OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adriana BITTEL
Intilnire la Paris. Unsprezece povestiri
Editura Compania, Colectia „Contemporani“, Bucuresti, 2001, 108 p., f.p.


Adriana Bittel face parte din categoria acelor scriitori de mare rafinament care nu se lasa ispititi de cantitate, parcimonia cu care se hotaraste sa-si adune in volum textele tradind o autoexigenta exersata din plin de-a lungul anilor. Cartile aparute pina acum – Lucruri intr-un pod albastru (1980), Somnul dupa nastere (1984), Iulia in iulie (1986) si Fototeca (1989) – contureaza profilul ferm al unei prozatoare care construieste lumi fictionale in interiorul carora detaliul biografic se impleteste firesc cu arabescurile imaginatiei, intr-o scriitura supla si atractiva, impregnata de sonoritati si arome, de infinite nuante si „delicii tactile“. Intilnire la Paris, volumul de curind aparut la Editura Compania, contine 11 povestiri selectate de Adina Keneres, fie din cartile anterioare ale Adrianei Bittel (Alice in Bariera Vergului, „Cehov“, am cerut obosita si O lunga dira de fericire au aparut initial in Somnul dupa nastere, volum din 1984), fie din textele publicate in Romania literara sau Lettre internationale, dupa 1990. Citeva dintre textele incluse in volumul de fata, precum Vizita in casa unui barbat in absenta sotiei sale, Doctorul Blum, Push sau Fug unii intr-o padure, sint instantanee aproape cinematografice ce surprind patetismul tragicomic al existentelor umane, concentrat in situatii de viata de o banalitate exemplara.

Ispita iubirii interzise, conflictul surd intre o mama excesiv de posesiva si dominatoare si fiul ei, prea slab pentru a-si impune propria vointa, ca si motaiala de seara a femeii, prea obosita si acaparata de treburile casnice pentru a-si mai pastra feminitatea, toate aceste marunte episoade ce tin de esenta insasi a umanului aduc in prim-plan o serie de figuri a caror pregnanta expresivitate este direct proportionala cu lipsa lor de insusiri. Adriana Bittel construieste cu stil personaje vide, ilustri anonimi care ies pentru o clipa din monotonia propriilor lor existente, pe deplin constienti de insignifianta lor. Dar aceasta constiinta a vidului interior – vizibila la majoritatea personajelor Adrianei Bittel – nu determina drame interioare, ci evadari spectaculoase in universuri paralele, constituite, cel mai adesea, prin suprapunerea ecourilor livresti peste imaginile fragmentare si aleatorii ale realului. Fictiunea ia nastere, in aceasta proza de mare intensitate estetica, la intersectia traseelor memoriei cu cele ale imaginatiei. Ana Munteanu, eroina din O lunga dira de fericire, este o anonima care dobindeste nume si personalitate doar in perimetrul ingust al camerei 43, locul in care „citea, ore si ore, materialele aduse la corectat“. Speriata si abulica, prea neincrezatoare in ea insasi pentru a avea curajul sa-si traiasca viata, Ana Munteanu, ca si naratoarea din „Cehov“, am cerut obosita, aluneca aproape pe nesimtite din spatiul lumii reale intr-un scenariu imaginar in care se amesteca fantomatice siluete feminine si masculine, ecouri livresti din romanele lui Benjamin Constant, dar si din filmul lui Alain Resnais, dupa scenariul lui Alain Robbe-Grillet, Anul trecut la Marienbad.

De altfel, una dintre trasaturile esentiale ale prozelor Adrianei Bittel este structura lor de palimpsest, in care se intrepatrund scenarii epice selectate aparent aleatoriu dintr-un inconstient intertextual ale carui urme transpar la tot pasul, secvente temporale diferite si percutante „viziuni ale sentimentelor“, intr-un amestec dinamic de real si fabulos. Elementele realului sint inconjurate de haloul straveziu al fanteziei feminine, surprinse in diverse ipostaze si la virste diferite, de la mica si imprevizibila Alice la inepuizabila Frida, o bunica speciala care are harul de a conferi savoare fiecarui detaliu, de la tinara femeie a carei senzualitate reprimata sistematic izbucneste intempestiv in „Cehov“, am cerut obosita, la Lidia, eroina din Intilnire la Paris, cea care isi inventeaza identitati succesive, identificindu-se in cele din urma cu misterioasa Bianca Solomon, prezenta feminina difuza, ce i-a marcat intreaga copilarie si adolescenta. Bariera Vergului devine o tara a minunilor sui generis, pe care imaginatia micutei Alice o plaseaza la granita dintre real si imaginar, spatiu miraculos in care patrunde treptat, dupa o banala calatorie cu tramvaiul, perceputa insa ca o aventura demna de personajele basmului. Pentru Alice, crescuta in atmosfera aseptica a familiei, intilnirea cu „anestinele“ cu fuste inflorate, inconjurate de o droaie de copii zdrentarosi ce mincau felii mari de pepene, este echivalenta cu descoperirea unui teritoriu interzis in care viata forfoteste dupa reguli necunoscute.

Scriitoare laconica, fara apetit pentru constructia ampla, Adriana Bittel este interesata de instantanee, de expresivitatea involuntara a detaliilor surprinse parca in treacat. Intuitia narativa si rafinamentul stilistic sint doua dintre atuurile principale ale acestei proze permeate de tandra ironie si autoironie, din care se desprind personaje-lumi, precum Tantaràua, Frida sau Bianca Solomon, cu puterea lor de a invalui spatiul mundan intr-o aura de sonoritati aproape incantatorii, din care sensurile lumii si ale oamenilor reverbereaza necontenit in constiinta eroinelor. Personajele Adrianei Bittel, cele mai multe dintre ele femei aflate in cautarea propriilor lor ipostaze, trecute sau doar inventate, vietuiesc in intervalul dintre realitatea de zi cu zi, adeseori frustranta si obositoare, si universul mental alcatuit din debris-urile memoriei – ale celei individuale, afective, dar si ale celei culturale, saturate de eruditie – si din proiectiile emotionante ale imaginatiei. „Dangatul unui ceas cu turn, mirosul fructelor de mare din vasele cu gheata, fizionomii delicate de batrini dincolo de perdele, armonica unei grasane cu jacheta labartata, la raspintie, si atitea altele o teleportau intr-un tinut locuit cindva, intr-un con-tinut fluid. Urmele abstracte din memorie se umpleau, debordau, se uneau intre ele marind suprafata cu fiecare alt traseu. Inundatia frisonanta ii intindea gura pina la urechi intr-o curte de sinagoga din Marais, in Gare de Lyon, pe rue Saint-Louis-en-Ile. Mai mult oboseala decit foamea o aseza intr-un tirziu la o masa de pe trotuar.

Sandviciul caraghios de mare, talpile dureroase, lambada o trezeau din betie. Voia o explicatie. Cauta printre papusile rusesti ale virstelor tot ce ar fi putut avea vreo legatura cu Parisul.“ Traseele memoriei si ale imaginatiei se impletesc, asadar, in naratiuni si personaje-palimpsest, in care se regasesc constant nenumarate urme-ecouri din texte si/sau timpuri diferite. Alternind frecvent persoana intii si persoana a III-a, oscilind permanent intre imperfect, prezent si, rareori, perfect compus, Adriana Bittel pune in pagina un sugestiv joc al perspectivelor al carui efect imediat este aspectul prismatic al personajelor.
La capatul unei lecturi captivante, o singura nedumerire, ce tine de optiunea editorului: nu am inteles de ce titlurile povestirilor incluse in volum nu poarta mentiunea anului si a locului unde au aparut initial. Ar fi fost, cred, interesant de urmarit, din punctul de vedere al istoricului literar, coerenta universului narativ creat de Adriana Bittel, dincolo chiar de succesiunea temporala a titlurilor sale.