OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca ar fi sa alegem un cuvint pentru fiinta Dumitru Tepeneag, acesta ar fi transparenta. In sensul imediat, el presupune o onestitate funciara, absenta oricarei urme de ambiguitate in relatiile cu ceilalti ori fata de sine. Intr-un sens mai elaborat, este virtutea cardinala: a alege libertatea si a raspunde asteptarilor, indoielilor, provocarilor celor din jur cu aceasta libertate.
Dialogul de fata sta sub semnul libertatii: un „pachet“ de intrebari scrise, din care Dumitru Tepeneag a „cules“ sa raspunda fara vreo constringere de spatiu sau timp, generica ori metodica. Fara poza, nici piruete stilistice.

Avec panache.
Ii multumesc.

Cind fac marturisiri despre vocatia de scriitor si sensul scrisului in viata lor, multi sint cei care, precum Michaux, Blanchot, Kundera, vorbesc despre o evidenta, asemenea unei revelatii. Or, revelatia, cum stim, nu precede intotdeauna opera. Dimpotriva. Mai sint si cei care scriu intr-un fel de obscuritate, de descurajare permanenta, insotiti adesea de sentimentul esecului (care nu se stinge, uneori, nici dupa aparitia cartii). In astfel de cazuri, scrisul nu are nimic euforic, nici eliberator: este o (s)fortare permanenta ori o datorie (mai mult sau mai putin asumata). Unde v-ati situa dumneavoastra, domnule Tepeneag?

Am inceput sa scriu destul de tirziu (pe la saptesprezece ani). Aveam deja un „proiect“: vag, neclar, dar proiect; adica dorinta de a scrie era stimulata de un nucleu teoretic pe care l-am dezvoltat treptat in anii urmatori. Era, bineinteles, un proiect in raspar cu estetica vremii. Daca nu pun la socoteala cele citeva poeme, foarte putine, pe care le-am considerat, la scurta vreme dupa ce le-am scris, neizbutite, ratate, tot sau aproape tot ce-am scris era legat de acest proiect care, bineinteles, nu avea nimic a face cu realismul-socialist, acea strutocamila care domina literatura epocii. Notam intr-un caiet visele nocturne si eram foarte nemultumit ca nu reuseam sa pastrez decit foarte putin din atmosfera din vis. Visul se ofilea, se stingea la lumina zilei. Ce raminea era o vaga istorie absurda, un schelet care avea nevoie sa fie resuscitat, pus in miscare. De fapt, totul trebuia nascocit de cel care (isi) povestea visul. Nu faptele din vis contau, ci atmosfera, pecetea onirica. Cind mi-am dat seama de treaba asta, am renuntat sa mai notez visele in caietul pe care l-am pastrat un timp, pe urma nu stiu pe unde s-a ratacit. Am inceput sa scriu avind visul drept criteriu, mecanism, daca vreti, oricum nu magazie de fictiuni. Materialul fictional il luam din realitate, adica din ce vedeam in jurul meu sau auzeam ca s-a intimplat fie si intr-o alta naratiune, a altui autor.

Mult mai tirziu mi-am dat seama ca visul seamana cu muzica, are aceeasi complexitate misterioasa, aceeasi bogatie care se poate naste dintr-un material relativ redus.
Nici pentru mine scrisul nu are nimic euforic. Ma pasioneaza doar prima faza, aceea de concepere a structurii, a dispozitivului narativ. Urmeaza activitatea fastidioasa de punere in pagina. Nu degeaba, intr-una din cartile mele, ma gindeam cu jind la posibilitatea organizarii unui atelier de scriitura, cum erau atelierele de pictura din vremea Renasterii. De fapt, asemenea ateliere exista: este o forma de artizanat pe care mai degraba o dispretuiesc. Eu voiam, de fapt, atelierul meu... Dar cred ca, oricum, presupunind prin absurd ca as fi gasit scribii dispusi sa participe la o asemenea intreprindere, tot nu as fi fost multumit. O fi prima faza, cea de concepere, pasionanta, dar urmatoarea este pur si simplu necesara. Iar conceperea obiectului scriptural continua mai mult sau mai putin si in faza concreta a scrierii lui; macar in sensul ca iti dai seama ca ideea initiala nu se poate realiza intocmai.

Fiecare cit poate!… pina unde poate!…
Ce inseamna, de fapt, a trai intr-un proiect de scriere? Efervescenta, urgenta de a duce la capat lucrul inceput, intensitatea ultimului strigat – asemeni celor care traiesc fiecare zi ca si cind ar fi cea din urma?
Am scris, timp de aproape zece ani, fara sa am nici cea mai mica speranta de a publica. In toata aceasta perioada, mai mult jucam sah decit scriam. Mult mai mult! La nouasprezece ani l-am cunoscut pe Dimov. El avea treizeci. A fost o intilnire miraculoasa. Pentru mine in orice caz... Dar cred ca si pentru el. Ne-am dat seama ca aveam amindoi cam acelasi proiect. El trecuse de la Arghezi la Barbu si dadea tircoale, ca si mine, visului. Pe amindoi ne enerva dicteul automat al suprarealistilor, desi citeam uneori cu placere poemele suprarealiste. Din suprarealism, cel mai mult ne placea pictura suprarealista, mai ales Magritte, Chirico, Delvaux. Mie imi placea foarte mult si Tanguy. Ceva mai tirziu l-am descoperit pe Brauner. La drept vorbind, pictura suprarealista nu se supunea teoriei generale preconizate de Breton. Nu era nici un fel de dicteu automat in demersul pictural. Abia mai tirziu, pictori ca Pollock, care nu se revendicau de la suprarealism, au facut acea pictura zisa gestuala care, dupa mine, corespunde intr-adevar teoriei suprarealiste.
Cum se traieste intr-un proiect de scriere ? Cu paharul de vodca in mina... Si discutind de dimineata pina seara. Eu aveam o putere de improvizatie deosebita care suplinea lipsa (relativa!) de cultura. Acum e invers...

Cind nu beam, colindam strazile Bucurestiului. La un moment dat, ne opream in fata unei porti, a unei ferestre ori a unei pasari asezate intr-un loc neobisnuit; unul dintre noi pronunta cuvintul magic: oniric!... Inventariam mai degraba clipele decit locurile, caci momentul oniric era, prin definitie, trecator. De aceea nici n-am incercat vreodata sa fotografiem ce vedeam in peregrinarile noastre. Nici nu ne-a trecut prin cap. Oniricul trebuia reconstituit dupa aceea, mai bine zis reinventat in versuri sau in proza. Ne citeam unul altuia ce scriam. Eu ii citeam si lui Sorin Marculescu, prietenul meu din copilarie, din scoala primara. El ne-a facut la fiecare cite un volum: foi dactilografiate si apoi capsate sau intr-un alt fel prinse laolalta (nu stiu, Sorin era editorul). Pentru ca veni vorba de Sorin Marculescu, vreau s-o spun cit mai raspicat: el este unul dintre poetii cei mai importanti ai generatiei ’60 (o generatie care, slava Domnului, n-a dus lipsa de poeti). Un mare poet, mai degraba ignorat. In buna masura din cauza lui insusi, a orgoliului sau...
Cit de importante sint si ce valoare acordati prieteniilor intelectuale? Vi s-a intimplat, de pilda, sa iesiti dezamagit dintr-o astfel de prietenie ?
Eu ma consider un om mai degraba sociabil. In tinerete, eram chiar foarte sociabil. In liceu, aveam gasca... Sociabilitate care uneori se putea confunda cu exhibitionismul. Luam in bascalie profesorii. Faceam totul ca sa plac colegilor. Am fost eliminat de doua ori din doua licee diferite. Vedeti, cum se leaga...

Mai tirziu, tinta n-au mai fost profesorii, a fost Partidul. Am infiintat un grup literar. Credeti ca e usor sa pui pe picioare si apoi sa mentii un grup literar in Romania acelor ani? Fiecare scriitor roman se crede mai talentat decit oricare altul. Si nu toti voiau sa-si riste pielea. Vroiau sa obtina gloria, dar cu cit mai putine riscuri. Nici nu stiu cum am reusit. Am lansat ideea, antiegalitarista prin excelenta: fiecare cit poate!... Pina unde poate!... Cu alte cuvinte, in opozitia noastra la regim, fiecare isi asuma gesturile pe care indraznea sa le faca. Nu i se cerea mai mult. Astfel s-a creat un fel de emulatie care s-a putut dezvolta si pentru ca era o perioada politica in care Partidul, mai precis Ceausescu, voia sa apara cit mai liberal in ochii Occidentului. In aceste conditii, era firesc sa am prieteni. Si am avut! In afara de Dimov si de Marculescu, am tinut enorm la Turcea si la Mazilescu, oameni de o puritate exceptionala. Si poeti remarcabili... Au mai fost si altii, de pilda Paul Goma, Gabriel Dimisianu, Ion Negoitescu. Dupa 1990, Livius Ciocarlie si altii. Oameni diferiti, foarte diferiti... Si sa nu-i uit nici pe prietenii scriitori din Paris, pe Michel Deguy, Daniel Oster, Paul Otchakovsky-Laurens.
Prima mare dezamagire a fost Paul Goma. Dar mai mult din vina mea... In cazul sau, n-am mai aplicat principiul „fiecare cit poate“; am crezut ca el poate mai mult decit altii si m-am inselat. Pe urma, am fost dezamagit de prietenii din Paris, de Monica Lovinescu, de Virgil Ierunca – au refuzat sa ma sprijine pentru obtinerea cetateniei franceze. Si doar prietenul la nevoie se cunoaste!... Era in 1978-1979, Ceausescu imi retrasese cetatenia romana, traiam cu un pasaport de apatrid.

In Romania, dezamagirea cea mai mare mi-a provocat-o Sorin Marculescu. Intr-o oarecare masura, Breban, desi de la el nu ma asteptam la mare lucru. Despre toate aceste dezamagiri am vorbit deja... Cu alte prilejuri, in alte interviuri sau evocari, articole. Mi-e lehamite sa tot rascolesc trecutul.
In privinta prieteniei literare sau nu, in ultimul timp am devenit destul de sceptic. Prietenului ii prefer aliatul. Cu un aliat relatia este clara, bazata pe reciprocitate.
Cind incepi sa scrii, incepi, de regula, prin a-ti imita maestrii – din modestie, din ambitie, din comoditate. Ati avut asemenea maestri?
Bineinteles. Nu-i pun la socoteala pe primii scriitori pe care ii citesti si gratie carora iti formezi la inceput conceptul de valoare literara; de obicei, o valoare literara depasita, daca nu chiar falsa. De asemenea maestri trebuie sa te lepezi cit mai repede. Cine nu reuseste e pierdut ca scriitor. Ma rog, vreau sa spun ca scriitor care incearca sa iasa din tipare, sa aduca ceva cit de cit nou... De pilda, pe la paisprezece sau chiar cincisprezece ani il citeam cu oarecare admiratie pe Ionel Teodoreanu. Am inteles insa repede ca excesul metaforic al acestuia e daunator. Nu asta inseamna literatura. Metafora trebuie sa ramina sclava scriitorului, niciodata stapina lui.

Dupa ce am cazut la examenul de intrare la Medicina, am citit enorm: la biblioteca de pe bulevardul Dacia (mi se pare ca nu mai exista) si la Biblioteca Academiei. Din tot ce-am citit cel mai mult m-a impresionat Kafka. Primele schite le-am scris sub influenta lui. Visul treaz la el l-am aflat realizat pentru prima oara. Si acea capacitate de a scrie gindind pe doua planuri diferite, dar in asa fel incit sa nu fie niciodata captivul alegoriei. Si nici al parabolei. Nu e deloc usor! Asa ca, daca imbraci mantaua lui Kafka si n-o scoti la timp, risti sa n-o mai poti scoate si sa ramii un fel de epigon mai mult sau mai putin talentat. Cazul lui Kafka e pasionant! Este unul dintre putinii scriitori care n-a putut avea urmasi viabili. Cu o singura exceptie: Beckett, care e urmasul lui Kafka si, in acelasi timp, un mare scriitor. Dar cu Beckett se si inchide aceasta directie literara. Nu se poate merge mai departe.
Unii istorici literari considera ca si Noul Roman vine din mantaua lui Kafka. Eu nu cred... Si-apoi „noul roman“ e o eticheta abuziva. Dupa parerea mea, nu sint mari afinitati intre Robbe-Grillet si Nathalie Sarraute sau intre Michel Butor si Robert Pinget (care e preferatul meu).

Cit despre influenta Noului Roman asupra scrierilor mele, aceasta e infima. Chiar si Zadarnica e arta fugii este mai aproape tot de Kafka decit de Robbe-Grillet. Faptul ca l-am tradus nu inseamna ca l-am considerat un maestru. Intr-un fel, sa zicem ca tonalitate, se poate spune ca sint uneori mai aproape de Caragiale decit de nu stiu care romancier francez, fie el si nou. Umorul meu e balcanic sau central-european. In sfirsit, nu eu decid, dar poate ca nici cutare sau cutare critic, care, cind se afla in fata unei scriituri relativ noi, cauta cu disperare genul proxim si neglijeaza diferenta specifica. Nu numai prietenii m-au dezamagit, dar si unii critici, carora le-am acordat mai multa incredere decit meritau. E, asadar, vina mea...
Il n’y a pas de démocratie sans littérature, ni de littérature sans démocratie, spune undeva Derrida. Este aici, bineinteles, o simplificare abuziva, caci cei care au trait chiar si formele cele mai exterminatoare ale dictaturii stiu ca literatura este posibila si in astfel de situatii-limita: ea nu mai are, poate, aceleasi dispozitii pentru explicit, pentru liric ori adevar, insa este literatura. Cum vedeti literatura in absenta democratiei?
Nu stiu in ce context a putut Derrida sa faca aceasta afirmatie de o superficialitate sideranta. Iar, istoric vorbind, inexacta. In primul rind, democratia care consacra libertatea deplina a scriitorului s-a instaurat tirziu, foarte tirziu, cred ca nici macar in zilele noastre nu e perfecta. Secole de-a rindul, scriitorii s-au descurcat si fara democratie. Si au creat capodopere... Cred ca nu e nevoie sa dau exemple.

As vrea mai degraba sa pun in discutie o alta idee cu care, la prima vedere, multi nu vor fi de acord. Democratia nu numai ca nu e conditia sine qua non a literaturii, dar sint tentat sa spun ca ea duce la o cenzura insidioasa si mai greu de evitat decit cenzura clasica, in general politica. Este vorba de asa-numita cenzura economica. Gustul maselor in societatea moderna, societate de consum prin excelenta, e decisiv. Lectorii sint si electori. Se stie de mult ca umbra democratiei e demagogia. Consecintele sint enorme. Deja se vorbeste de peremptiunea poeziei. Cu alte cuvinte, poezia ar fi ajuns la limita, e perimata, nu mai poate fi consumata. Mai trebuie spus ca, in zilele noastre, televiziunea e atotputernica si nu numai ca impiedica fizic lectura, dar permite si manipularea putinilor cititori care incearca sa-i reziste. Din frageda copilarie, eventualul cititor educat de micul ecran, prin desene animate si reclame, nu poate sa-i scape din gheare. Gustul sau e televizual si este acelasi cu gustul celor mai multi. Editorul stie asta si, demagogic, ii ofera lectura corespunzatoare. Stie si scriitorul caruia ii este din ce in ce mai dificil sa reziste tentatiei de a urma turma.

Publicul infantilizat de televiziune vrea mereu acelasi tip de literatura, ii place sa regaseasca ce a cunoscut deja. Apare fenomenul de polarizare. Tot mai multi cititori citesc cu totii o aceeasi carte, tot mai multi scriitori ramin aproape necititi. Literatura se industrializeaza. Marc Lévy, Frédéric Beigbeder, Paolo Coelho sau altii din aceeasi categorie sint, in cel mai bun caz, niste artizani, niste meseriasi care participa la aceasta activitate industrioasa. Si oneroasa... Scriitorul care incearca sa se opuna procesului de masificare e din ce in ce mai marginalizat. Soarta lui e sa ramina undeva in studiile universitare, din ce in ce mai putina lume il va fi cunoscut ori va fi auzit de el. Ideea ca, prin perseverenta si sacrificii, acest tip de scriitor are mai multe sanse sa scape „ravagiilor timpului“ e, dupa parerea mea o iluzie, ma rog, binevenita, in masura in care poate functiona ca o consolare.
Credeti ca scriitorul in diaspora este o specie pe cale de disparitie? Va intreb acest lucru pentru ca, cel putin in Europa unita, el trece astazi drept o evidenta: exilul nu mai are, in orice caz, nici tragismul, nici constringerile anilor razboiului rece, de pilda.

Cred ca trebuie totusi facuta deosebirea intre diaspora si exil. Ideea de diaspora nu mai contine de mult un element de constringere. Cind termenul nu apartine istoriei religiilor, el ajunge chiar sa fie opus termenului de exil. Exilul e surghiun, e silnicie. Sigur, exilatul ingroasa si el rindurile diasporei. In zilele noastre, in Europa, de acord, nu mai putem vorbi de exil. Dar Salmon Rushdie este, totusi, un exilat. In Europa „unita“ (pe hirtie...), fostul exilat devine un simplu... diasporez. Numai Goma mai pretinde ca se afla inca in exil. E un mod de a se singulariza cu orice pret.
Unde poate fi situat scriitorul care s-a modelat cu totul pe mediul sau adoptiv? Un Cioran, de pilda, ori un Ionesco... Pentru pictori, sa spunem, aproape ca este mai simplu: Picasso ori Dali, de exemplu, nu „scapa“, nu ajung sa se sustraga, hotarit si irevocabil, Spaniei natale. In cazul celor care scriu, lucrul pare mai complicat, trebuie, cred, nuantat...

Totul e foarte relativ. De acord, Picasso si Dali nu scapa Spaniei natale, dar pe Miró sau Tapiés, pictori abstracti, e greu sa-i identifici ca fiind catalani. Asa ca as zice ca mai usor se „destareaza“ pictorii decit scriitorii, care sint legati fedeles prin limba. Ionesco si Cioran au fugit si din limba si tot degeaba. In amindoi recunosti Romania, daca nu si limba romana, oricum zestrea culturala a spatiului mioritic. Ionesco e influentat de Caragiale (tatal nostru al multora!), iar Cioran n-a facut decit sa rescrie, intr-o limba splendid artificiala, prapastiile pe care le scrisese deja cind se afla in tara de bastina. In indrazneala asta a si constat geniul lor: sa nu se travesteasca, sa nu se occidentalizeze cu orice pret, eroare savirsita de altii. Originalitatea lor e sporita si de ignoranta occidentalilor in ce priveste cultura si literatura romana. Cind Ionesco traduce mot à mot cutare sau cutare expresie romaneasca, o face cu buna stiinta. Sau cind adapteaza in franceza Caldura mare. Dupa ce-am publicat Nuntile necesare, critica franceza nu prea stia de unde sa-l apuce, iar Edgar Reichmann, in Le Monde, si-a exprimat regretul ca nu i-am cerut lui Mircea Eliade o prefata in care savantul sa explice ca in burta romanului se afla balada Mioritei. Ceea ce e evident pentru orisice roman. Atunci Cioran mi-a scris citeva cuvinte foarte laudative. Nici eu nu renuntasem la lada cu zestre...

Refuzul de a te conforma cu totul epocii tale iti confera un soi de putere
Corespondenta scriitorilor a devenit, de citiva ani, un subiect de studiu in critica genetica. De aici, probabil, si toate precautiile autorilor, care nu mai intretin decit o corespondenta „controlata“, cind nu este pur formala..., in orice caz, despre care au convingerea ca va vedea, mai devreme sau mai tirziu, lumina tiparului. Ce legatura intretineti cu propria dumneavoastra corespondenta, cu „faptul“ epistolar, in general?

Cita vreme am trait in Romania, aproape ca n-am intretinut corespondenta. Cu M.R.P. si cu Brumaru am schimbat citeva scrisori. Brumaru adora sa scrie scrisori. Cred ca a scris cu miile. El si Voltaire... Din exil, aproape ca n-am trimis scrisori in Romania. Mai ales la inceput. Nici macar lui Dimov. Ma enerva ideea ca nu stiu care nating de la Secu o sa-si bage nasul in corespondenta mea. Am citeva scrisori de la Turcea, Mazilescu, Sorin Marculescu, Dimov. Am avut o corespondenta sustinuta cu Goma, care ar putea constitui un volum, cu conditia sa fi pastrat si el scrisorile. Si cu Schlesak, care traia in Germania, apoi in Italia. Am si publicat multe din ele.

Dupa 1989, interesul generatiei ’80 pentru exil a fost, in primii ani, foarte puternic. Era o generatie tinara inca si ambitioasa. Dornici de afirmare si putin naivi, toti acesti scriitori, dintre care unii talentati, isi inchipuiau ca exilatii ii pot publica in Occident. Adevarul e ca cei mai multi exilati nu se puteau publica nici pe ei. Corifei ai exilului ca Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Leonid Mamaliga au publicat o carte sau doua, nu mai mult, in tot timpul sederii lor la Paris. Pe editorii francezi, occidentali in general, mai mult ii interesau scrierile celor ramasi in tara, chiar daca nu erau foarte critice la adresa regimului. Numai ca, in afara de Goma si de alti citiva, scriitorii romani ramasi in tara nu prea indrazneau sa-si trimita operele spre publicare. MRP si-a scos Jurnalul pe care l-am publicat imediat. Breban a publicat si el doua romane. Si cei din grupul oniric ar fi fost de acord sa publice... Dar pentru ei era mai greu de gasit editor, ii publicam mai ales prin reviste. Doar Sorin Titel a reusit sa publice Lunga calatorie a prizonierului, in traducerea lui Marie-France Ionesco. Si Virgil Tanase, care, imediat, a si venit la Paris. Nenumarati altii refuzau, insa. Tin minte ca Sorin Alexandrescu il tot indemna pe Buzura sa trimita spre publicare...
Nici tinerii optzecisti nu se prea inghesuiau sa-si propuna scrierile. Ei bine, dupa 1989, toti voiau sa fie publicati. Pentru asta se descurcau cum puteau si veneau la Paris. Doar era libertate... Dar cum nu cunosteau lumea literara occidentala, aveau nevoie de scriitorii exilati care sa-i indrume. Asa se face ca schimbul de scrisori a fost intens.

De pilda, cu Gh. Craciun am intretinut o corespondenta pina spre sfirsitul anilor ’90, cind s-a asigurat ca-si poate publica romanul. L-am ajutat cit am putut, pentru ca il stimam ca scriitor. Du-pa ce a fost publicat, relatiile noastre s-au racit brusc. Oricum, zecile de scrisori pe care le schimbaseram pina atunci sint foarte interesante pentru mentalitatea scriitorului roman iesit de sub obroc. Cred ca ar trebui publicate cit mai repede. Nu sint sigur ca, mai tirziu, noile generatii vor mai fi interesate sau, si mai grav, vor mai intelege asa cum trebuie situatia si mentalitatea vietii literare din perioada aceea. Deja, in zilele noastre, mi se pare ca interesul a scazut. Nu stiu...
Am propus la Viata romaneasca o rubrica pe care am mai avut-o, cu citiva ani in urma, si la Contemporanul – „Viata literara in scrisori“. Dar va trebui sa obtin acordul corespondentului ori al celui care detine copyright-ul (a devenit tot mai dificila publicarea corespondentei). Sint unii care se codesc din prudenta sau din ceea ce numesc ei, uneori, pudoare. Nu sint toti ca mine: adepti ai transparentei absolute.

Credeti ca ar trebui sa vedem in corespondenta unui scriitor un act de creatie? Prietenia epistolara dintre Proust si Anna de Noailles, de pilda, este „La Recherche... d’avant La Recherche...“?
Depinde. Corespondenta lui Proust si, mai ales, cea a lui Flaubert sint considerate drept capodopere. Amindoi sint nu numai mari scriitori, dar nici nu prea lasau sa le iasa de sub pana orice. Trudeau pe ciorna, scriau, corectau, stergeau si iar scriau. Nu aveau calculator. Cu atit mai putin posibilitatea de-a comunica prin Internet. Calculatorul va distruge corespondenta, daca nu cumva a si distrus-o... Dintre scriitorii romani, singur Livius Ciocarlie nu foloseste calculatorul. Iar, in Franta, Michel Deguy e si mai conservator: nici macar de masina de scris nu vrea sa se foloseasca. Refuzul de a te conforma cu totul epocii tale iti confera un soi de putere. Ori iluzia acesteia...
Mai are vreo putere intelectualul din ziua de azi?

Libertatea de care se bucura astazi scriitorul, chiar si in tarile postcomuniste, are un efect pervers din ce in ce mai evident: prestigiul si puterea lui scad vazind cu ochii. In libertate, scriitorul se dezumfla, se... fisiie. E, cum se zicea in anii ’70 aici, la Paris, recuperat. Sartre distribuia manifeste antiguvernamentale pe strada, politia nu numai ca nu-l aresta, dar il proteja: nu cumva, Doamne fereste, sa i se intimple ceva! Era un adevarat balet al respectului. Ridicol. Care era puterea lui Sartre? Pe cine influenta el, la ce decizii importante ale regimului contribuia? Putea sa impiedice vreo masura care nu-i convenea?
Sau, in Romania din zilele noastre, guvernele postcomuniste au invatat repede sa dezamorseze protestul. Inca de la inceput, inca din manifestatiile din Piata Universitatii, autoritatile si-au dat seama ca nimic nu dizolva mai mult tantosenia intelectualului decit libertatea cuvintului. Discursurile de la balcon ale intelectualilor (ani de zile l-au privit pe Ceausescu care cuvinta uneori de la balcon) mai mult au agasat, ca sa nu mai vorbesc de ingenuncherea rituala din piata. Unul dintre acesti intelectuali care se agitau la balconul Facultatii de Geologie a devenit presedintele tarii. A fost presedintele cel mai ridicol... Ce-i drept, nu era scriitor decit de memorii.

Oricit ar parea de paradoxal, eu sustin ca scriitorul, in timpul lui Ceausescu, avea mai multa pondere, prezenta un pericol potential mai mare decit ar putea reprezenta acum. De aceea si era cit de cit temut. Scriitorul protestatar tinea loc si de sindicat si de opozitie organizata, din moment ce amindoua aceste forme clasice de lupta politica erau imposibile. Ce spun e valabil mai ales in Polonia sau, citva timp, in Cehia, dar au fost perioade cind unul ca Paul Goma a reusit si la noi sa puna pe ginduri puterea politica.
Acum, scriitorul a devenit jurnalist, trece dintr-un partid intr-altul sau refuza sa faca politica; de fapt, nu-l mai ia nimeni in serios. Poporul e mefient fata de intelectuali. Eventual, in masura in care ii vede toata ziua buna-ziua la televizor, le pastreaza numele si chipul intr-un colt al memoriei. Ah, e cutare!... Si trece pe alt canal. In centrul interesului, al creierului molesit de bere si de caldura al telespectatorului, se lafaie, bineinteles, frumoasele prezentatoare si virilii animatori, gratie carora viata se scurge mai repede, mai usor...