OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista succese si succese, administrate dupa retete. De Sade...-ului de la Odeon nu i se poate nega un succes de public, iar acelasi lucru e valabil si pentru cele Sase personaje in cautarea unui autor de la Teatrul Bulandra. Daca Sade...-ul place pentru asa-zisa abordare libera intr-un spectacol a unui subiect controversat privind viata marchizului, Sase personaje... este un spectacol care place cel putin dintr-un punct de vedere: poarta marca (blazonul, pecetea, insemnul, patina, heraldica...) maestrului Ciulei. Daca Sade...-ului ii cade vocala finala, devenind un simplu adjectiv englezesc construit grosier pe memoria filmului Quills, spectacolului de la Bulandra ii ramine amprenta unui ilustru regizor. Mai departe lucrurile se despart definitiv si nu sufera comparatie sau alaturare. Poate doar in privinta succesului de public amintit anterior.
Spectacolul regizorului Liviu Ciulei este unul construit profesionist, in sensul mestesugului artei regizorale, verificat minutios si pasional in toate detaliile sale.

Luminile atent studiate – urmarind acribios mimica, gestica, miscarea precisa a actorilor pe scena, decorul, actorii insisi – toate construiesc o euritmie, care da, e adevarat, aparenta unei autonomii de functionare.
Cu toate acestea, insa, spectacolul nu trece granita inscenarii propriu-zise a textului pirandellian. I se poate imputa o lipsa de viziune in profunzime a unitatii spectacolului, plecind de la conceptie. Desi, chiar la inceput, miza parea una tare: caderea impresionanta, dar in siguranta, a planseului de butaforie la stringerea decorului din prima scena propunea o denuntare a falselor adevaruri dintr-un teatru de actori cabotini, un viata (realitatea) bate teatrul (fictiunea), dublata, intr-adevar, de jocul inspirat al unor actori (Rebengiuc, de exemplu). Poate ca spectacolului ii lipseste intr-o anumita masura nota de fabulos, care insoteste orice demitizare a unei lumi (aici teatrale), spectaculosul ca rau necesar. Dincolo de dubletele opozitionale: costumele glamour ale Actorilor – cele sobre ale Personajelor, decorul butaforic al piesei din piesa in contrast cu decorul realitatii guvernatoare, dincolo de toate aceste evidente – gasim altceva? Nu o lipsa de teatralitate.

Caramitru in rolul Regizorului furnizeaza din plin replici, pina si cele citeva ale Sufleorului (Teodor Danetti), livreaza un comic de situatie, dar pasiunii (suferintei) intruchipate de Personaje ca mecanisme ale traumei (retinem mai ales jocul Tata – Victor Rebengiuc, Fiica – Andreea Bibiri) i se opune un comic jovial, nicidecum unul constant grotesc, deconcertant. Personajele transmit drama lor, dar in locul opus realitatii lor fictionale construite pare sa nu se afle nimeni, doar niste actori care impersoneaza alti actori, care se vede ca sint actori, nu ai piesei, ci ai Bulandrei, iar aici vina apartine regiei, ca eminenta ascunsa, dar nu indeajuns de prezenta in supraveghere. Altminteri, spectacolul se joaca pe antagonisme de sens, in acelasi spirit enuntator/denuntator al piesei: scena ca scandal si mondenism si scena ca unitate minimala dramaturgica, curtea si gradina cu inteles de jargon scenic si, iar, ca auxilii ale casei.

Personajele intra in scena intr-o ipostaza de la inceput clar decupata de restul lumii fictionale: le este rezervata o usa de dimensiuni impresionante (de provenienta expresionista), care pare a se deschide amenintator singura (desi marturisesc ca am vazut mecanismul, care nu e intentionat la vedere), lasindu-le sa-si inceapa intruziunea. Salvate oarecum de particularitatea doliului care le identifica special si de un Rebengiuc care trage vectorial toata grupa, ele opun o masitate a sentimentului tenebros unor Actori care nu fac fata, se pierd radial, fiecare in cite-o alta directie, poate din cauza lipsei de omogenitate a intregii trupe care se schimba dupa cite trei-patru reprezentatii, o realitate generalizata la nivelul intregului fenomen spectacologic romanesc. Indiferent de cite hapuri ar administra regizorul organismului spectacolului, acesta necesita o trupa compacta de actori, macar pe termenul stabilit, care sa genereze un sentiment de unitate a reprezentatiei.