OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu e deloc de mirare: escaladarea verbiajului pamfletar si a voluptatii de a calomnia cit mai gros e doar o tovarasie de drum cu mizofilia (morala) generala, cu tele-vulgaritatea agresiva, prostia coplesitoare, ciocoismul sfidator si violenta desfriului de toate cele. Si nici macar nu stii ce-i mai rau: ca te scuipa, vezi Doamne, polemic, un gazetar de doua vorbe-trei minciuni, sau ca la spital esti tratat ca un vierme, ca o inutilitate deranjanta? La urma urmei, poate ca-i de preferat sa fii calomniat intr-o gazeta, ca fiu de legionar sau homosexual, decit sa-i vezi pe Tociu si Palade, sa-ti gasesti usa tandari si masina zgiriata de pustimea tot mai gratuit-violenta sau sa nu poti intra intr-un magazin din pricina liotei de tigani, cersetori etc. Viata noastra – bube, mucigaiuri si noroi. Nu traim un vis, traim un pamflet.

Adevarul este ca, in ce ma priveste, nu am gasit niciodata placere in argheziana „poetica a uritului“, in baudelairiana „estetica a raului“, in demonia, atit de laudata, a „agatelor negre“ s.a.m.d. Visceralitatea si scatofilia excesiv laudatului geniu pamfletar arghezian, pentru care handicapul fizic al tintei devenea subtextul negru hohotitor al esentei etice, profesionale, religioase si afective, ca si marea voga interbelica a caricaturii pamfletare, a grosolaniei – vadit ori piezis – stipendiate si directionate politic, au hranit, din pacate, nu estetica postbelica, nici macar literarul mahalagesc si pitorescul argotic, ci jandarmeria de partid a Saptaminii lui Eugen Barbu. Poate ca, in interbelic, vorba spurcata a lui Arghezi, N.D. Cocea &Co. facea figura unui capriciu cimpenesc-senzorial al Castelanei sastisite de pufuri, parfumuri si sunete de clavir si ahotnica de-o biciuire de simturi pe toloaca, napraznic si aburos, cu slugi virile. In ceausism insa, pamfletul echipei lui Eugen Barbu era una cu delatiunea josnica, santajul politic si arghirofilia deghizata in principialitate, vigilenta etica si avint patriotic. De acolo, de la acea prostituare cu virtuti artistice, de la acel maidan cu borfasi travestiti in atleti ai romanitatii ultragiate si cu militieni ciomagasi prezentati ca justitiari, de acolo se trage actuala mizerie a „spiritului pamfletar“ de la noi, cu fericirea grobiana a acelui 1% adevar impachetat in 99% calomnie, cu betia rastalmacirii, a bancului fizic si aluziei mirlanesti. O puzderie de Anonimi, Interimi, Aristarci, Diaci tomnatici si (ca „pattern“) Alcibiazi, basca nume grele, de la Paul Everac la Ion Cristoiu, plus subsolurile cotidianelor imbalosind totul cu atacurile la hormoni, raguseli, menopauze, platfusuri, gingaveli si tot soiul de diformitati naturale, ridicate la rang de efigie.

Mult, foarte mult din actuala atractie a publicului fata de miasmele de cocina isi are obirsia in apostila favorabila pusa de Petre Roman pe scrisoarea lui Eugen Barbu si C. V. Tudor din 2 martie 1990, de care nu avem dreptul sa uitam: „Ajutati-ne si va vom ajuta. Lasati-i pe mina noastra, si daca n-o sa va placa ce liniste trista va bintui prin paginile lor... sa nu ne spuneti noua pe nume [...]. Va multumim si asteptam un semn prin prietenii nostri comuni, pe care ii stiti...“
Ei se stiu intre ei. Noi raminem, invariabil, la mijloc.