OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vreau de mult sa scriu despre Caragiale. Ceea ce, cititorul isi da seama cu siguranta, nu e prea usor. Nu e usor in general: ce se mai poate scrie despre un autor atit de interpretat si reinterpretat cum este el? Ce se mai poate scrie despre un autor a carui opera a fost analizata de Vianu si Calinescu, Ibraileanu si Cioculescu, Iorgulescu si Florin Manolescu, Steinhardt si Vartic?

Si nu e usor pentru mine insumi: in cercurile de caragialisti si caragializante, probabil nu e primit cu bratele larg deschise un amarit de ungur care mai si vorbeste despre pacatele romanilor – asa cum, amintiti-va, nici grecul de Caragiale n-a fost primit cu entuziasm la vremea lui.
M-am gindit ca, totusi, jocurile nu sint facute inca daca ne gindim ca in legatura cu un scriitor genial cum a fost Caragiale nu se poate vorbi despre o interpretare incheiata o data pentru totdeauna, cu atit mai putin in vremurile noastre, cind abia mai avem curajul sa pomenim despre ceva definitiv sau absolut.
Am scris deja despre el, dar numai citeva tablete sau cel mult eseuri mici in limba maghiara, in care am avut prilejul doar sa lansez citeva idei referitoare la fenomenul Caragiale, dar care m-au convins si mai mult ca odata si odata trebuie sa incerc sa scriu o analiza mai adinca.
Cred ca a sosit momentul. Simt ca am ajuns la limita gindirii mele, adica la limita cind trebuie neaparat sa scriu, oricare ar fi rezultatul. Sper sa nu fie deplorabil.

in cele ce urmeaza trebuie sa-i multumesc mai ales lui Jan Kott si Georges Banu. impreuna, m-au facut sa inteleg ca teatrul este o arta a actualitatii, a sentimentelor si gindurilor nascute in noi datorita spectacolului si/sau textului. Pe Kott nu-l intereseaza daca Shakespeare l-a cunoscut pe Goya (nu l-a cunoscut, fireste, acesta din urma, cum bine se stie, traind la sfirsitul secolului al XVIII-lea-inceputul secolului al XIX-lea). El analizeaza Visul unei nopti de vara cu ajutorul ciclului Caprichos pentru ca vede, simte, intuieste intre cele doua opere asemanari si afinitati care nu trebuie trecute cu vederea. Tot asa, pe Kott nu-l intereseaza nici daca grecii jucau la ruleta pentru ca el e atent la faptul ca prin regulile si desfasurarea jocului ne poate spune ceva despre tragedia greaca. (in treacat fie zis, nu cred ca cineva a reusit sa ma convinga mai adinc in ceea ce priveste adevarul teoriei postmoderniste despre faptul ca cititorul – receptorul – este tot atit de autor ca autorul insusi.) Din Livada de visini, teatrul nostru am inteles acelasi lucru, acestei carti insa ii datorez si altceva: am inteles, citind-o, demnitatea si eleganta fragmentului.

- Eternul Caragiale
intre Adrian Nastase
si Vadim Tudor
in 2003, scurt timp am lucrat la agentia Mediafax. Traducind stirile in maghiara, am dat de una care m-a zguduit pur si simplu. Pe atunci, intre premierul Adrian Nastase si eternul Corneliu Vadim Tudor era un conflict permanent. intr-o zi, am citit ca acest conflict s-a stins. Am ramas stupefiat citind declaratia lui Vadim. „Eu nu sint suparat pe Adrian Nastase. Oamenii se mai cearta, se mai impaca…“ Nu am putut citi mai departe.
Iata, mi-am zis, eternul Caragiale. De parca ar fi fost o replica scoasa din O scrisoare pierduta („toti sintem romani… mai mult, sau mai putin onesti…“). Politicienii nostri, mindri ca sint romani, vorbesc de parca ar fi la piata si-si schimba principiile ca si cum s-ar tirgui la castraveti. Am inteles atunci nu doar ca sintem in balcanismul cel mai adinc (Romania profunda, cum ar veni) – asta era la mintea cocosului –, ci si ca nu vom scapa niciodata de aici; pur si simplu pentru ca nu avem cu ce sa iesim. Oricite principii, oricite personalitati am avea, nici unele, nici altele n-o sa reuseasca in veci sa ne traga afara din prapastie. Noua, traitori in Romania ce sintem, ne place acolo, jos, de ce-am mai iesi?!

- Maghiarii
sint caragialieni
De ce ma includ in „romani“? E mai mult decit evident ca sint maghiar! N-are a face. M-am nascut in 1972, de atunci, adica de 34 ani, traiesc in Romania, mai mult, in Cluj. intr-un oras, deci, unde romanii sint in majoritate absoluta, fata de Tirgu Mures sau de Oradea, de exemplu, care si astazi au un caracter mai accentuat maghiar, sau, mai ales, fata de secuime, unde maghiarii constituie majoritatea absoluta. Nu spun asta pentru c-as avea iluzii legate de natiunea mea – de la revolutie incoace, maghiarii au aratat cu virf si indesat ca sint caragialieni cit se poate. Totusi, am avut ocazia sa-i studiez „la cald“ pe Tipatescu, pe Catavencu, pe Trahanache, pe Cetateanul turmentat, pe Zoe, pe Veta, pe Mita, pe Pristanda, pe Jupin Dumitrache, pe Ipingescu si pe ceilalti, sa studiez figuri care nu au invatat sau preluat nimic, ci s-au nascut asa cum se comporta, figuri care sint asa instinctiv.
Ar fi inca o explicatie, s-o numim psihanalitica. Fiind ne-roman, exista doua tipuri de comportament, de reactii la romanism. Primul este cel al lui Nicolae Steinhardt, care a scris un eseu intitulat Secretul „Scrisorii pierdute“, in care ridica in slavi marinimia, simtul relativitatii, neseriozitatea romanilor. El considera piesa asta un fel de Nunta lui Figaro, de Pygmalion, de Don Quijote romanesc, scriind: „indraznesc sa asez Scrisoarea pierduta in preajma acestor mari opere, dupa cum nu sovai sa vad in sufletul romanesc o fericita si unica imbinare a celor doua tendinte: Orientul si Occidentul, un pitagoreic punct de intilnire inzestrat cu minunate insusiri de echilibru, izvor nesecat de viata vie, dulce, vrednica de a fi traita, si placuta lui Dumnezeu – adinc infiripata in crestinismul cel mai curat si mai practic“.

- Nu pot ingina imnuri si ode cu Steinhardt
Steinhardt, deci, este renegatul fericit sau care se vrea fericit – el insusi spune intr-o insemnare din 1961 din Jurnalul fericirii: „La Jilava, pe sectia intii, in celula numarul noua, vreme indelungata cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean si legionar; eu, evreu botezat si nationalist roman: ne imprietenim numaidecit. (Ma insoteste si faima mea de ovrei care a refuzat sa fie martor al acuzarii in procesul intelectualilor mistico-legionari.) Ajungem in curind la concluzii care ne bucura pe amindoi. Lucrul de care ne dam seama, si el si eu, este ca ne aflam deopotriva indragostiti de ceea ce gasim cu cale sa numim «fenomenul romanesc», altfel spus de poporul roman, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, cimpurile, muntii, ceapa, tuica, ospitalitatea, echilibrul din spatiul nostru. Socotim ca sintem deosebit de indrituiti sa iubim in deplina cunoastere, deoarece sintem, fiecare in felul sau, pe jumatate in cuprinsul romanismului si pe jumatate in afara lui, intr-o situatie cum mai prielnica nu poate fi pentru a prinde, a pricepe si a suferi. Roman prin singe, Hagi-Beca a venit totusi pe teritoriul tarii la douazeci de ani, din strainatate; la rindul meu, nascut si crescut aici, sint strain de singe. Laolalta alcatuim, cine stie, un ins intreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea mintilor celor doi eroi ai cartii. Venit din afara unul, faurit inauntru dar din alta plamada celalalt, ne descoperim in aceeasi peste masura de incintati si indragostiti de tot ce este romanesc“.

Nu, eu nu reusesc sa fiu atit de fericit (vorba vine…). M-am nascut intr-o tara in care simtul relativitatii lucrurilor a facut posibila – ciudat lucru! –, cea mai crunta dictatura comunista; intr-o tara in care Conducatorul a putut face orice exact prin mult-repetata remarca „oameni sintem“; intr-o tara in care mincam, ne incalzeam si ne iubeam pe bonuri, asta la 30 de ani dupa revolutia de la Budapesta, la 20 dupa Primavara de la Praga; intr-o tara in care, astazi, sint iertati toti derbedeii nu datorita vreunei virtuti crestine, ci din cauza lasitatii si lenevirii intelectuale si morale; intr-o tara in care poetul cenaclului l-a putut ierta pe Doinas si nu s-a darimat pamintul; intr-o tara in care presedintele se uita la meci, apoi ia cina cu Ordinarul Sef; intr-o tara in care totul se poate pentru ca nici o regula nu este stricta; intr-o tara in care victimele inundatiilor trebuie sa plateasca unor tilhari de cea mai joasa speta (relativisti, nu-i asa, parinte?!) pentru a scapa vii din catastrofa; intr-o tara in care se poate intimpla ca un prim-ministru sa nu fie de acord cu propria-i semnatura (vezi cazul statuii din Arad); intr-o tara in care numai arbitrul e de vina de fiecare data. Nu, eu nu pot ingina imnuri si ode cu Steinhardt; eu trebuie sa-i urasc pe romani prin Caragiale si sa-i iubesc tot prin el. imi place si mie ciorba, da’ parca e prea picanta…

- Ospitalitate?
in legatura cu ospitalitatea, as avea si aici cite ceva de spus. Fratele meu a plecat in primavara in Spania in speranta multora ca va cistiga frumos. Din cauze ce nu tin de acest eseu fragmentat, a plecat cu trei sandvisuri, iar microbusul a mers trei zile. Va dati seama ca sandvisurile s-au terminat repede. Fratele meu s-a uitat inghitind in sec la tablele de slanina si ceapa taranilor romani care au venit din satele din imprejurimile Clujului. Nici unul nu i-a dat nici macar o bucata de slanina sau piine. Curat ospitalitate!
Mai tirziu, ajunsi in Spania, au trait in conditii mizere aproape zece luni. Fratele meu s-a intors slabit si injurind. Unul dintre tarani insa si-a chemat acolo feciorul. Degeaba a incercat sa-i explice fratele meu: nea Vasile, nu vedeti ca dormim sase intr-o camera?! Apoi lasa, Pisti, i-a raspuns batrinul, poate o sa fie si mai bine… Caragiale noir.
„Eu cu cine votez?“ in replica Cetateanului turmentat, Caragiale a reusit sa surprinda caracteristica principala a tot ceea ce este romanesc. Cu cine votez? – intrebarea asta reflecta nu atit intelesul cuvintelor care alcatuiesc fraza, ci mai curind lipsa limitelor. Cu cine votez? Cu dobitocul care vrea sa profite de un ravasel de amor pentru a ajunge la putere? Foarte bine! Cu celalalt, caruia i-a reusit deja acest hatir? Si mai bine! Cu nemernicul care isi insala prietenul fiind concubinul nevestei sale? Bine de tot! Sa votez camera-ngusta, murdara, ginganiile care ma maninca?? De ce nu ai inceput cu asta, nene?! „Tradare sa fie, dar s-o stim si noi!“ Sa nu va amagiti ca cetateanul este turmentat – fraza citata o spune treazul Farfuridi. De fapt, betivul spune fara ocolisuri exact ceea ce spun ceilalti cit de cit voalat sau stingaci-metaforic.

- Caragiale la Budapesta
Sa fie tradare, da, dar mie sa nu mi se intimple nimic. E dulce puterea si frumoasa, dar pe mine sa nu ma arda focul. Nimic pina la capat, chiar cu pretul unor rani sau, Doamne fereste!, pierderi; nimic cu patima si nebunie, nimic cu dragoste.
Fredoneaza despre patrie, dar nu fa nimic pentru ea; despre amor, dar insala-l cit ai clipi; despre binele altora, dar gindeste-te numai la binele tau. Prefa-te barbat iubitor, dar las-o balta daca intuiesti macar vreun pericol; joaca femeia credincioasa, dar intoarce-i spatele daca nu face exact cum ii ceri tu; inscrie-te intr-un partid, dar paraseste-l daca nu renteaza – in definitiv, nu-i totuna cu cine votezi?!

Am fost pur si simplu scandalizat cind am aflat ca la Budapesta piesele lui Caragiale sint vazute ca niste vaudevile-uri gen Sardou sau Feydeau. Cum adica?! – m-am intrebat stupefiat. Apoi, am inteles. in Scrisoarea pierduta, in Noaptea furtunoasa, in D-ale carnavalului si in celelalte nu exista nici un simbure de tragic pe care spectatorii unguri sa-l simta. in Molière, avarul tiraste dupa sine propria zgircenie ca un Sisif modern, derizoriu si tragic in acelasi timp; in Revizorul lui Gogol se simte mereu adierea acelei melancolii tipic rusesti – pe scurt, risul e o eliberare de tensiuni ucigatoare. Dar se poate explica si altfel: si la Molière, si la Gogol, si aiurea exista doua lumi, una unde se intimpla lucruri hazlii, unde o prostie provoaca o serie de intimplari neasteptate, si una care e perfect constienta de acest lucru. Lumea ride de Harpagon asa cum Hlestakov ride de lume.
La Caragiale nu putem stabili o dihotomie atit de comoda. in lumea lui, nimeni nu merge pina-n pinzele albe pentru nimic. Pentru Harpagon, banii sint lucrul cel mai de pret, pentru ceilalti, dragostea sau mai stiu eu ce. Dar pentru Tipatescu sau pentru Mita Baston? Da, intr-adevar, primul nu poate fi infrint, iar femeia face un acces de gelozie – dar Tipatescu nici nu-l biruie pe Catavencu, amindoi fiind invinsi de Dandanache, iar Mita, desi vrea „sa-i toarne o revulutie“ lui Naica, se va impaca cu el.

- Mahala si melancolie
„Mersi, neica, mi-a trecut!“, ar putea sa zica fiecare personaj caragialian la fel de bine ca si Catindatul din D-ale carnavalului. in aceasta lume nici macar o durere de masea nu poate dura. Toate trec, asa cum toate apar de parc-ar aparea numai pentru a disparea. Toate sint efemere si, deci, neinsemnate; toate poarta asupra lor pecetea trecerii sau mai curind peste toate se simte adierea trecerii; trecerea, in aceasta lume, nu are nimic tragic in ea, timpul fiind luat in deridere asa cum toate sint. „Du-te, cocoana, si nu ride“, spune Jupin Dumitrache „strajnic la culme“, si Veta „iese rizind“, stie ea de ce. O, nu, aici nu e nimic adevarat, mortal, „la culme“ – in lumea lui Caragiale, vocatia limitei e sublima dar lipseste cu desavirsire.

Faimosul spectacol al lui Liviu Ciulei a intuit acest lucru. Genialul Octavian Cotescu a jucat un Catavencu de mercur, aform, fara contur, serpuitor, de neprins. Daca o luam asa, Gábor Tompa a implinit intuitia lui Ciulei cind toate rolurile comediei (cu exceptia Joitichii) le-a dat unor actrite. Cine are responsabilitatea principiilor, a verticalitatii conform traditiei, cine „se ocupa“ cu ele? Barbatul, desigur. Traditional, femeia este interesanta daca n-o poti ajunge, n-o poti cuceri sau o poti cuceri cu greu. in lupta aceasta rafinata, ea se poate folosi de orice mijloace doreste. Toate personajele sa fie jucate de femei – nimic mai logic! Desigur, barbatii jucati de femei sint barbati tot atit de putin cum e femeia jucata de-un barbat femeie. Iarasi o confuzie demna de Caragiale. Daca e confuzie, nu pot exista limite. Tertipurile si mitocania sint pe tarimul lor – se pot manifesta linistit.

„in istorie se iau decizii, in mahala deciziile se amina. in istorie se infrunta destine, in mahala lumea se cearta si se impaca. in istorie se infaptuieste si se progreseaza, in mahala totul este agitatie si lumea sta pe loc. Istoria are propriul ei discurs, in care lucrurile se stiu si se spun fara ambiguitati, in timp ce in mahala domneste zvonul, birfa si poanta. in istorie spatiul public are solemnitate si poate genera «spirit obiectiv», in mahala granita dintre public si privat se pierde, si familiaritatea si batutul pe burta pot submina si «dezansanta» cele mai sacre institutii ale statului.“ Ca de multe ori, Gabriel Liiceanu are din nou dreptate. Degeaba insa: la Caragiale nu e istorie (daca e, cu atit mai rau, cf.: „lupte seculare, care au durat aproape trezeci de ani“), deciziile nu se amina de fiecare data, dar orice-ar fi, nu sint luate in serios, oamenii se mai cearta, se mai impaca… Caragiale este cel mai mare scriitor al mahalalei si, deci, implicit, cel mai mare scriitor al romanismului, un nemuritor profund roman si deci implicit melancolic.
Du-m-acasa, mai tramvai!