OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum mai bine de 30 de ani, una dintre cele mai citite reviste culturale de limba engleza devenea gazda unei discrete, dar aprige polemici pe marginea unui episod de istorie romaneasca. in numarul 793, din 15 noiembrie 1974, al Times Literary Supplement, sociologul Daniel Chirot recenza negativ cartea publicata in acelasi an si intitulata The Great Romanian Peasant Revolt of 1907: Origins of a Modern Jacquerie, a istoricului Philip Gabriel Eidelberg.

Numarul 805, din 14 februarie 1975, al aceleiasi reviste aducea replica lui Eidelberg, care continea o critica la fel de acida a tezei de doctorat inca nepublicate a lui Chirot, ce avea ca obiect de studiu tot Romania si urma sa apara ceva mai tirziu, in 1976, sub titlul Social Change in a Peripheral Society: the Creation of a Balkan Colony (am tradus-o in 2002 la Corint: Schimbarea sociala intr-o societate periferica). Cei doi isi disputau interpretarea corecta a rascoalei taranesti din 1907. Despre ce era vorba? De unde increderea autorilor si a redactiei ca evenimentul romanesc petrecut la inceputul veacului in curs prezenta suficient interes pentru un public larg si relativ nespecializat incit sa merite o dezbatere in afara cercului ezoteric al publicatiilor academice?

1907, jacqueria romaneasca
Ce-i drept, titlul cartii lui Eidelberg era de natura sa stimuleze curiozitatea cititorilor mai putin avizati, carora le promitea descrierea unui cataclism social petrecut la marginea Europei cu doar sapte decenii in urma, dar amintind de altele, pe care Occidentul le cunoscuse in noaptea unui trecut vechi de sapte secole. Criticul aceleiasi carti o acuza insa de a pacatui prin excesiva particularizare. Pentru Chirot, jacqueria romaneasca de la 1907 trebuia vazuta ca un exemplar dintr-o specie istorica si sociologica deja foarte numeroasa si care continua sa se inmulteasca la vremea cind avea loc discutia: aceea a zvircolirilor inregistrate de societatile agrare supuse cu intirziere – si de aceea in ritm accelerat – presiunilor modernizarii.

El invoca autoritatea unor mari lucrari comparative, ce catalogasera fenomenul intr-o maniera convingatoare: Primitive Rebels a lui Eric J. Hobsbawm din 1959, Social Origins of Dictatorship and Democracy a lui Barrington Moore din 1967, Peasant Wars of the Twentieth Century a lui Eric L. Wolf din 1969. Autoritatile cele mai venerabile indicate de Chirot erau insa romanesti: Radu Rosetti si Constantin Dobrogeanu-Gherea, in anii ce au urmat rascoalei, sau Henri H. Stahl, cu lucrarile sale publicate in perioada de inceput a comunismului, oferisera esentialul enunturilor sociologice in cauza, ce trebuiau doar fortificate printr-o investigatie statistica mai avansata si confirmate prin plasarea cazului specific al Romaniei intr-o perspectiva comparativa adecvata. Dupa indeplinirea acestor operatiuni – sarcina pe care Chirot si-o asuma in penultimul capitol al cartii sale citate mai sus –, cauzele rascoalei se dezvaluiau cu limpezime: ele constau intr-o corelatie nefasta dintre habitudinile culturale inertiale ale lumii taranesti si mecanismele de functionare alterate radical si subit ale economiei agrare, convertita in doua etape — Tratatul de la Adrianopole din 1829 si reforma agrara din 1864 — la productia extensiva pentru export si, prin aceasta, la relatii de munca si de proprietate contractuale.

Fara a ignora aceasta intreaga ambitioasa literatura sociologica, Eidelberg ii nega in buna masura relevanta si se despartea de ea in mai multe chestiuni. El se raporta cu maxima circumspectie la megateorii, indiferent daca erau oferite de vechii clasici romani sau de mai recentii confrati occidentali cu maxima audienta internationala, respingea explicatiile istorice construite in jurul unor procese de mare amploare si durata si le prefera pe cele care luau in considerare circumstantele imediate ale evenimentelor. Dupa el, rascoala izbucnise nu din cauza actiunii perverse, dar implacabile, a practicilor agriculturii comerciale in mijlocul unei societati arhaice – viziune pe care, inaintea lui Chirot, dar in continuitatea criticilor sociali romani de felul lui Rosetti, Gherea, Zeletin sau Madgearu, o promovasera autori occidentali ca David Mitrany, Henry L. Roberts sau Doreen Warriner –, ci ca urmare a suprapunerii accidentale a citorva factori in anii ce precedasera catastrofa.

Cel mai important dintre ei era activitatea subversiva a unui grup de intelectuali apropiati de lumea satului, ce evoluau in matca unei anumite versiuni – „neortodoxe“ – a ideologiei populismului agrar sau poporanismului. Condusi de Vasile M. Kogalniceanu si intilnindu-se in mod paradoxal, pe acest palier, cu vederile politicienilor conservatori, acestia se opuneau programului de industrializare al Partidului National Liberal, ce mergea mina in mina cu proiectul unei reforme agrare menite sa consolideze o patura superioara a taranimii, apta sa functioneze ca o piata de desfacere pentru produsele scumpe ale industriei autohtone. Prin opozitie cu acest model de dezvoltare, ei pledau cauza unei redistribuiri a terenurilor care, consolidind straturile de mijloc si inferioare ale lumii taranesti, largeau piata de desfacere a importurilor industriale, asigurind totodata perpetuarea exporturilor agrare romanesti si extinderea beneficiilor acestora asupra unor categorii sociale mai largi, intarind totodata pozitiile micii „burghezii rurale“ de care ei insisi apartineau. Cu alte cuvinte, Eidelberg deplasa accentul reconstituirii istorice a cauzelor rascoalei de la sociologia maselor taranesti, convulsionate de modernizare, la cea a claselor mijlocii in formare in mijlocul lumii agrare romanesti.

Semnificatia mondiala a lui 1907 nu s-a diminuat cu trecerea timpului
Se pare ca, dupa atita vreme, dezbaterea a ramas deschisa. Nu putem cintari astazi, mai bine decit am fi facut-o atunci, ponderea relativa pe care au avut-o in geneza jacqueriei moderne, ce constituie una dintre sursele celebritatii noastre printre reprezentantii stiintelor sociale de peste hotare, factorii macrosociologici de extensie planetara privilegiati de Chirot si, respectiv, cei contextuali favorizati de Eidelberg. Ceea ce stim cu siguranta este ca, de atunci incoace – si mai ales dupa publicarea faimoasei States and Social Revolutions a Thedei Skocpol din 1979 – instabilitatea societatilor agrare afectate de tensiunile modernizarii accelerate si potentialul revolutionar acumulat inevitabil in rindurile taranimii din astfel de tari a devenit cea mai importanta rubrica a oricarei abordari menite sa dea seama de geneza totalitarismului si de recurenta autoritarismului politic in secolul al XX-lea (vezi cartea recenta a lui John Foran, Taking Power: on the Origins of Third World Revolutions, din 2005, sau volumul colectiv din 1997, coordonat de acelasi autor si tradus la Polirom in 2004, cu titlul Teoretizarea revolutiilor).

De fapt, cu ceva timp inainte de mica polemica rezumata mai sus, instaurarea comunismului romanesc fusese deja abordata in mod exemplar in cadrele teoriei modernizarii – cu referire la structurile specifice ale unei societati ce isi dezvaluise natura intima prin rascoala de trista amintire – de catre Kenneth Jowitt, cu a sa Revolutionary Breakthroughs and National Development din 1971. Este clar, deci, ca semnificatia mondiala a celor petrecute pe meleagurile noastre in 1907 nu s-a diminuat cu trecerea timpului. E posibil oare ca, dintr-o perspectiva interna, evenimentul sa apara astazi mai nesemnificativ decit in trecut? Pe masura ce se apropie de sfirsit anul care, ne place sau nu, ii marcheaza centenarul, fara a fi prilejuit vreo aducere aminte de oarecare rezonanta – trebuie sa mentionez exceptia, destul de putin vizibila de altfel, a unei excelente conferinte organizate in primavara de Universitatea din Cluj, cu tema „Modernizarea in Romania in secolele XIX-XXI“ –, o asemenea intrebare devine tot mai legitima. E posibil oare ca, printre atitea cicatrici istorice si recorduri negative pe care ni le repertoriem cu voluptate, episodul de acum un veac, invaluit in aura macabra a arhaismului medieval intirziat si deopotriva inconjurat de haloul stinjenitor al primitivismului de tip africano-asiatic sa nu mai stirneasca patima nici unei discutii locale?

La vremea cind 1907 era atit de trendy printre expertii occidentali ce se obisnuisera sa trateze Europa de Est – cu experienta sa mai indelungata a modernizarii intirziate – ca pe un teren de incercare pentru teoriile destinate sa isi gaseasca principala piata de desfacere in sectorul studiilor despre dezvoltarea Lumii a Treia, romanii se desparteau de ultimele ecouri ale proletcultismului doar pentru a infrunta primele salve ale discursului ideologic comunist travestit in vesmintele nationalismului. Cultul rascoalei de la 1907 – o piesa de rezistenta a culturii oficiale de pina atunci – devenea una dintre marile victime ale reorientarii ideologice. Cosmetizarea discursiva operata in acei ani avea sa aiba, in aceasta privinta, efecte extrem de durabile, in postcomunism nu mai putin decit in ceausism. Comunismul nationalist sublima istoria recenta a clasei muncitoare pentru a o revendica in folosul sau pe cea, mult mai ampla, a primei mari etape de modernizare a Romaniei. El se prezenta ca desavirsirea acelui proiect social declansat in secolul al XIX-lea, ce rezona cu propriile sale obiective de ardere a etapelor, de industrializare accelerata si de propagare a schimbarii prin mecanismele statului. Genealogia sa, ce integrase trecutul voievodal, trebuia sa cuprinda, macar partial, si galeria politica a epocii moderne, epoca ce trebuia zugravita ca reprezentind povestea unui succes.

Vesnic memento al esecului partial pe care il inregistrase modernizarea precomunista, 1907 devenea de aceea stinjenitor pentru noua istorie oficiala. in prima sa etapa, comunismul isi construise legitimitatea dezvaluind mizeria epocii „burghezo-mosieresti“. in noua sa intrupare, el se legitima prin continuitatea unei istorii in care emanciparea claselor dezmostenite fata de cele exploatatoare o completa pe cea, mult mai greu obtinuta, a natiunii romane fata de primejdioasele sale rivale. Fractura ce contrazicea versiunea implacabilei continuitati, rascoala devenea greu abordabila si, de aceea, tot mai neglijata.
Nu foarte ingenioasa pina acum, competitia pentru legitimitate in postcomunism a ocolit o lectura critica a istoriei sociale pre-comuniste. Daca ceausismul se concepea ca punctul final al unei istorii ascendente, perioada inceputa in 1990 s-a vazut, cel mai adesea, ca o intoarcere la normalitatea intrerupta in 1945. Fara a esua totdeauna in idealizare, discutia despre epoca marii jacquerii s-a purtat cel mai adesea sub semnul comandamentului suprem de condamnare a experientei comuniste.

Jocul oglinzilor istorice este derutant. Daca nu este bine pozitionata, oglinda societatii agrare de la 1907 poate deforma figurile ce se profileaza pe ceilalti pereti ai galeriei, fie ea de istorie nationala sau mondiala. Parca temindu-ne de aceasta, preferam sa o lasam intepenita. Pentru a invata sa o minuim, trebuie sa deprindem din nou limbajul analizei sociale in care rasuna inca, pentru noi, ecourile jargonului comunist. E vorba de un limbaj plin de termeni problematici, a caror simpla rostire ne poate zdruncina multe certitudini. Poate prea comozi pentru a face efortul, preferam sa ocolim subiectele nevralgice despre care nu se poate vorbi cu cuvinte improvizate. Daca ne hotarim sa facem incercarea, s-ar putea sa fim insa rasplatiti prin descoperirea citorva notiuni si idei noi. in definitiv, ca si in alte domenii, „tranzitia“ discursiva nu duce catre „normalitate“, ci catre necunoscut.