacat de „meşterul Nichifor“ şi discipolii săi.
 
Nu s-a înţeles în epoca interbelică (şi, la drept vorbind, nu se înţelege prea bine nici astăzi) cum poate fi Arghezi poet modernist cu structura discursivă şi anecdotică a atîtora dintre poemele lui; şi cum poate fi prozator cu o formulă, dimpotrivă, de configuraţie şi intensitate lirică. Prin ce mister poate să aline şi să blesteme cu egală îndemînare; să spurce memorabil şi să transfigureze scîrba şi scîrna în chiar arta expunerii lor. Dacă e să schiţez o posibilă explicaţie, aceasta ar fi una mai degrabă de ordin biografic decît bibliografic. Dincolo de talentul uriaş şi de geniul verbal al lui Arghezi, văd la el o conştiinţă artistică forjată cu greutate, în timp, şi care apoi, odată formată, a oferit posibilitatea „tehnică“ a exploziei dispersive. De ce a aşteptat atît de mult, de ce a întîrziat cu treizeci de ani Arghezi să debuteze editorial, pentru ca imediat după aceea să publice volum după volum, într-un ritm înnebunitor pentru concurenţi şi zăpăcitor pentru critică şi public? Schimbările uimitoare de registru, răsucirile şocante de la un volum la altul (prin care autorul îşi „dă gata“ şi cei mai aprigi contestatari, de la Ion Barbu la tînărul Eugen Ionescu) au în urmă o evoluţie ascunsă şi trudnică. „Facilitatea“ de versificaţie şi uşurinţa formidabilă cu care Arghezi întoarce şi stoarce cuvintele, la maturitate, apar ca roadele fireşti ale acestei maturizări. O mare diferenţă faţă de parcursul standard al Poetului (cu majusculă), exploziv la prima tinereţe şi epuizat la a doua...
 
În al doilea rînd, desigur că Arghezi a fost un pionier şi un catalizator al modernismului românesc; dar el a fost, în tăcerea lui editorială autoimpusă, şi un beneficiar al mutaţiilor produse în cîmpul literar. Colaborările cu versuri la reviste fără, deocamdată, structura unui volum care să le cuprindă erau o formă de manifestare şi totodată de testare. Înainte de Cuvinte potrivite, Arghezi a tot testat limbaje şi a „potrivit“ cuvinte, fără a se grăbi, abţinîndu-se să năvălească în arenă. Viteza de execuţie de mai tîrziu are „la bază“ această îndelungată frămîntare a expresiei care ne-a rămas, dacă nu ascunsă, umbrită. Prin această structură de aisberg a creaţiei sale, ce oferă perfecţiunea finitului artistic şi ascunde procesul realizării, Arghezi e profund modern şi constant modernist. Cam de fiecare dată cînd i se cer mai multe detalii despre scrisul său, el se refugiază în formule de modestie jucată: o modestie pe care o poartă ca o mască şi în cele cîteva arte poetice pe care a binevoit să le scrie. A „potrivit“ nişte cuvinte; a scris doar o „cărticică“... În Tablete din Ţara de Kuty, n-a urmărit să realizeze „nici logică, nici succesiune, ci o simplă carte de buzunar şi ghiozdan, citibilă oricum, începută orişideunde, fără final şi putînd sfîrşi acolo unde vrea cititorul să-i pună zăloagă, să o abandoneze sau să o arunce“. Abia într-un răspuns dat la mînie vechiului admirator, dintr-odată critic, Cioculescu, modestia afişată a scriitorului va crăpa, lăsînd să se vadă principiul director. Preocuparea lui „constantă şi desigur absurdă“ („Dar ce mai pot face?“ ricanează Arghezi) nu e „să scrie versuri, poeme în proză, lirică sau epică, ci să interzică asemănarea cărţilor lui, una cu alta, şi mai cu seamă cu ale tuturor celorlalţi“.
 
O mărturisire preţioasă, din 1935. Şi înainte de această dată, şi mult după ea, Arghezi şi-a ţinut pariul de originalitate. Nu numai că volumele lui n-au semănat cu ale altora; dar au fost şi extrem de diferite, ele între ele. Iar critica profesionistă a trebuit să se aplice pe această diversitate deconcertantă, care (remarcă bine Dorina Grăsoiu) putea fi analizată nu în spaţiul fatalmente redus al cronicilor de întîmpinare, ci în cel al studiilor mai ample. Arghezi e dintre autorii care ţin un studiu, o monografie, o sinteză critică; dar cu observaţia că, anterior, a fost făcută sinteza poetică.
 
Cred că numai un artist care îşi făcuse cam toate căutările şi dibuielile se putea înfăţişa, în anii afirmării spectaculoase, cu o asemenea paletă bogată şi cu atîtea valenţe ce urmau a fi descoperite. Numai un autor ce ajunsese deja, pe cont propriu, la o sinteză lirico-epică putea să rişte să împingă la maximum principiul diferenţierii de care vorbeşte E. Lovinescu şi să obţină ne-asemănarea cărţilor sale, rupturile studiate din proză şi, mai ales, poezie. În traiectoria lui Arghezi, critica a urmărit mai ales produsele, adică textele şi volumele publicate, învăluite ca într-un fum în efectele lor de insolitare. Mai puţin au fost studiate geneza textelor, preistoria acestor splendide versuri, tatonările îndelungi în poezie ale ascunsului Arghezi. O monografie solidă şi acută nu se va putea scrie, în acest caz, decît dacă analiza operei şi a receptării ei (aceasta din urmă, impecabil realizată de Dorina Grăsoiu, pînă la borna anului 1984) vor fi completate printr-o biografie luminînd zonele şi secvenţele pe care Arghezi, voit, şi le-a umbrit. Obscur, acest poet atît de original nu mi s-a părut niciodată. Dar biografia lui şi în primul rînd episoadele de formare au fost obscurizate – şi sînt în continuare aşa. „Sfinx modern al poeziei de astăzi“, îl numea, în derîdere, „Ţara nouă“ la 1912. După aproape un secol, în 2011, iată că eticheta ironică se resemantizează într-un registru cît se poate de serios.
 
Discuţia pe marginea cazului Arghezi e atît de interesantă, încît risc să alunec într-o analiză ce uită de unde a pornit: de la cartea Dorinei Grăsoiu dedicată receptării operei lui. O operă consistentă şi o receptare direct proporţională sînt urmărite, cum spuneam, într-o dublă reflectare autor-lector. Rezultă de aici, pe lîngă traiectoria lui Arghezi în lunga lui contemporaneitate, o radiografie exactă a epocilor literar-istorice succedate: de la cea a simbolismului macedonskian şi pînă la cea a realismului socialist forţat, de la un punct, să-l recupereze pe poet. De la posteminescieni la „şaizecişti“! Parcursul e impresionant şi, pe fiecare secvenţă a lui, Arghezi are cîte ceva de spus. (Precum Sadoveanu în proză.) Urmărind această succesiune şi făcînd desfăşurătorul, autoarea n-a simplificat discuţia selectînd numai tendinţa cîştigătoare într-o epocă şi legînd-o ca pe o verigă de dominanta celei următoare. Adîncind travaliul documentării, a studiat cu atenţie mişcările tectonice de pe orizontala fiecărui moment literar, inventariind comentarii critice şi replici la ele, atitudini şi gesturi semnificative. Arghezi a funcţionat ca un revelator istoriografic, dar şi ca unul de viaţă literară.
 
Revăzută şi adăugită, cum se prezintă,„Bătălia“ Arghezi are totuşi anumite glisări, de la ediţia întîi la cea de faţă. Unele fragmente sînt scrise în stilul anilor ’80: „Furia fascistă cuprinde, pe rînd, mai toate ţările Europei, organizaţiile politice de dreapta, susţinute de statul burghez, proliferează, în timp ce Partidului Comunist i se interzice activitatea încă din 1924, iar cei suspectaţi ca simpatizanţi sînt acuzaţi de trădare a neamului“ (p. 127). Altele, în cel al anilor ’90, de după cenzură: „În conjunctura social-politică existentă, devenea, deci, suficientă pentru eliminarea unui scriitor din circuitul literar etichetarea operei lui drept decadentă şi reacţionară. De teama unei eventuale contagiuni, poetul era, automat, alungat din cetate“ (p. 162). Dar, făcînd abstracţie de stil, se observă că Dorina Grăsoiu expune de fiecare dată cadrul istoric în coordonatele lui, ca un cercetător serios ce este. Căci un cercetător veritabil, indiferent de contextul cercetării, citeşte corect şi bine paginile de profilare a unei epoci trecute.
 
Arghezi, în contextul de extremă dreapta al primului fragment, devenise, în ochii lui N. Davidescu, „o apariţie literară iudaică“ definită prin „lipsa de intelectualitate“ şi „plăcerea de a juca pe sensuri lăturalnice cu cuvîntul“. Literatura sa e primită cu rezervă în „cercurile curat româneşti“, anunţă şi ameninţă N. Davidescu, fost admirator dat peste cap. După doisprezece ani, în 1948, şi în contextul de regim comunist proaspăt instalat, Sorin Toma îl va denunţa în Scînteia: „Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace şi otrăvuri spirituale“; „La noi în ţară, însă, în Republica Populară Română, nu se vor mai găsi critici care să se extazieze în faţa poeziei deznădejii şi a morţii, sau în faţa poeziei bubelor şi puroiului“.

Mereu judecatul Tudor Arghezi; cîştigătorul pe termen lung Arghezi.

 

Dorina GRĂSOIU
„Bătălia“ Arghezi
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Nouă, Bucureşti, 2010, 250 p.


Etichete:  Dorina GRĂSOIU, Bătălia Arghezi
 
 
 
Cele mai citite articole
Profil de preşedinte (I)
Ideologia Băsescu
În numele tatălui
România după Băsescu: epoca postbelică
Profil de preşedinte (II)
Cele mai comentate articole
„Ajunge zilei povara ei“
România după Băsescu: epoca postbelică
În numele tatălui
Efectele „originalităţii“ constituţionale
DNA
Cele mai recente comentarii
Multzumesc pentru raspuns....
@un elev
Incredere in DNA
Precizari
foarte bine argumentat
 
Parteneri observator cultural
Festival Muzica Veche