OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Asa cum am anuntat in numarul trecut, publicam partea a doua din interviul realizat cu Gabriel Liiceanu, la inceputul acestui an.


- Sint momente cind trebuie sa-ti aperi prietenii atacati fara motiv

Domnule Liiceanu, as vrea sa va reamintesc inca un moment cind ati fost irascibil: anul 2004, „cazul Marino“ si reactia dvs. fata de Ion Bogdan Lefter, Luminita Marcu si Costi Rogozanu. Va marturisesc ca am fost nedumerit si socat de vehementa dvs. de atunci exprimata in Dilema veche. Andrei Plesu a raspuns in Observator cultural, motivind de ce inapoiaza Premiul ASPRO, unde presedinte al juriului era Adrian Marino. Chestiunea se putea incheia in acel moment, cu textul lui Andrei Plesu. De ce ati simtit nevoia sa interveniti?
Pentru ca sint momente cind trebuie sa-ti aperi prietenii atacati fara motiv. E ciudat cit se aseamana tonul si ranchiuna acuzelor ideologice de azi cu cele proletcultiste de ieri. Apoi, si pentru ca, independent de Plesu, am avut propria mea reactie. Marino ii reprosa lui Plesu ca sufera influenta lui Noica, un autor „totalitarist“, „irationalist“, „etnicist“ si alte bla-bla-uri de genul asta cu care astazi ti se inchide gura in prelungirea stilisticii etichetelor ideologic-infamante din epoca activistilor de partid. Or, stiam ca Marino, cita vreme traise Noica, se ploconise necontenit in fata lui. Dovada o scrisoare pastrata in arhiva Noica, in care Marino isi exprima admiratia nemarginita pentru – mi-aduc bine aminte – „opera, caracterul si umanitatea dvs. atit de rara“. Cind spunea Marino adevarul? Atunci cind il lingusea pe Noica, pe care si-l dorea la Sibiu pentru lansarea cartii sale, sau acum, cind se spala pe miini de el in numele noii ordini ideologice, cea a „corectitudinii politice“?

Cind i-a trimis Adrian Marino acea scrisoare lui Constantin Noica?
In martie 1980, dupa ce ii aparuse la Cluj volumul Hermeneutica lui Mircea Eliade.


- Oamenii care n-au o gindire a lor imprumuta intotdeauna o ideologie

In textul pe care l-ati publicat in Dilema veche, dvs. spuneti ca Adrian Marino „se gudura“ pe linga Noica. Ce era asa grav in acea scrisoare?
Intr-adevar, termenul corect este „se gudura“: „abia indraznesc sa va deranjez, eu mic si marginal, dvs. tot asa, marginalizat, dar cu mult mai mare, numele dvs. este prezent peste tot in cartea mea, daca imi faceti marea onoare de a vorbi la lansarea cartii“ etc. Problema nu este insa ca Marino „se gudura“ – poate in fond nu era vorba decit de o stilistica mai apasata a admiratiei, sa zicem –, ci ca, zece ani mai tirziu, acelasi om ridicat in slavi in felul acesta era demascat de acelasi Marino in revista 22 drept „colaborationist“. Marino e cel care are pe constiinta lansarea acestei teze stupefiante. Si cine, in fond, era Marino? Omul care, inainte de ’90, intra si iesea din Romania cind voia, tinut in brate de boss-ul ideologic al culturii Romane, de Popescu-Dumnezeu? Si asta in timp ce Noica era dat jos din tren la Curtici si impiedicat sa se duca la un colocviu la Paris? Marino, care in anii ’70 il felicita pe Popescu-Dumnezeu pentru „realegerea in functie“, era persoana potrivita sa vorbeasca despre colaborationism in general si despre cel al lui Noica in speta? Ce instanta reprezenta Marino? Nu era si asta un lucru strigator la cer? Nu era normal sa fiu indignat?

Cu Ion Bogdan Lefter ce-ati avut?
Nu credeti ca intrebarea ar trebui pusa invers? Eu nu am facut decit sa raspund in extremis la o suita de atacuri. Relatia dintre noi debutase normal. Pe Bogdan Lefter l-am cunoscut cind a venit la mine in casa cu ocazia primei vizite in Romania a Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Apoi m-a invitat o data la Facultatea de Litere, la o intilnire cu studentii. Atunci, la acea intilnire, Ion Bogdan Lefter isi facea rolul bine, era un bun moderator, era o gazda placuta si mi s-a parut ca face un lucru bun: ii punea in contact pe studenti cu cei din generatiile mai mari. Facea un transfer de experienta, de idei si de cultura. Ce s-a intimplat pe urma cu acest om n-am sa inteleg niciodata. Cred ca a vrut sa joace un rol pentru care nu are resurse. Si pe urma a inteles ca e rentabil sa adopti „noua ordine ideologica“... Oamenii care n-au o axa a lor, o gindire a lor imprumuta intotdeauna o ideologie. Devin puternici in felul acesta prin numar, prin turma.

Credeti ca de la ideologie i se trage? Cind va invita la Facultatea de Litere nu avea o ideologie, nu credea in acei oameni pe care ii aducea in fata studentilor? Dvs. nu erati acolo, in fata studentilor, pe criterii de valoare?
Ba da, numai ca nu s-a mai multumit cu acel rol de modestie eficace. A vrut mai mult. Pe tot ce pune mina omul asta e atins de demonul plictisului. Intra in competitii in care e perdant din capul locului. In fundul sufletului pesemne ca simte asta. Si atunci se razbuna pe cei care au har.

A venit momentul Premiului ASPRO din 2004 si v-ati revarsat pe Ion Bogdan Lefter.
E firesc. Cred sincer ca a facut mult rau culturii de astazi. Pina la urma i-a reusit ceva in viata: a impartit lumea culturii umaniste in tabere. Are un talent real in a organiza si a promova mediocritatea. Iar cind mediocrii sint bine organizati si cind mai au si o revista, pot deveni redutabili.


- In Romania, pina nu esti urit, nu existi

Domnule Liiceanu, batalia a fost crunta, acum parca s-a mai domolit. Meritau atita vehementa din partea dvs. Luminita Marcu si Costi Rogozanu?
I-am pomenit o data, in treacat, pe un ton amuzat si deloc vehement, dupa ce au debutat socotind ca este profitabil sa traiasca din injuratura. Daca i-as fi cunoscut, le-as fi spus ca nu este o buna strategie culturala sa incerci sa capeti vizibilitate atacind persoane care au deja una. Asta merge o vreme, dar vine si momentul cind ramii cu miinile goale, cu putinatatea ta, cu fixatiile tale, cu urile tale.

Cei doi au scris si impotriva dvs., dar au avut si numeroase cronici de intimpinare la cartile tinerilor prozatori romani, au ajutat aceasta noua literatura ce s-a nascut de doi-trei ani. Iar Luminita Marcu a scris si un text antologic despre romanul lui Fanus Neagu – Amantul Marii Doamne Dracula, un text dur si cinstit.
Ma bucur ca ajuta noua literatura, ma bucur ca au vorbit despre Fanus Neagu cum ziceti ca au vorbit. Dar dupa Fanus Neagu, Paunescu sau Vadim, credeti ca Liiceanu, Plesu sau Patapievici reprezinta raul in cultura romana? Oare noi sintem tintele cu care avem sa ne rafuim in aceasta perioada? Iar sa creezi false fronturi de lupta nu este un lucru imoral? Tot ce am incercat in anii acestia a fost sa fac cit mai mult bine in jur. Am pus pe picioare o editura ca Humanitas din dorinta de a le da tinerilor din generatia celor doi tot ce n-am putut noi citi intr-o lume a cenzurii. Pentru asta trebuie sa fiu atacat? Sau poate pentru ca am incercat sa aduc un suflu nou in facultatea de filozofie? Pentru ca am ajutat studenti sa plece cu burse in toata lumea? Pentru ca am dat burse din banii editurii? Pentru ca am selectat o elita de doctoranzi si le-am publicat lucrarile? Pentru ca am dat o noua viata Cenaclului „Sburatorul“ si apartamentului Lovinescu?

Pentru ca am reamenajat cabana Noica de la Paltinis si am pus-o la dispozitia doctoranzilor? Pentru ca m-am luptat, de cite ori am avut ocazia si asa cum m-am priceput, cu lichele de tot soiul, distrugindu-mi nervii si nescriind cit as fi putut sa scriu daca imi vedeam doar de mine? Pentru ca am incercat sa pastrez, in beneficiul celorlalti, memoria oamenilor deosebiti care mi-au traversat viata? Acelasi lucru s-a intimplat cu Plesu. A facut, pentru altii si lasindu-si viata acolo, un institut de excelenta fara pereche in Europa de Est, prin care au trecut sute de bursieri, viitoarea elita de umanisti a Romaniei. Patapievici a pus pe picioare o revista, Idei in dialog, in care a reusit deja, dupa un an de existenta a ei, sa dea masura tonului civilizat in viata culturala romana.

N-am barat calea nimanui, n-am oprimat pe nimeni, nu mi-am facut clientela, nu am lingusitori, nu am curte, n-am pus monopol pe nimic, n-am facut gasca cu nimeni, n-am organizat executii publice. De unde atunci atita ura? O ura densa, agresiva, cu scrisnet din dinti, mergind, nu ma indoiesc, pina la dorinta de a fi evacuati urgent din viata. „Iesiti naibii mai repede din scena, ca lumea nu poate sa vada ce grozavi sintem din cauza voastra!“ Asta e sub-tonul pe care il percep in corul miriielilor si invectivelor de tot soiul. Si trebuie sa stiti ca ura asta imi face, pina la urma, mare placere: e un semn al deplinei reusite, este masura romaneasca a succesului. In Romania, pina nu esti urit, nu existi. Ura si invidia pot fi devastatoare si, in toate cazurile de care vorbim, ele sint masura exacta a incapacitatii de a admira si a iubi. Oamenii astia sint, credeti-ma, profund nefericiti.


- M-am saturat sa aud prostii care prind prin repetitie

Finalul acestor dispute: concluzia a fost ca „scoala de la Paltinis“ este in disputa ireconciliabila cu „gruparea Lefter“. Iar Gabriel Liiceanu este un „boier al mintii“, termenul lui Sorin Adam Matei, care si-a subordonat cultura romana si care „face jocurile“ in aceasta cultura. M-ar interesa aceasta chestiune: sinteti un „boier al mintii“?
V-as spune mai intii ca mi se pare excesiv sa puneti alaturi oameni care au ajuns impreuna pentru ca au trait cultura dramatic si patetic de altii care s-au organizat in comandouri culturale.

Cit priveste chestia cu „boierii mintii“. Va marturisesc ca mi-a trebuit ceva timp pina sa ma dumiresc de ce anume era vorba. Auzind formula, am crezut o vreme, cel putin judecind dupa limba romana pe care o stiu, ca era ceva de bine. Se spune despre cineva, admirativ evident, ca „s-a purtat ca un boier“. Cind a murit Alecu Paleologu, ziarele au vorbit de disparitia „ultimului boier“. Asadar un „boier al mintii“ mie imi sugereaza un intelectual de rasa, un tip de mare rafinament spiritual, oarecum „rasaritean si moale“, in genul, sa zicem, al lui Pasadia din Craii lui Mateiu Caragiale.
Dupa o vreme am inteles insa ca nu era deloc de bine. Am luat sa vad despre ce este vorba, sa ma lamuresc de ce o metafora asa de frumoasa era ceva infamant. Ce n-am putut sa inteleg in ruptul capului este cum poate un „grup de prestigiu“ sa domine o economie de piata altfel decit prin valoarea membrilor care alcatuiesc „grupul“.

Pentru ca prestigiul insusi nu putuse fi dobindit decit tot prin valoare, nu? Iar cind in „grup“ este „primit“ un nou membru si este „uns“ de catre vechii „boieri“ ca „boier“, la rindul lui, lucrul acesta nu se petrece oare din respect pentru o noua valoare si din puterea de a admira? De ce, m-am intrebat, trebuie cautate explicatii impure si sofisticate (grupuri, acaparari, monopoluri), pentru ceva care nu punea in joc decit generozitate si satisfactia descoperirii si promovarii unei valori? Si de ce aceasta eterna ura (de sorginte comunista) impotriva elitelor (deschise)?
Pe urma, cind am vazut cine ia teoria asta in brate – una care, cred, intr-o cultura matura ar fi trecut neobservata –, m-am lamurit. Ea le slujea de minune celor care scriau nu pentru ca aveau ceva de spus, ci pentru ca voiau pur si simplu sa se afereze prin spatiul „culturii“ sau sa fie „scriitori“. Si ea ii linistea: le spunea ca nu isi vind cartile nu pentru ca ele erau plicticoase iar autorii lor veleitari, mediocri si neinteresanti, ci pentru ca altii le „ocupasera“ piata si le furasera spatiul vital. Ea pansa ranile celor frustrati, necititi si neiubiti de nimeni.

Dar teoria asta mai facea ceva. Avea in ea un iz proletar de tipul „zdrobiti boierii mintii“. In spatele aerului nevinovat-academic statea la pinda linsajul. Prin consecintele ei ultime, programa ura. Faptul ca oferea o explicatie comoda pentru esecurile tuturor grabitilor ahtiati de putina celebritate si invidiosi pe cei care o dobindisera recent (vezi Patapievici) a facut ca o mica bataie de cimpi, plimbata din gura in gura, sa capete autoritate. Va marturisesc ca m-am saturat sa aud prostii care prind prin repetitie.

Pot sa va mai enervez cu ceva?
Enervati-ma cit doriti. Asta e rolul dvs.

Ati scos doua editii Alexandru Dragomir: Crase banalitati metafizice, in 2004, si Cinci plecari din prezent. Exercitii fenomenologice, in 2005. Despre ultima, Dan Petrescu a scris in Ziua ca e o „editie nord-coreeana“.
N’importe quoi! Nu-mi cereti sa intru in patologie. Ar fi unfair.


- Boierii sufletului, umorului, dreptatii

Am uitat sa va intreb, grava omisiune pentru mine, despre relatia pe care ati avut-o si o aveti cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Monica Lovinescu a publicat anul trecut, la Humanitas, Jurnal. 1996-1997. Va urma, din cite stiu, ultima parte a Jurnalului, care se va apropia de zilele noastre. Monica Lovinescu va pomeneste mereu in Jurnal, sinteti o instanta la care se raporteaza, are incredere in judecatile dvs. Cum s-a legat aceasta prietenie cu cei doi? I-ati cunoscut inainte de 1990?
Da, i-am cunoscut in 1982 cind am reusit sa ajung cu o bursa Humboldt la Heidelberg si am facut un salt la Paris special pentru a-i cunoaste. Se pare ca a fost un coup de foudre reciproc. Sint printre cei mai frumosi oameni din citi mi-a fost dat sa cunosc. Niste adevarati boieri: ai mintii, ai sufletului, ai umorului, ai bunatatii, ai dreptatii, a tot ce vreti! Si toate astea dozate in egala masura in cei doi, potentindu-se si ajustindu-se reciproc. O seara petrecuta cu ei iti umple sufletul de bucurie. Doi ca ei pot sa mintuie o intreaga lume cazuta. E o adevarata magarie (as fi inclinat sa zic tipic romaneasca, daca n-ar fi general-omeneasca) ca i-am aruncat in uitare. Zeci si zeci de intelectuali care le cereau inainte disperati ajutorul trec astazi prin Paris fara macar sa-i intrebe cinci minute la telefon de sanatate. Imi fac iluzia ca vom afla odata si odata cit au facut pentru noi toti.


„Trebuie sa nu-ti pierzi capacitatea de a te minti cu metoda“

Cum a aratat reintilnirea cu fiul dvs., care a fost de Craciun in Romania?
Fiul meu este unul dintre lucrurile cele mai reusite de care am avut parte in viata. In clipa in care iti asumi postura de parinte, iti asumi automat anumite riscuri. Un copil poate sa evolueze total imprevizibil. Poti sa ai batai de cap uriase. Or, singura „bataie de cap“ pe care mi-a dat-o fiul meu este ca, fiind plecat de 12 ani in Japonia, m-a frustrat de prezenta lui. Imi e tot timpul dor de el. Dar cred ca fac parte dintre parintii indeajuns de inteligenti ca sa poata evalua gesturile copilului in functie de binele lui si nu de cel al parintelui. Partea proasta e ca, fiind in Japonia, am senzatia ca se afla pe alta planeta. De cite ori vine in Romania sa ma vada, am impresia ca ma viziteaza un extraterestru. Cum a putut rezista acolo atita vreme facind si o performanta deosebita ramine pentru mine un mister. Ironia e ca eu am scris despre intilnirea cu limita, iar el a trait-o intr-un mod exemplar si, nu de putine ori, dramatic. Minunat este insa ca lucrul asta in loc sa-l uriteasca l-a facut mai bun.

In ultima vreme, v-am vazut foarte des la televiziuni. Ati fost la Realitatea TV, ati fost la TVR, la 1 Decembrie, ati fost la Pro TV, in emisiunea Apropo TV. E un lucru deliberat sa raspundeti la aceste invitatii, chiar daca participati la emisiuni despre reclame, cum a fost cea de la Pro TV? De ce apareti la televizor, de ce dati curs acestor invitatii?
Daca ar fi dupa gustul meu, as evita orice aparitie la televizor. De fapt e traumatizant sa te exhibi in public si, ca sa-ti placa, trebuie sa fii cabotin. Or, eu nu sint. Singurul lucru care te ajuta daca apari mai des la televizor e ca ai sansa sa nu platesti amenda cind te opresc politistii de la circulatie. Pentru ca de vreme ce astazi se traieste prin televizor, a aparea pe un ecran e, pentru majoritatea oamenilor, un soi de promotie. De ce apar atunci la televizor? Pentru ca din rolul social pe care il joc face parte si asta. Se intimpla uneori sa cred ca am ceva de spus sau, mai bine zis, ca tine de profesiunea mea sa exprim lucruri pe care ceilalti le simt dar nu le pot formula intocmai. Si mai apar in emisiuni pentru ca o alta postura pe care o am, cea de director al Editurii Humanitas, imi cere sa slujesc cauza cartii. La emisiunea de divertisment a lui Andi Moisescu, de la Pro TV, am simtit de pilda nevoia sa spun, dupa ce am vazut vorbind un sir de fete si baieti din formatiile muzicale in voga, „la ce e bun cititul pe lume“.

Mi se pare ca intentia dvs., de a face o pledoarie pentru carte, in fata unor domnisoare elegante, foarte fisnete, cu picioare lungi, n-ar avea nici un rezultat.
De ce spuneti asta? Vreau sa le invit pe acele domnisoare sa vina intr-o zi la editura, sa le ofer o carte si sa le rog sa o citeasca.
Credeti ca le veti convinge sa citeasca? E o iluzie.
Da, imi fac iluzia ca as sti sa aleg o carte care le-ar placea atit de mult incit ar descoperi prin cartea aia poarta prin care ar putea sa intre intr-un univers nebanuit. Trebuie sa cred asta. Orice om poate sa pateasca asa ceva, sa descopere fascinatia cititului. Poate n-a existat nimeni in viata lor care sa le puna in mina cartea potrivita.

Eu nu cred ca se va modifica gustul pentru lectura al tinerei generatii. Cine va dori ca citeasca, va face asta, cine nu, oricite stradanii ar face Gabriel Liiceanu sau altii, tot nu va citi. Lui Gabriel Liiceanu cine i-a indrumat lecturile cind era copil si adolescent?
Nimeni. Dar poate ca in cazul unora dintre noi joaca mai cu seama natura din noi. Intr-adevar, mie nu mi-a spus nimeni ce sa citesc. M-am pomenit, la opt ani, cu Insula misterioasa a lui Jules Verne in brate. Amintirea emotiilor pe care ti le-a dat prima lectura este covirsitoare. In plan intelectual ea are importanta pe care o au in plan fizic ridicarea in picioare a copilului si primii pasi. Intr-un fel, oamenii care nu citesc traiesc mental ca si cum s-ar tiri toata viata. Poate suna prost sa spun ca am citit la opt ani volumul acela. Dar spunind asta, nu am in vedere cine stie ce precocitate, ci fascinatia pe care mi-a provocat-o intilnirea cu cartea. Am citit-o absolut uluit, era o experienta de o noutate covirsitoare si, din clipa aceea, am citit tot timpul. Aveam carti in casa, dar nu mama sau tata mi-au spus vreodata ce sa citesc. Am citit de capul meu. Nimeni, niciodata, pina la Noica, pe care l-am intilnit la 25 de ani, nu mi-a spus ce sa citesc. La 12 ani am descoperit „Clasicii literaturii universale“. Era o colectie care se numea asa. Copiii au boala colectiilor. Colectioneaza timbre, nasturi, fluturi. Eu am avut norocul sa „colectionez“ carti. Si astazi citesc cu o bucurie infinita cartile bune. Cartile care nu ma plictisesc.

Cum ati vrea sa se titreze la emisiunile de televiziune sub numele dvs.: Gabriel Liiceanu – scriitor, Gabriel Liiceanu – filozof sau Gabriel Liiceanu – editor?
Scriitor. Adevarul este ca asta am facut cu precadere in viata: am scris citeva carti. Si asta imi place cel mai mult. „Filozof“ insa nu merge. Filozofi sint vreo 10 – 12 pe lume, eu doar ma indeletnicesc cu filozofia. Sint profesor de filozofie si, uneori, incerc si sa gindesc pe cont propriu. Postura de editor a aparut ca un derivat al celor doua dinainte. Ma bucur sa public carti frumoase, cit mai frumoase, sa le dau eu sansa sa intre in viata.
Domnule Liiceanu, mai aveti iluzii, asa cum va doreati in Usa interzisa?
Nu imi doream. Spuneam ca fara ele nu se poate, ca fara ele te imbolnavesti. De aceea, am iluzii in mod sistematic, in mod programat. Viata trebuie abordata metodologic prin iluzii. Adica trebuie sa traiesti ca si cum ai crede ca trebuie sa faci ceva. Pentru ca altminteri, daca ma stringeti cu usa, va spun ca orice om care atinge un anumit grad de luciditate nu poate sa mai aiba iluzii. Lenesul din povestea lui Creanga este cel mai lucid personaj din toata istoria literaturii. El a inteles cu adevarat, a inteles pina la capat. El accepta sa fie evacuat din ceva in care nu a dorit sa intre – din viata, adica – cu seninatate.

El e mai lucid decit Hamlet, care o vreme tot se mai agita. Numai ca luciditatea este, cum ziceam, tocmai distrugerea iluziilor. In momentul in care traiesti la nivelul luciditatii, viata devine inconfortabila. Ca sa poti trai ai nevoie ori de iluzii, ori de speranta. Ca sa ai iluzii, trebuie doar sa fii sanatos psihic, adica sa nu-ti pierzi capacitatea de a te minti cu metoda. In schimb, ca sa ai speranta, trebuie sa fii un om profund credincios. Si asta nu depinde de tine. Pentru asta trebuie sa ai har. Un om care nu are iluzii se scoala degeaba dimineata, iar unul care nu are credinta moare disperat. In orice caz, ca sa treci in mod onorabil prin lume este obligatoriu sa ai iluzii. Trebuie sa ai iluzia ca infiintezi ceva, ca pui, adica, ceva pe lume, trebuie sa ai iluzia ca gesturile tale se incheaga in ceva, ca faptele tale duc undeva, ca discutia asta, de pilda, are un sens.

Si care va sint iluziile acum, cind ati trecut de 60 de ani?
Aceleasi de pina acum: ca tara asta va deveni mai plauzibila in plan istoric, economic si uman si ca eu voi putea sa contribui cit de putin la ameliorarea ei. Sper, in schimb – si aici trebuie sa intre in joc o instanta mai inalta decit mine – ca voi putea sa-mi scriu cartile pe care le mai am de scris din dorinta de a ma deschide, cum zicea Noica, catre „departele“ meu. Si imi mai fac iluzia si ca stind de vorba, asa cum facem noi acum, nu am pierdut timpul degeaba. Nici noi, nici cei care s-ar putea sa ne citeasca.


Precizare

Interviul pe care l-ati putut citi in cele doua numere ale revistei nu respecta, cu fidelitate, inregistrarea. Asa cum am procedat si cu alti intervievati, am fost de acord cu recitirea interviului de catre Gabriel Liiceanu. Dupa inregistrare, varianta transcrisa de mine a fost revizuita si completata semnificativ, mai ales in partea a doua, de catre Gabriel Liiceanu. Forma trimisa lui Gabriel Liiceanu continea si trei intrebari deschise. In varianta pentru care si-a dat acordul de publicare, Gabriel Liiceanu a adaugat citeva afirmatii de fond, la care nu mai puteam reactiona, desi acestea ar fi impus, din partea mea, nuantari, insistenta, contrazicere sau delimitare. Toate asertiunile cuprinse in varianta publicata sint exclusiv parerile lui Gabriel Liiceanu; din partea mea, cred ca ar fi fost necesara o revenire la unele raspunsuri, daca afirmatiile ar fi fost rostite in timpul inregistrarii. Respectam, insa, dreptul lui Gabriel Liiceanu de a se pronunta si, ca parte a discutiei, nu le voi comenta. Nu am taiat, cenzurat si modificat nimic din forma scrisa a interviului. Asa cum scriam in introducerea la interviu, de acum o saptamina, dorim sa sustinem, prin gesturi concrete, o „cultura a dialogului“. Publicind acest interviu, ma bintuie, totusi, o intrebare: unde incepe si unde se termina dialogul cultural in Romania de azi? (O.S.)