OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Francis Fukuyama
Constructia statelor. Guvernarea
si ordinea mondiala in secolul XXI
Traducere Mihnea Columbeanu
Editura Antet,
2004, 142 p.

Publicarea la noi a ultimei carti a lui Fukuyama ar trebui sa fie un eveniment editorial, pentru ca in principiu ar oferi intelectualitatii autohtone posibilitatea de a discuta cu mai multa usurinta un autor si o viziune asupra relatiilor internationale, dincolo de niste locuri comune intrate deja in desuetudine.

Astfel, initiativa Editurii Antet ar putea fi demna de toata lauda, atita timp cit rezultatul ei nu l-ar reprezenta o versiune romaneasca pestrita si penibila, impanata cu greseli de traducere si de tipar, semn probabil al unui provincialism de care peisajul editorial romanesc se dezbara greu in anumite cazuri.
Traducatorul pare a nu fi auzit de termenul (arhicunoscut) de „stat-natiune“, propunind in schimb originala varianta „natiune-stat“. Diferenta este enorma. La un moment dat, gasim in text G.D.P. in loc de P.I.B. (pentru variatie, presupun), in alt caz sintem probabil invitati sa alegem prepozitia care ni se pare cea mai potrivita: „tari s…t precum ca Somalia sau Moldova“. Genitivul de la „matrice“ este, pe tot parcursul cartii, „matriciei“, iar frazele mai lungi isi pierd pe alocuri orice urma de logica interna. Trecind (desi e greu de spus daca merita efortul) peste tot soiul de astfel de exprimari stilcite, ramine de discutat cartea propriu-zisa a lui Fukuyama, a carei problematica este sintetizata de intrebarea ce reiese chiar din prefata: cum transferam institutiile peste frontiere? In contextul actual, al razboiului din Irak si al urmarilor sale, in contextul unei politici externe americane care urmareste ideea de state-building, studiul lui Fukuyama se dovedeste a fi cit se poate de conectat la problemele prezentului.

Structurata in trei capitole (plus un al patrulea, dar care tine mai degraba loc de concluzie), Constructia statelor urmareste principalele tipuri de probleme create de exportul institutiilor, cu precadere catre ceea ce el numeste „state slabe si falite“. Sceptic insa in ceea ce priveste capacitatea de gasire a unor metode optime de constructie a statelor, Fukuyama nu propune metode concrete pentru atingerea acestui scop. Exemplele de succes aduse deseori in discutie de teoreticienii acestui concept (Japonia si Germania dupa Al Doilea Razboi Mondial, Coreea de Sud mai tirziu) au avut la baza o traditie culturala si institutionala care le-a permis sa se integreze in rindul statelor cu institutii functionale si legitime. In aceeasi masura insa, specificitatea culturala a facut ca o serie de alte incercari de acelasi tip sa esueze fara dubii (cazul multor state din America Latina).

Argumentatia lui Fukuyama porneste de la un prim capitol (Dimensiunile lipsa ale statalitatii) care stabileste niste premise teoretice (cum ar fi diferenta dintre anvergura si forta in cadrul unui stat, functiile statului sau aspectele centrale ale statalitatii), pentru ca in capitolele doi si trei sa trateze problema administratiei publice si cea a legitimitatii internationale in raport cu statele slabe. Incapacitatea cronica a multor state de a urma calea democratiei si a legitimitatii (cum sunt statele din Africa sub-sahariana) si incapacitatea comunitatii internationale (sau a actorilor singulari, cum este cazul Statelor Unite) de a asigura un export de institutii si de resurse sunt analizate si explicate, atit la nivel concret, cit si la nivelul teoriilor administratiei publice, care revin astazi in prim-plan, dupa ce multa vreme au fost considerate invechite (cind se considera ca statul minimal era tipul optim de stat).

Intreg capitolul al doilea reprezinta o trecere in revista si un comentariu asupra unora dintre cele mai importante teorii organizationale din secolul trecut, pe alocuri arid si greu de inteles. Conexiunea cu prima parte (ca de altfel si cu cea de-a treia) nu este vizibila cititorului obisnuit, ci doar celui familiarizat intrucitva cu cultura corporationala si cu legaturile dintre aceasta si reforma sectorului public. Acest capitol poate da impresia ca lucrarea lui Fukuyama ar fi un studiu ale carui parti sint lipite cumva fortat, dar la o cercetare atenta lucrurile se asaza si devin, macar in parte, inteligibile celui interesat. Partea a treia trateaza problema erodarii conceptelor de statalitate si de suveranitate din anii ’90 ai secolului trecut pina astazi, cu trimiteri la chestiunile cele mai discutate din ultimii ani (rolul ONU, doctrina apararii preventive, diferentele de viziune dintre Europa si Statele Unite).
In ultimul capitol Fukuyama emite o concluzie, aparent abstracta, dar sustinuta de intregul esafodaj al cartii: „…nu ne mai ramine decit sa revenim la natiunea-stat (sic!), suverana si sa incercam sa intelegem inca o data cum s-o facem sa fie puternica si eficienta“. La natiunea-stat ar fi mai greu sa revenim, la statul-natiune pare ceva mai plauzibil. Probabil ca la statul-natiune se referea si Fukuyama, dar la noi viciul lui „furculition“ bintuie inca.