Trăim într-o lume urmuziană

Autor: Cezar GHEORGHE | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Urmuz, Pagini bizare, Editura Cartier cu 15 intervenţii, de Dan Perjovschi, Colecţia „C(art)tier“, Chişinău, 2009, 96p.

Să te regăseşti într-o stare de zdruncinare extremă, iluminată de irealitate, cu frînturi de lume reală, într-un colţişor al fiinţei tale.

Antonin Artaud, Le Pèse-Nerfs

Asemenea personajului său, Fuchs – sonoritate pură, creatură neobişnuită încă de la naştere, atunci cînd „a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale“ –, lui Urmuz i s-a impus „obligaţia de a distruge snobismul şi laşitatea cugetării în artă de pe meleagurile pămîntene“. La 86 de ani de la moartea sa, Urmuz cîştigă în actualitate. Lumea în care trăim este o lume urmuziană prin excelenţă, iar atunci cînd spun urmuziană, vreau să spun că este violentă prin excelenţă. O reeditare a Paginilor bizare ale lui Urmuz se impune de la sine. Cruzimea din scrierile lui Urmuz este cruzimea cu care toţi ne întîlnim în fiecare zi. Urmuz este, în mod straniu, contemporanul nostru.

Urmuz nu are ce căuta în amfiteatru

Au defilat zilele astea prin faţa ochilor noştri o mulţime de simboluri naţionale, care mai de care mai „reprezentative“, care mai de care mai „româneşti“. A fost însă iniţiativa unui edituri din Chişinău să îl readucă în conştiinţa noastră pe Urmuz. Acţiunea este cu atît mai lăudabilă cu cît Urmuz nu poate deveni vreodată un „succes de box-office“. Interesantă a fost şi lansarea noii ediţii a Paginilor bizare pe 1 aprilie. Scrierile lui Urmuz au reprezentat una dintre cele mai mari feste jucate criticii, istoriei artei, ordinii prestabilite şi sensului lucrurilor. Păcăleala a fost continuată şi de desfăşurarea neprogramată a lansării în curtea interioară a Facultăţii de Litere, în lipsa unui eventual amfiteatru. Lansarea a avut loc în aer liber. Invitaţii s-au strîns în cerc, au stat pe scaune fără picioare, bazate – asemenea obiectelor lui Urmuz – „pe calcule şi probabilităţi“. Nu se putea găsi un loc mai potrivit pentru lansarea Paginilor bizare ale lui Urmuz. Numele său nu are ce căuta într-un amfiteatru, pe plăcile memoriale sau în gura vreunui profesor bătrînicios. Despre el nu se poate vorbi decît cu prietenii – eventual, la o ţigară, în pauză, în afara vreunei condiţionări sau a vreunei instituţionalizări. Totul merge mult mai bine atunci cînd eşti luat pe nepregătite şi, dacă tot am amintit de lucruri nepregătite, una dintre surprizele lansării a fost prezentarea, la fel de neaşteptată, a manuscriselor lui Urmuz – un eveniment deosebit de emoţionant, ce a fost posibil numai datorită bunăvoinţei lui Vladimir Pană, fiul cunoscutului antologator şi susţinător al avangardei române.

În ceea ce priveşte cele 15 intervenţii ale lui Dan Perjovschi ce însoţesc Paginile bizare, trebuie precizat că acestea nu sînt deloc ilustraţii, aşa cum am fi tentaţi să credem. „Intervenţiile“ reprezintă o selecţie din carnetele în care Perjovschi schiţează forma iniţială a desenelor sale şi, totodată un portret indirect al artistului în viaţa cotidiană. „Pe ultimele pagini ale acestor carneţele notez nume de oameni şi de străzi, ce mai am de făcut, ce e musai să nu fac, ce să-mi aduc aminte, ce să uit.“ Artistul susţine că nu a avut vreodată o legătură „artistică“ cu scrierile lui Urmuz, mărturisind că l-a descoperit, la fel ca pe avangardişti, destul de tîrziu. Textul său, aşezat înaintea Paginilor bizare, îl apropie pe autor din ce în ce mai mult de Urmuz, mai ales atunci cînd citim la începutul volumului: „Realitatea este acoperită cu semne misterioase, mai greu de citit din prima, absurde într-un colţ, exacte în celălalt. Toate pictogramele astea, care lasă loc mai multor interpretări decît ce fac în mod obişnuit, reprezintă viaţa mea dintre 2003 şi 2008…“. Iată că desenele, intervenţiile lui Perjovschi sînt involuntar urmuziene, mai ales dacă aruncăm o privire asupra conţinutului aproape ininteligibil al acestora. Vom descifra în „intervenţii“ un jurnal indirect al vieţii cotidiene, cu străzile sale simetrice, cu ţinuturile sale comerciale, cu oamenii invariabil pragmatici – o viaţă din multe puncte de vedere asemănătoare celei trăite de Urmuz. Într-un anumit sens, acela dat de Eugen Ionescu, Urmuz este un realist.

„Realismul“ textelor lui Urmuz

Autorul Scaunelor mărturisea, într-una dintre scrisorile sale către pictorul D. Vărbănescu: „Urmuz este, cred, unul dintre cei mai cruzi autori pe care i-am citit vreodată“. Desigur, cunoscutul inventator al teatrului absurdului se referea la „«puţina realitate» a organizării noastre sociale (şi a tuturor organizaţiilor sociale posibile), îndărătul cărora apare haosul universal, absurditatea fundamentală, care – asemeni unui personaj al lui Urmuz al nostru – va sfîrşi în curînd prin a devora, după ce va fi făcut bucăţele, logica noastră“. Tot el va recunoaşte forţa literalităţii şi puterea de contestare a scrierilor lui Urmuz: „L-am tradus pe Urmuz în mod literal: socot că nu mai e nimic de adăugat şi că e destul de şocant în nuditatea sa. Cred chiar că valoarea sa rezidă în caracterul său antiliterar…“. „Literalitatea“ lecturii propuse de Ionescu are în vedere lizibilitatea textelor lui Urmuz. „Fuchsiada“ poate fi considerată o demonstraţie a modului în care cotidianul şi concretul sînt cuprinse în scrierile lui Urmuz. Personajul său, Fuchs, născut prin „urechea muzicală“ a bunicii sale, este, la naştere, sonoritate pură. Transformarea sa într-o formă materială este completă numai după ce asupra acestuia lucrează descompunerea zilnică, viaţa în lume: „constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterîndu-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăţi cu ochelari după ure-che, iar altul, în o umbrelă – care împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică şi definitivă…“.

De cele mai multe ori, Urmuz îi refuză limbajului dimensiunea sa metaforică. În eseul inspirat intitulat „«Cruzimea» lui Urmuz“ (Philologica Jassyensia, An III, Nr. 1, 2007), Irina Ungureanu recunoaşte dimensiunea concretă a limbajului autorului: „limbajul urmuzian aglomerează aleatoriu o sumedenie de figuri pentru «a compune» cutare sau cutare personaj, fără cea mai mică intenţie de a-l transfigura. Nu există sens figurat la Urmuz, pînă şi acordurile perfecte se îngreunează şi devin umbrele sau mustăţi «la propriu», din moment ce un sol diez îi serveşte lui Fuchs drept… umbrelă sub care se încuie tacticos cu… două chei muzicale. Textele urmuziene sînt crude într-un sens primitiv, deoarece concreteţea extremă a limbajului îl «barbarizează», îl de-metaforizează; Urmuz blochează metafora la un nivel lingvistic primitiv, o reduce la o funcţionare exclusiv textuală, îi îngreunează capacitatea de semnificare. La Urmuz saltul metaforic care face sensul se suspendă, iar metafora funcţionează exclusiv pe orizontala textului. De fapt, este impropriu s-o numim metaforă : ea este scindată, exprimă în textele urmuziene doar apropierea obiectelor, nu şi fuziunea lor…“.

Prin incizia pe care Urmuz o operează asupra limbajului, autorul „Fuchsiadei“ depăşeşte nivelul semnificării şi al figurativului pentru a rămîne, într-un anumit sens, un „realist“. Acest sens este legat de sinuciderea sa, de cruzimea din scrierile sale şi de sensibilitatea ingenuă a autorului Paginilor bizare. Cele cîteva rînduri scrise de Geo Bogza surprind extrema actualitate a scrierilor lui Urmuz: „Pe Urmuz mi-l închipui în viaţă – mai ales în viaţa socială de mizerabile convenienţe – ca pe un copil încuiat de părinţii lui într-o cameră. Acolo, singura lui acţiune conformă e o răsturnare a ordinei apăsătoare, o schingiuire şi o schimbare a sensului utilitarist al fiecărui obiect cu care a fost închis. Trăind printre oameni de care îl despărţea prăpăstii de sensibilităţi, s-a amuzat – exasperat şi tragic – să înşurubeze unuia un capac la spate, altuia un grătar de fript peşte în barbă – operaţii care, dacă la suprafaţă par facile, adîncite, se dezvăluiesc a fi fructul unei inteligenţe ascuţite, a unui spirit de observaţie deasupra obişnuitului, a unei largi înţelegeri a oamenilor şi a unei laborioase munci de frămîntare şi de aerisire a stilului, a logicei şi a vocabularului –, iar cînd toate acestea au fost terminate, şi-a umplut ţeasta propriului cap cu gloanţe de plumb“. Pentru a-l înţelege pe Urmuz, nu trebuie decît să aruncăm o privire pe fereastră, la viaţa cotidiană. Trăim într-o lume urmuziană.