OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cultura dialogului nu doar se proclama, cred ca ar trebui sa se sustina cu fiecare numar al revistei. Daca te asezi intr-o singura tabara si vezi unidimensional, vei scapa din vedere intregul, te vezi incarcat de prejudecati si de toxine. Cultura dialogului ar trebui, pe termen lung, sa relaxeze disputele si incrincenarile. Din acest motiv, orice interviu deschide o „usa interzisa“, unde personajele stau fata in fata si se privesc in ochi, chiar daca au alte opinii si crezuri. Cum arata, cu toate polemicile mai mult sau mai putin elegante, lumea culturala? Poate aceasta sa faca abstractie, folosindu-se doar de etichetari reductioniste (de tipul „boier al mintii“), de Gabriel Liiceanu? Am facut interviul cu Gabriel Liiceanu temindu-ma ca directorul Editurii Humanitas va monologa intens (iata o prejudecata!) si nu ma va lasa sa pun intrebari. N-a fost deloc asa. La capatul a aproape doua ore de interviu, inregistrate in biroul sau de la Humanitas, Gabriel Liiceanu a raspuns la provocarile pe care le-am lansat, oricit de ofensiv, stinjenitor sau insistent as fi fost. E un interviu lung si polemic, cu multe personaje din lumea noastra. Din acest motiv, vom publica acest interviu in doua parti (in aceasta saptamina si in numarul de joia viitoare al revistei noastre).

Domnule Liiceanu, intr-un text publicat la sfirsitul anului trecut de dvs. in Cotidianul, faceti urmatoarea afirmatie: „Am credinta, in clipa de fata, ca sintem printre putinele institutii economice din Romania (si pesemne singura editura) care nu recurge la «inginerii financiare» si care isi plateste impozitele la singe, trecind, evident, in totalitate in cartea de munca a fiecarui salariat suma pe care institutia a negociat-o cu acesta“. V-as intreba, nu credeti ca i-ati jignit pe ceilalti editori cu aceasta afirmatie?
In orice caz nu asta am dorit. Si apoi cuvintele au valoarea lor. Am folosit cuvintul pesemne. Nu este o afirmatie pe care am „documentat-o“ la nivelul tuturor editurilor din Romania. Ea are la baza mai degraba o experienta de 16 ani si – de ce n-as recunoaste? – si o forma de enervare, daca nu chiar de exasperare.

Ce fel de enervare?
O enervare care tine de contextul economic general al Romaniei si care, in cazul meu, s-a focalizat pe domeniul in care ma misc. La revelionul trecut, primul ministru Tariceanu a aparut la televizor si a spus: „Va garantez ca acei care nu-si vor plati corect taxele si nu vor respecta toate legile fiscale nu-si vor mai petrece revelionul viitor in libertate“. Cred ca fiecare dintre noi ar vrea sa stie daca acest lucru s-a petrecut, daca reglementarile financiare si fiscale sint respectate la nivelul tuturor firmelor din tara. Pina nu se intimpla lucrul asta, Romania nu va avea o „piata functionala“ – si aceasta este de fapt principala exigenta a Uniunii Europene fata de noi.


- Statul care se lasa inselat

Si care este constatarea dvs. dupa un an de la afirmatia premierului Tariceanu?
Ca vorba lui de la revelionul trecut a ramas o vorba goala. Evazionistii fiscali au petrecut si anul acesta un excelent revelion. Dar de ce ne-ar privi pe noi un asemenea lucru? Pentru ca de asta „depanda“ totul. Economia unei tari este un „joc“ cu o miza enorma si el nu se poate desfasura in bune conditii daca exista reguli diferite pentru participantii la acelasi joc. Altfel spus: nu poti sa joci un joc in care fie nu exista arbitri – fiecare joaca asa cum crede –, fie arbitrii ii sanctioneaza pe unii, si pe altii nu. Cu alte cuvinte, cita vreme nu vom juca, toti cei care evoluam pe acelasi teren, dupa aceleasi reguli si cu un arbitru ferm, nu vom putea vorbi de o economie de piata functionala in Romania. Atentie insa! In acest caz vinovati nu sint jucatorii, care prin chiar natura jocului – dorinta de a cistiga – sint tentati uneori sa foloseasca orice mijloace (inclusiv sa fraudeze), ci arbitrii, in speta statul, care nu e capabil sa asigure respectarea regulilor si sa sanctioneze incalcarea lor.

Domnule Liiceanu, am auzit miriieli din lumea editorilor, dupa textul publicat de dvs. Oamenii mi-au spus: daca domnul Liiceanu ne considera pe toti banditi, hoti si escroci...
... am facut afirmatia aceasta undeva?

Nu. Dar sensul era ca in lumea editorilor sint persoane care insala statul. Iar intrebarea: de ce mai stati in fruntea lor, ca presedinte al Asociatiei Editorilor din Romania, daca nu sinteti compatibil cu ei la nivelul respectarii legislatiei fiscale?
Asta e ca si cum ati pretinde ca la conducerea unei tari corupte sa nu vina decit corupti pentru ca doar ei sint compatibili cu tara corupta. Sint in fruntea acestei Asociatii tocmai din dorinta de a induce, cit imi sta mie in putere, un anumit climat in viata editoriala din Romania. Si de acest climat tine si etica afacerilor. Dar va repet. Eu nu sint suparat pe persoanele care insala statul, ci pe statul care se lasa inselat dezavantajindu-l implicit pe cel care joaca corect. Ma puteti intreba de unde stiu eu ca lucrurile stau asa. Am sa va spun ca toti oamenii care se misca intr-un domeniu isi cunosc partenerii de domeniu. Medicii se stiu intre ei, avocatii se stiu intre ei, bancherii se stiu intre ei. Si editorii se stiu intre ei. Nu uitati ca ma misc in acest domeniu, va spuneam, de 16 ani. Fara sa vrei afli pina la urma felul in care fiecare intelege sa-si joace jocul. Recunosc ca a existat un lucru care in urma cu citiva ani mi-a atras atentia. Am facut la un moment dat publice tirajele la Usa interzisa si la Despre ingeri. Si atunci, un editor suparat foc a aparut repede la televizor si a sugerat ca daca astea sint tirajele n-ar fi rau sa vina garda financiara si sa vada daca au fost declarate aceleasi tiraje si in scripte. Minat de invidie, omul nostru isi dezvaluia fara sa vrea propriile apucaturi. In acelasi sens m-a pus pe ginduri si un alt fapt. Nu cu multa vreme in urma, ziarul Cotidianul a facut o ancheta despre cele mai vindute carti din Romania. Am fost, daca nu gresesc, singura editura care a dat cifre detaliate. Asadar enervarea exista, dar ea vine dintr-un preaplin, este una acumulata de-a lungul anilor.

Ati primit telefoane de la ceilalti editori, oameni din bransa care sa va reproseze afirmatiile poate prea categorice?
Nu. Nu vad de ce as primi astfel de telefoane. Nu am aratat cu degetul spre o editura sau alta. Cine m-ar suna inseamna ca s-ar simti vizat. Domnule Simonca, mi se pare ca insistati prea mult pe povestea asta. E ca si cum ati vrea sa dati alarma, ca si cum ati vrea sa fiti sigur ca ce am spus nu va trece neobservat. Va asigur ca sint suficient de matur ca sa imi asum tot ce am spus.

Dupa ce ati publicat acel articol, pe un forum de discutii, nadir latent, au aparut mai multe luari de pozitii. Una dintre ele prezenta o pagina a Ministerului Finantelor din care rezulta, in opinia unui cetatean, ca Editura Humanitas are datorii la bugetul asigurarilor sociale, nu-si plateste impozitele pentru sanatate. Are Humanitas datorii?
Nu stiu de ce ma credeti atit de stupid incit sa deschid o asemenea discutie avind la activ datorii la stat. Humanitas poate fi luata ca exemplu pentru felul in care isi plateste toate obligatiile fata de stat. Cei care s-au uitat in felul in care spuneti pe acel site al Ministerului Finantelor nu au stiut sa citeasca rubricile din tabel. Prima rubrica se refera la totalul obligatiilor de plata declarate de Editura. In speta, am declarat ca pe anul 2005 aveam de platit la CAS 6 miliarde de lei, iar aceasta suma este si achitata. Cititorul la care va referiti a confundat rubrica de „obligatii asumate de contribuabil fata de bugetul asigurarilor sociale de stat“ cu rubrica de „obligatii restante“. Il rog de aceea sa citeasca cu atentie capetele de tabel de pe pagina Ministerului. Si daca vreti sa-i amuzam in continuare pe cititorii interviului cu asemenea discutii, mai trebuie sa va spun ca pe site-ul Ministerului de Finante apar in mod curent erori de inregistrare pe care, periodic, firmele incearca sa le regleze prin discutii cu administratia fiscala din sectorul respectiv. Nu site-ul Ministerului este ultimul criteriu, ci platile efective care rezulta din declaratiile de plata catre bugetul de stat. Trebuie spus ca ori de cite ori face asemenea erori pe site-ul sau, Ministerul de Finante se joaca cu credibilitatea firmelor. El are de fapt obligatia sa-i apere pe cei mai buni platnici dintre contribuabili, iar Humanitas este, dupa cum va spuneam, printre ei.


- Cultura este foarte zgircita cu nasterile literare

Sa trecem la lucruri mai placute. Editura Humanitas a lansat la Tirgul Gaudeamus trei debuturi in proza: Arhanghelii nu mor de Anca Maria Mosora, Nu toata iarba e la fel de Alain Gavrilutiu, À toi, cuando tu no estas de Mihnea Rudoiu. In 2004, a mai fost un debut: Nicolae Strambeanu cu Evanghelia dupa Araña. Totusi, fata de Polirom, de exemplu, Humanitas nu pare a acorda o atentie foarte mare literaturii romane actuale. Nu-i cumva cam tardiva aceasta preocupare a Editurii Humanitas de a sustine si publica literatura romana?
Nu. Dar imi place intrebarea dvs. Si eu mi-am pus aceasta intrebare, atunci cind lumea ne-a reprosat de-a lungul anilor ca intoarcem spatele generatiilor tinere de scriitori, ca ne-am fixat numai pe nume „clasicizate“, ca nu avem debuturi. Si am raspuns intotdeauna in modul urmator: singurul criteriu pe care il are editura de care ma ocup este valoarea. Valoarea n-are virsta, n-are un timp de nastere anumit, o epoca anume. Iar daca singurul criteriu al politicii culturale pe care o promovam este valoarea, atunci, oriunde va fi aceasta recunoscuta, va fi onorata ca atare. Dar mi-e greu sa cred ca in fiecare an apare cite un mare scriitor. Cultura este foarte zgircita cu nasterile glorioase. Nu cred ca apare un Mircea Cartarescu la fiecare doi-trei ani. Daca vorbim de valoare, ar trebui sa va intrebati cit talent a aparut in mod obiectiv pe piata culturala de 15 ani incoace. Acolo unde l-am intilnit si l-am recunosut, acolo unde un manuscris a ajuns in editura si a trecut standardele culturale ale editurii, el a fost publicat. Nu-mi fac griji ca viitorul Cartarescu nu-si va gasi drumul catre editura noastra.

De ce trei debuturi in 2005?
Lucrul acesta tine numai si numai de intimplare. Debuturile nu pot fi programate. Nu-ti poti propune sa ai debuturi in fiecare an. Poti sa-ti propui doar sa ai un ochi atent, sa nu intorci deliberat spatele unor oameni care se nasc ca scriitori sub ochii tai.


- N-am gasit bucurie in debuturile facute la pachet

Credeti ca Editura Polirom a fost mai inspirata cind a lansat campania Voteaza literatura tinara! si cind a venit initial cu trei debuturi, la care s-au adaugat si altele, asezate in colectia „Ego. Proza“?
Am avut o discutie, la un moment dat, pe tema asta cu Silviu Lupescu. Saracul, a fost foarte afectat. I-am spus ca nu cred ca se poate face politica editoriala din debut; politica editoriala include si debuturi, dar nu cred ca se poate scoate la iveala, cu ceata, valoarea literara. Nu cred ca poti sa aduci pe scena peste noapte scriitori care plesnesc toti de talent. Desigur, cu o campanie de promovare, poti, in prima instanta, sa faci orice. Poti sa faci mult zgomot in jurul unor titluri, punindu-le si o eticheta extrem de atragatoare, dar problema este sa ii convingi pe cititori, sa le oferi revelatii. A sprijini literatura tinara este, ca intentie culturala, un lucru frumos in sine, dar nu stiu daca este si onest pina la capat, in masura in care in iuresul promovarii programate a debutului incepi sa inchizi ochii asupra valorii literare ca atare. Imi aminteste de debuturile colective si nivelatoare din comunism. Virfurile erau astfel dezavantajate. Daca iti propui sa publici, cu orice pret, sa zicem, debutanti, imi este greu sa-mi imaginez ca ajungi sa crezi, ca editor, in toti zece. Daca Romania ar putea produce in fiecare an cite un snop de prozatori, cred ca America Latina ar incepe sa aiba complexe serioase fata de noi. Din cauza asta, debuturile noastre au fost zgircite. Vrem sa publicam carti care nu plictisesc, care pot produce bucurie literara. Dar astea nu vin cind te hotarasti tu, ca editor, sa faci politica de debuturi. Eu n-am gasit bucurie in debuturile facute la pachet.

Teoretizarea modului in care vin debuturile spre cititor nu este si o scuza pentru Humanitas ca s-a implicat atit de tirziu in proza romaneasca actuala?
Ne-am implicat atunci cind am avut manuscrise care ne-au convins. Va mai spun ceva: am gresit de citeva ori, un redactor poate sa ignore un manuscris, poate sa fie neatent.

Cind ati „scapat“ un debut?
S-a intimplat asta in cazul lui Filip Florian si a romanului sau Degete mici.

A fost manuscrisul la Humanitas?
Da, a fost la noi. A picat in timpul verii. Redactorul la care a ajuns manuscrisul a avut o agenda supraincarcata si a ratat intilnirea cu o carte buna.

L-ati pierdut pe Filip Florian, care a publicat la Polirom.
Asa este si imi pare rau. Iata cum arata – o spun la scena deschisa – o eroare editoriala. Imi cer scuze fata de Filip Florian ca institutia pe care o conduc nu a reactionat, in cazul sau, profesionist.

Sa vorbim de debuturile care s-au intimplat la Humanitas, nu de ratari. Mi se pare foarte important sa aducem in atentie valul nou de tineri prozatori, indiferent unde ar aparea. Cum i-ati gasit pe cei patru debutati? Va invit sa spuneti citeva cuvinte despre fiecare. Incepem cu Nicolae Strambeanu.
Este un om de peste 40 de ani, care a lucrat mai bine de un deceniu la acea carte, Evanghelia dupa Araña. A fost un debut atipic, putini oameni debuteaza dupa 40 de ani, dar a fost un debut in care am crezut total. Este o bijuterie de roman picaresc. Evangheliei dupa Araña i-ar sta bine, tradusa, in orice cultura a Europei.

Anca Maria Mosora.
Lucreaza in editura, este redactor Humanitas, are 27 de ani, a absolvit Filozofia. Intr-o buna zi a venit si mi-a spus: „Stiti, am scris 30 de pagini.“ In prima clipa am crezut ca e vorba de un referat de doctorat. Am luat acasa paginile si le-am tinut vreo trei saptamini: exista – de ce sa n-o recunoastem? – un mare scepticism cind primesti un manuscris. Apoi am citit primele trei-patru pagini si am uitat pur si simplu ca citesc un text ca sa-l judec. Dupa o ora terminasem. Autorul paginilor avea o putere de a crea atmosfera, o capacitate de a ridica realul la nivelul misterului care m-au uimit. Mai exista acolo si un gust otravit al iubirii si un mod precoce de a trai moartea cu totul neobisnuite pentru un om tinar. Si apoi totul era bine scris, asa cum nu se prea mai scrie astazi. Cind am intilnit-o a doua zi, am intrebat-o: ce e asta, o nuvela, inceputul unui roman? Mi-a raspuns ca e o incercare pur si simplu. I-am spus: dezvolta, construieste, rotunjeste. Si peste o luna de zile mi-a pus pe masa toata cartea.

Alain Gavrilutiu.
Omul asta a aparut in editura intr-un mod cu totul intempestiv. Are in el nebunia cartii pe care a scris-o. A trimis-o pe e-mail intr-o doara, scrisa neglijent, fara semne diacritice si semnind-o cu numele unui fotbalist portughez. De data asta, redactorul la care a ajuns manuscrisul a reactionat prompt. Mi-a spus imediat ca i se pare ca a gasit ceva deosebit. Am cerut un print si am citit-o intr-o noapte. Romanul m-a impresionat nu numai pentru ca ma facea sa ma confrunt cu o lume teribila – lumea debusolata a adolescentilor din liceele romanesti de azi – ci si pentru ca avea o verva a autenticitatii si un gust escatologic cu totul iesite din comun. O carte salingeriana scrisa cu mare forta. Era povestea unei vieti tinere care atinge fundul prapastiei. Fiecare rind joaca pe tensiunea permanenta a mintuirii si caderii, iar miza existentiala a cartii e asezata in orizontul ratarii si esecului, dar si al nevoii disperate de a iesi la mal si de a te elibera de raul din tine.

Mihnea Rudoiu.
Este descoperit de Radu Paraschivescu, care m-a convins sa-l publicam. Lectura cartii lui Mihnea Rudoiu cere un altfel de tip de rabdare decit celelalte doua despre care v-am vorbit. Stilul este fastuos si de un extrem rafinament, iar discursul sau literar are inflexiuni joyciene.


- Exista, de multe ori, lucruri strigatoare la cer

Ajungem la autorul Gabriel Liiceanu. Ati publicat, in 2002, Usa interzisa, un soi de eliberare si o regasire, o marturisire pina la capat. In unele pozitii publice ulterioare ati fost irascibil, cel putin din punctul meu de vedere. Asa s-a vazut si v-am vazut: ca sinteti nervos, ca reactionati umoral. Acceptati sa va dau citeva exemple?
Da, cu placere.

Primul exemplu este legat de interventia dvs. din 2003, din revista 22, cind ati „sanctionat-o“ pe Gabriela Adamesteanu pentru titlul pus la articolul lui Mircea Martin. Titlul era: Noica – un „guru“ al ceausismului?. Dvs. erati si sinteti membru al GDS, Grupul pentru Dialog Social este editorul revistei 22.Ce editor din lumea asta se apuca sa-si puna la punct angajatii, in propria revista? N-ati fost irascibil, nu regretati acea interventie publica?
Citusi de putin. Nu m-am prezentat acolo in chip de editor al revistei 22. Textul meu a fost textul unui om care l-a cunoscut pe Noica, care l-a studiat pe Noica, care l-a predat pe Noica in Facultatea de Filozofie si care stie, pesemne, mai mult despre Noica decit stie Gabriela Adamesteanu. Am reactionat pe masura uriteniei pe care redactia o facuse alegind ca titlu (scos pe pagina I) o sintagma defaimatoare la adresa unui om care a trait cultura si destinul acestei tari intr-un mod dramatic in cea mai mizerabila epoca a istoriei noastre. Noica a fost un martir al comunismului, nu un „guru“ al lui, si sintagma cu pricina nu-si are rostul nici sub forma de intrebare, pentru ca este insidioasa si periculoasa, indiferent de raspunsul pe care il primeste. Titlul acela era un mod ieftin-gazetaresc de manevrare a opiniei publice. In asemenea situatii de nedreptati strigatoare la cer am avut, am si voi avea tonuri agresive. Asta cel putin cita vreme voi fi viu. Traiesc atita vreme cit ma indignez. Exista, de multe ori, lucruri strigatoare la cer. Atunci cind nu ma voi mai indigna si cind nu voi mai reactiona la ele, inseamna ca voi fi un om mort. Eu cred in aceasta capacitate de indignare si cred in exploziile reactive pe care mi le sugereaza lucrurile scrise, spuse sau intimplate. Nu de indignare ducem noi lipsa, ci de un exces de jemanfisism, de indiferenta timpa. E drept ca daca as avea timp sau putere sa scriu de cite ori as simti nevoia sa reactionez, banuiesc ca as fi urit de o suta de ori mai mult decit sint acum. Am visat, nefiind capabil sa sustin o rubrica saptaminala, am visat mereu de-a lungul vietii o rubrica pe care as fi intitulat-o Lucruri strigatoare la cer.

V-ar fi placut sa aveti o rubrica cu acest titlu?
Da. Aproape nu exista zi in care sa nu traiesti, in tara asta, ceva care sa nu ti se para strigator la cer. Uneori, am apucat sa reactionez. Asa cum s-a intimplat si in cazul din revista 22.


- Ce atirna mai greu in viata unui om?

Cred ca exagerati, cred ca ati exagerat si atunci. Cine era de buna credinta si citea textul pina la capat in nici un caz nu credea asa ceva.
Nu am pus nici o clipa in discutie textul lui Mircea Martin, ci inductia facuta prin titlu.

Textul lui Mircea Martin spunea foarte clar ca Noica nu era un guru al ceausismului.
Textul lui Mircea Martin era cit se poate de corect, l-am salutat si am spus ca e un text pentru care am tot respectul.

Poate ca titlul era nefericit si poate ca apropierea de Noica v-a facut sa-l vedeti disproportionat.
Tipul de titluri care se pun pe modelul „A fost oare cutare...?“ mi se pare inadmisibil, chiar daca raspunsul din text este negativ. De exemplu, ce ar sugera opiniei publice un titlu ca acesta, pe care eu l-as pune intr-o revista pe care as conduce-o? Cu ce ar ramine opinia publica daca ar vedea scris pe pagina intii: „Este Ovidiu Simonca un violator?“, spuneti-mi, n-ar fi un titlu ticalos? Chiar daca textul ar sustine contrariul, lumea tot ar zice ca nu iese fum fara foc, ca ceva-ceva tot trebuie sa fie adevarat. Un asemenea titlu s-ar fi justificat daca ar fi existat macar un element care sa-l sustina, or, in cazul lui Noica nu e nimic care sa-l indice drept un „guru“ al ceausismului.

De la textul dvs. din 2003 a pornit o intreaga disputa si o dezbatere despre cum se raporteaza Gabriel Liiceanu la Constantin Noica. Mi-ar fi placut sa fiti la originea unei dezbateri despre menirea si rolul lui Noica, atunci, in comunism, si acum. Va intreb foarte direct: de ce n-ati spus: da, Noica a scris si texte legionare, da, si aceasta perioada a vietii lui trebuie cunoscuta, de ce n-ati vrut sa acceptati public acest lucru? Poate era mai bine si pentru dvs., si pentru memoria lui Noica.
Am ascuns eu vreodata ca Noica a scris textele din Bunavestire? Am contestat eu vreodata ca Noica a avut episodul optiunii legionare? Am spus cu totul altceva: ca Noica, acela pe care l-am cunoscut noi, nu ne-a facut niciodata, pe parcursul intregii noastre relatii cu el, nici macar aluziv, sa simtim in vreun fel optiunea din tinerete. Pe de alta parte: eu nu cred ca oameni ca Eliade, Cioran si Noica trebuie pusi la zid si excomunicati cultural pentru acest moment al biografiei lor. El trebuie cunoscut, discutat, vazut cum de a fost cu putinta, dar judecata noastra nu se poate opri aici.

De ce?
Pentru ca am pierde cu mult mai mult decit am cistiga. Firesc este ca atunci cind ai de-a face cu viata unui om sa te intrebi: ce trage mai greu in balanta? In cazul lui Eliade, ce atirna mai greu? Ratacirea lui legionara de la sfirsitul anilor ’30, pe care n-am s-o aplaud niciodata si pe care, in consecintele ei ultime, n-am s-o inteleg niciodata? Sau faptul ca omul acesta a stiut sa citeasca chipul umanului in toate credintele si religiile lumii, de la credinta celui mai umil trib si pina la marile religii ale lumii? Eliade este cel care ne-a dat o constiinta religioasa planetara, facind dreptate pina si celui de pe urma licar ivit in lumea sacrului. Citi, asemeni lui Eliade, au reusit sa confere speciei umane o asemenea unitate? Ce atirna mai greu din zestrea pe care ne-a lasat-o Eliade? Iar in cazul lui Cioran, spre ce privim cu precadere? Spre furorul sau din tinerete? Sau spre faptul ca a devenit unul dintre cei mai rafinati interpreti ai conditiei umane? In plus, oamenii astia nu au facut ce au facut din ticalosie si pentru ca urmareau sa se aranjeze cit mai caldut in viata (asa cum au facut 99% din comunisti odata instalati la putere), ci pentru ca gindeau escatologic din disperare pentru Romania. „Cine gindeste pe picior mare greseste pe picior mare“, a spus Heidegger.

Cum ati aflat de articolele legionare ale lui Noica?
Am auzit de ele cind eram la Institutul de Filozofie. De la Henri Wald. Intr-o buna zi n-am mai rabdat si l-am intrebat pe Noica: „Ce ati facut? Ce ati scris? Despre ce este vorba in fond? Cum puteati sa fiti alaturi de oameni care au recurs la crima pentru a-si sustine idealurile?“ Si Noica mi-a zis: „Nu vrei sa vorbim dupa ce citesti? Uite, du-te si citeste Bunavestire, numerele din septembrie 1940 pina in ianuarie 1941“. Eram cercetator la Institutul de Filozofie, aveam un permis special, m-am dus la sala III, am cerut colectia din Bunavestire. Ce am citit m-a socat. Mai cu seama textul despre Electra si femeia legionara. A doua zi m-am dus la Noica si i-am spus: „Cum ati putut sa scrieti asa ceva? In fond ati indemnat la crima!“. Mi-a raspuns: „Dragul meu, esti prea tinar ca sa intelegi ca politicul trece prin singe“. I-am spus ca nu-mi place raspunsul si ca nu voi intra niciodata in politica in felul asta, ca n-am sa cred niciodata intr-o idee care este promovata prin violenta. Si cu asta discutia dintre Noica si mine pe aceasta tema s-a terminat pentru totdeauna. Aici sintem. Va marturisesc ca as da orice ca sa inteleg ce s-a intimplat atunci. Ce i-a minat pe oamenii acestia, de o calitate morala si intelectuala extraordinara, sa vrea sa ajunga la Dumnezeu traversind teritoriul diavolului? Dar evident ca nu pentru aceasta zgura a biografiei lor avem noi sa-i iubim pe Noica, pe Eliade, pe Cioran, ci pentru darul pe care ni l-au facut tuturor. Am fi, cum se zice, mult mai saraci fara ei.


- Noica credea ca lupta e fara sens cu tancurile rusesti in spate

Domnule Liiceanu, n-ati mai avut inca un motiv pentru care sa nu-l admirati pina la capat pe Noica? N-ati simtit nevoia unei detasari, a unei neiubiri, pentru faptul ca a propovaduit „fuga de istorie“ si absenta unei atitudini sociale fata de comunism?
Lucrurile nu arata asa simplu cum le formulati dvs. Oricit de tineri am fi fost, sa nu credeti ca eram niste bieti indivizi lipsiti de orice articulatie. Eu l-am cunoscut pe Noica cind aveam 25 de ani, Plesu l-a cunoscut la 21 de ani. Sigur, in comunism eram cu totii castrati in ce priveste politicul. Era o societate in care punctul de vedere al individului nu conta. Intr-o asemenea societate, indivizii se maturizeaza greu. Dar sa nu va imaginati ca noi eram asemenea unor vase in care Noica sau altul puteau turna teoria inactivismului social si ca noi ne umpleam de acest spirit al neutralizarii fortate. Pe masura ce comunisul lui Ceausescu devenea mai scirbos, aveam cu Noica dialoguri din ce in ce mai apasate. In 1977, cind s-a produs miscarea Goma, a fost o comotie, o vibratie, s-a pus problema: ce facem? Am vorbit cu Noica despre miscarea Goma si l-am intrebat de ce rabdam, de ce nu sprijinim protestul lui Goma?

Care era raspunsul lui Noica?
Avea un raspuns incrincenat, si incrincenarea lui era tot mai mare pe masura ce noi il tot hartuiam cu intrebarile, rusinati de propria noastra umilire. Simteam ca istoria inseamna mai mult decit articole frumoase sau editii Platon. Argumentul lui Noica, recurent, era ca nu se poate lupta cu tancurile rusesti in spate. Ca sa poti sa lupti trebuie sa existe o sansa minima de a cistiga batalia. Noica credea ca, in conditiile luptei fara sens, tot ce poti sa faci este sa te pregatesti, sa-ti formezi fiinta, „pentru un ceas mai bun al istoriei