OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Politica este strîns legată de economie. Economia, de bani. Simplu precum branduire şi targetare. Crasă banalitate. Unde sînt bani, se adună şi fel de fel de nepricopsiţi. Impozitarea progresivă, cum se întîmplă în ţările nordice, ar fi o idee. Dar noi sîntem în alt colţ al Europei, unde un distins veşnic bosumflat scriitor poate ofta în si bemol minor – tonalitate în care e scrisă Sonata lui Chopin, cea cu marşul funebru – că cine nu a condus cu 190 de km pe oră pe Valea Oltului a trăit degeaba. Şi asta în timp ce pe şoselele şi străzile României, oamenii mor cu duiumul din cauza vitezei excesive şi nu a neliniştilor existenţiale. Şi, atunci, ce taxă de solidaritate să mai inventăm, ce manelişti să mai impozităm? – fiecare cu a mă-sii, cum zice românul. Despre ce vorbim noi aici? Doar cu ideile şi idealurile nu se face nimic. Nici comunismul, nici capitalismul, nici a treia cale nu ţin fără fonduri. De aici şi ameţeala, fervoarea, să spunem aşa, a actualilor guvernanţi. E nevoie acută de bani la buget. E nevoie acută de bani şi dincolo de buget. E nevoie de bani, orice şi oricum ar fi. Banii, sau viaţa. De unde bani, chiar şi pentru prăpăditele vieţi ale multor români, pentru care se sacrifică, cică, o mulţime de trepăduşi ajunşi şi politicieni? Doar cu impozitări şi suprataxări duse la absurd şi paroxism nu se pot aduna prea mulţi bani. Şi ce faci doar cu banii dacă nu sînt idei şi proiecte fezabile, totuşi, de unde bani ca să se refacă „bugetul consolidat“ – sună precum Odă Bucuriei – şi să se relanseze economia? Cu impozitarea maneliştilor am mai tras o porţie de rîs şi am oferit o temă pentru o proză savuroasă semnată de Ioan Groşan.

Cunoscutul om politic dipl. ing. Adriean Videanu, vicepreşedinte PD-L şi ministru al Economiei în Guvernul condus de Emil Boc, a anunţat că Statul român va vinde parte din societăţile aflate încă în proprietatea sa sau parte din companiile la care este acţionar. Şi că va face niscaiva reorganizări, alcătuind noi corporaţii-holdinguri, care să cuprindă atît producători, cît şi transportatori şi vînzători de diverse. Sau cam aşa ceva. O formulă de concentrare de forţe, dorindu-se eficientizarea în domeniul sensibil, dar bănos-mănos al energiei. Tactică folosită şi de strategii militari, care alcătuiau mari corpuri de armată, adunînd diverse arme sub o comandă unică, pentru a da mari lovituri strategice. Sau, alteori, să salveze ceea ce mai era de salvat, după o serie de dezastre, cînd divizii întregi erau decimate şi resturile urmau să fie reorganizate sub forma unor alte unităţi combatante. E bine, e rău, ceea ce preconizează actualul Guvern? Ar fi bine dacă nu am trăi în România. Căci la noi e un dedesubt în toate cele şi nu ştii de unde sare iepurele ciubucărelii. Lipsa de încredere face ravagii şi nu poate duce la nimic bun. Un stat unde liderii politici sînt lipsiţi de autoritate şi respect în rîndul gloatei care circulă cu RATB-ul, şi nu cu maşini 4 x 4, nu are cum merge pe un drum bun. O economie unde Statul este doar o pradă de înfulecat pentru diverşi prădători nu poate aduce armonie şi echilibru. Este simplu, în ţara unde cine fură mai puţin e om cinstit şi cine nu fură deloc e un prost, ce atîţia cai putere puşi în joc? Şi este centrifugat şi scos rapid din sistem. Pentru că strică jocurile. Sed lex, dura lex. DURALEX. De aceea, credem că orice ar face dl Adriean Videanu, n-o poate face creditabil. Este o chestie de logică simplă. Şi, în plus, apar şi alte detalii. A fost de-ajuns să-l vedem jucînd table la Monte Carlo. Oribil. Este suficient să-i vezi proprietatea de la Snagov – de un prost gust sinistru –, ca să realizezi că omul atîta ştie şi atîta poate. Comerţul cu varză şi banii adunaţi din fragedă pruncie nu ne conving că tot noi sîntem şi proşti pe deasupra.

Singura soluţie, ca un început de remediu pentru a realiza cu adevărat ce ar fi de făcut: demisia în bloc a actualului Executiv şi abordarea realist-capitalistă a lui ce-e-cu-putinţă-de-făcut-cu-adevărat-ceva-nou, pentru a salva România de la intrarea în incapacitate de plată şi pentru a găsi soluţii – ele există, realmente –, astfel încît românii să nu ajungă pe culmile disperării. Jocul de-a vacanţa este iresponsabil. Jocul cu mărgelele de sticlă al intereselor de partid devine, pe zi ce trece, mai riscant şi periculos. Dincolo de istericalele la adresa lui Crin Antonescu şi dincoace de fantasmele cu vinovăţia mogulilor. De unde pînă unde, şi securiştii, şi peceriştii, şi pupincuriştii, ce facem cu ei? Jocul de-a viaţa şi moartea pietonilor, practicat de automobiliştii din România, este încă o dovadă a agresiunii şi mitocăniei noii clase de îmbuibaţi şi a progeniturilor lor de a sfida legile şi lumea din jur. Şi, în acelaşi timp, a unei incredibile disponibilităţi de a inventa vinovăţii, poate nu chiar lipsite de temei, dar, oricum, de substanţa unei logici reale. Răul e în noi, nu în altă parte, FMI-ul asigură doar uleiul, nu şi rulmenţii.