Transformarea cuvintelor în săbii

Autor: Angelo MITCHIEVICI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Întrebat de Polonius (curteanul viclean şi intrigant) ce anume citeşte, Hamlet îi răspundea sec şi repede: „Words, words, words“. Ascultată ca o glosolalie, replica însemna însă „Swords, swords, swords“, adică săbii. Subtilitate la care stupidul curtean rămînea insensibil, deşi Hamlet îi spunea direct că se gîndeşte la un complot. Prin vocea lui Hamlet, Shakespeare se juca cu spectatorul, arătînd cum cuvintele se pot transforma în săbii doar printr-o simplă inflexiune.

În filmul său, Poliţist, adjectiv, de un laconism aproape enervant, Corneliu Porumboiu face aceeaşi demonstraţie, numai că metamorfozarea cuvintelor în săbii este prezidată nu de un tînăr melancolic cu vocaţie reflexivă („to be or not to be“), ci de un căpitan de poliţie, Anghelache, cu o aparentă înclinaţie spre filozofie, dornic să rezolve „maieutic“ o dilemă morală, complicată de un caz de insubordonare, în postura unui tînăr poliţist, Cristi, care, ca şi Hamlet, ezită să acţioneze.

La mijloc nu se află nici drama unui licean pe cale de a face ani de puşcărie pentru cîteva fumuri haşişice, nici trădarea prietenului său turnător, nici măcar profesionalismul acestui tînăr poliţist (Dragoş Bucur), ci întrebuinţarea cuvintelor din preajma adevărului. Într-o circă de poliţie, undeva în provincie, vedem – chipurile – pusă la lucru (de către comandantul însuşi – Vlad Ivanov) metoda socratică a „moşirii“ adevărului, prin întrebări care tatonează impasul logic şi inadvertenţele care, eliminate, ar sfîrşi prin a conduce la răspunsul „corect“. Acesta este însă foarte simplu: nu legea morală, ci legea statului, care informează „organul“ numit „poliţist“, reprezintă adevărul absolut, menit să pună între paranteze scrupulele de ordin personal ale persoanei empirice, Cristi.

În filmul lui Porumboiu, o mare parte dintre cuvinte ar trebui citite cu ghilimele. Putem observa că orice relativism sentimental – „regretul“ din definiţia pe care poliţistul debutant o dă „conştiinţei“ este un cuvînt menit să exprime aceste particularisme –, orice reflex dubitativ care defineşte un om viu în raport sensibil cu semenii săi decad în faţa Legii cu majusculă, ca expresie a puterii Statului. Intuiţia fundamentală a lui Porumboiu vizează felul în care cuvintele decid totul, de la schimbarea valorii gramaticale la accepţia filozofică, în spiritul unei etici ierarhice, cu întrebuinţarea punitivă a cuvintelor, acolo unde ele se transformă în săbii, ca pentru Hamlet. Procesul poate fi asociat şi cu marea lecţie pe care Kafka a oferit-o unui secol în care oamenii au fost reduşi la statistică, numere într-un dosar, eventual tipărite direct pe piele, acolo unde cuvîntul, trecut cu o ironie caustică prin lecţia de filozofie socratică, se litifică în litera legii, imuabilă, fixînd chiar şi printr-o inadvertenţă birocratică un destin.

Există o fisură, în toată demonstraţia impecabil de falsă a lui Anghelache-Vlad Ivanov, şi anume o replică de final, după ce Cristi-Dragoş Bucur prezintă planul de încolţire a imprudentului adolescent. O replică zguduitoare, prin cinismul camuflat sub o tentă sentimental-paternalistă. Acel paternalism al cărui indelebil gust de rahat îl reproduc dictatorii care-şi mozolesc drăgăstos „fii“– cetăţeni pînă la sufocare: „Luaţi-i uşor. Sînt nişte copii“. Avem o mostră de „umanism“, articol de dicţionar neinvestigat în film, a cărui esenţă era concentrată odinioară în sintagma „umanism socialist“. Lecţia lui Porumboiu trece de la cazul de conştiinţă din circa de poliţie spre parabolă, dar are un recul la fel de puternic, trimiţînd la o realitate, la o istorie din care nu am ieşit, după o orbecăială de două decenii. Cea a dictaturii cuvîntului-lege, legitimînd orice ticăloşie, orice masacru. Anghelache reprezintă spiritul de fineţe al acestei transformări a filozofiei limbajului în instrument de distrugere, cînd, înainte de a fi reduşi la tăcere, oamenii sînt imolaţi în cuvinte, ca articole de dicţionar.