OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Bro nu a inteles nimic. Intotdeauna am zis asta.“, exclama tatal. Cine este Bro? Si de ce Bro? Sa fie, oare, de la englezescul brother, frate, pur si simplu, al surorii sale Andreea, sau frate din cine stie ce ordin, venit sa lumineze o societate in tranzitie? Dar numai a ascet nu arata personajul, care iubeste sanatos si bea in egala masura (de aici pare ca o sa i se traga si sfirsitul), fara a dovedi vreo vocatie de propovaduitor. De la… Bronx? Nici atit. Tinarul de vreo douazeci de ani e un cuminte baiat la toate intr-un McDonald’s. De la scaBROs? Asta e posibil, caci nu doar cadavrul lui in putrefactie (accident stupid, nici vorba de crima!) complexeaza organele olfactive ale familiei, dar si (mai ales) incapacitatea lui de a respecta regula. Ei, aici e aici!

Care regula? Pai aceea din pachetul despre care vorbeste textul Verei Ion, Vitamine, text in sine excelent (vor, nu vor „dramAcumii“, cind un text pentru teatru e excelent, e excelent si literar, e adica literatura si nu vad de cind asta mortifica), text care a generat cu totul inspirat si de un imens rafinament polemic spectacolul cu acelasi nume al Anei Margineanu. Nu e vorba, actori din doua generatii au intrat, cum sa zic, din plin si cu piepturile descoperite in acest razboi: cuplul Maria Ploae (Mama) – Gheorghe Visu (Tatal), secondati de Katia Pascariu (Andreea) si actantii constructiei media, paianjeni si victime ale aceluiasi sistem, pe de o parte, cuplul cu handicap (nu cel fizic, cel al libertatii afective si senzoriale, vazuta social ca handicap) descris de Toma Danila (Bro) si Madalina Ghitescu (Fata), pe de alta parte. in propunerea scenografica mobila si persuasiva a Inei Isbasescu. Caci, intr-adevar, este vorba despre un front vechi de cind lumea, in care perpetuu cistiga armata cutumei, care nici nu are nevoie de arme taioase, calitatea-i unica fiind cantitatea. Cantitatea, stupiditatea, uniformitatea, visul indus de modele cu control social, griul cu vagi nuante. Iesirea din uniform(a) o traduce un personaj astfel: „In mintea lui atunci a aparut pata“. Fireste, contrazicerea Regulii este un soi de tumora cerebrala pe care, cu daruire, solidaritate, ca sa nu zic piosenie, cei din jur o spera benigna, caci „Sintem o familie.

Trebuie sa avem incredere in noi si in Dumnezeu si sa trecem impreuna peste toate astea“. Asadar, ati ghicit: spectacolul Anei Margineanu, bazat, in relatie directa cu dramaturgul, pe textul Verei Ion, este o clasica „oglinda“ in care actualitatea si clasa de mijloc se pot admira in toata splendoarea lor. In acest sens este poate spectacolul cel mai exact si mai izbutit din ultimii ani (destul de multi). Si cel mai inconvenabil pentru „andrisanti“. In definitiv, trebuie spus odata si odata: clasa medie, cea pe care cu atita ardoare ne-o dorim, este doar o celenterata obstinata, cu pretentii de academie, filozofie Amway (in text, network marketing) si optimism sanitar, autocontrolat (pina la 451 Fahrenheit mai e un pas!). Si despre asta si vorbeste spectacolul, exemplificind pe o familie medie, de succes mediu, cu visuri medii, iubiri medii, sex mediu, apartament mediu, intr-o realitate medie de standard mediu. Cind membrii ei depasesc contururile prestabilite, celenterata isi intinde lenes si, in fapt, inconstienta, pseudopodele, asfixiindu-i. Cu mina lor.

Este ceea ce va pati Bro, cind se indragosteste de o fata cu handicap. Politie, sora geloasa cu frustrari sexuale, parasire a domiciliului, fracturare sentimentala, moarte accidentala. Sigur, nu de accidentul in sine poate fi invinuita conjunctura, ci de drumul pina la accident. Drum marconian, asa-zicind. Caci puterea manipulatorie a imaginii face aici legea si asigura succesul. Noua clasa medie se sterge incet-incet din viata ca atare, via propunerile mediatice, transformindu-se, la capatul noilor sale idealuri, in simple imagini pe pinza. Ba chiar de pinza, pina la urma urmelor. Este ceea ce va propune Ina Isbasescu, prin ale ei trei ecrane mobile si a celui mai amplu, fix, din fundal. Toate personajele sint tributare mesajelor acestor ecrane, care uneori le dubleaza si, finalmente, le inlocuiesc.

- O casa fara pereti pentru o familie-model
Cuplul parental este ca la carte, acumulindu-si ambitia si calitatile strategice dupa manuale de succes in viata. „Am vointa, ambitie, intr-o vreme stiam sa stau in lotus.“, zice Tatal, care cauta „parteneri de succes pentru o afacere de succes“, ca de pilda, zborul „pe aripile visului crocant“. Pentru el iubirea – cita a fost, pe vremea cind isi respecta mai mult barba de-o saptamina si noptile pierdute decit ficatul –, a ajuns o sexualitate pe furate („Copiii nu-s acasa are o singura semnificatie pentru mine. E o formula magica.“), intr-o vreme in care gresia si fototapetul iau locul cartilor si tablourilor. Intr-o vreme in care incepe sa i se implineasca visul de a avea o casa fara pereti – bani au ajuns doar pentru unul, deocamdata – sau, altfel spus, compartimentata prin pereti de sticla. Pe masura ce spectacolul se desfasoara, mai toate obiectele vor fi inlocuite cu similare din material transparent, in concordanta cu presiunea media de anulare a intimitatii.

In „stare de soc matern“, Mama e o cvadragenara ce secondeaza cu brio ambitiile de succes social/financiar ale barbatului, viata ei navetind intre patul extensibil, cada tot mai transparenta si mai plina de spumant si axul perpetuu al bucatariei. Biblia e Coelho, iar orizontul sperantelor se contureaza dupa teleshopping-uri: „As dori o bratara energetica din cuart. Facatoare de minuni. Dar sa fie minuni sigure!“. Episodul sexual cu starul TV Catalin (Laurentiu Banescu) (singura forma de arta fata de care Tatal manifesta respect fiindca, „pina la urma, si voi munciti“) este si el o consecinta a asumarii unui loc comun de sorginte mediatica: „Trebuie sa descopar femeia din mine“.
Generatia urmatoare este observata pe doua paliere: Andreea, cea care, evident, va continua modelul parental, si Bro care, logic, va esua (moartea e doar un episod al esecului). Va esua, desigur, din punctul de vedere al cutumei societatii parentale. Cine mai are timp de priceput imensul lui succes, gratie iubirii fetei, ca realitate erotica, dar si ca memorie afectiva?

Andreea e un Hamlet de un haz nebun, cind ajunge la intrebarea capitala: „Sa ma fut sau sa nu ma fut?“. Doar ca in mina-i nu se afla teasta lui Yorik, ci minerul rachetei de tenis, iar in minte memoria meciurilor pierdute din cauza vecinatatii iubirii dintre Bro si surdo-muta: „De cind joc tenis n-am pierdut nici un meci da’ acum am pierdut doua“. Ma rog, varianta sportiva a succesului financiar/ social al Tatalui („Materie prima, sa bag la ghiozdan, sa bag la CEC, chestii din astea stupide.“, cum defineste Bro situatia). Intrucit, in forul ei interior, Andreea impartaseste convingerile materne („Sintem o familie. Trebuie sa avem incredere in noi si in Dumnezeu si sa trecem impreuna peste toate astea.“), va ordona strategia conform careia parintii ii vor ajunge la Din dragoste si Iarta-ma (pentru nefericitii necunoscatori, emisiuni exhibitioniste de un kitsch major, patronate de Antena 1 si TVR 1), caci „Mircea Radu o sa scoata adevarul la suprafata“. Cam asta este imaginea de pe sticla a noului Socrate. Si cam acesta este el… Apropo: printre personaje se numara si Andreea Marin (pentru aceeasi necunoscatori, aceeasi explicatie din paranteza anterioara), iar sora lui Bro se numeste Andreea. Inca o marca posibila a presiunii si a tendintei atotnivelatoare ale mass-media.

Iar personajul Andreea Marin va sosi triumfal, de pe lumea cealalta, caci unde se afla ei ingerii, fie si ai Surprizelor? Facind pandant cu Roata adevarului, emisiunea in care oficiaza Catalin, amantul mamei si martorul etilic al mortii lui Bro. Fara scapare viziune: navala manipulatorie mass-media (o alta forma de gresie si fototapet; sau viceversa?) a cucerit si Paradisul. Viziune potential apocaliptica daca Ana Margineanu nu ar fi stiut foarte bine ce si-a propus, in linia anticului ridendo castigat mores. Si intr-o buna filiatie caragialiana, pina la urma urmelor (Caragiale, insa, al lui Tocilescu si Tauf, nu al lui Sica Alexandrescu, sa ne intelegem). Fiindca regizoarea e un polemist evident, nu un „zugrav“ de epoci.

Iar instrumentul ei, in acest spectacol, este Bro, un soi de Iisus a carui Golgota este arealul in care supravietuieste si a carui cruce va fi lada in care se va descompune, in plin apartament al parintilor. De acolo ii va striga Tatalui: „Sint copilul tau si am murit si pe tine te doare in cur!“, iar raspunsul primit va fi simptomatic: „Cumperi sau vinzi? Ce afacere ai? Ai un CV?“. Martiriul lui Bro incearca sa mintuie si, daca nu, sa traga macar o injuratura realitatii cu tot cu posibila ei transcendenta, daca asa arata aceasta, de la surioara Andreea la ingereasa cu acelasi nume: „Viata voastra de cacat se duce usor usor in pizda ma-sii cu toate afacerile si telenovelele voastre si cu tot succesul vostru“. Si, poate, macar injuria vesela, de fapt (chiar daca o simti scrisnind, in obscuritate), va mintui caci, spune Bro: „Eu sint un virus care vine peste ecranele din capul lor si le fute imaginea – eu bag purici pe ecranul lor lucios din cap“.

Caci, nu asta este imaginea? Nu asta este efectul? Un creier lucios. Lucios ca micul ecran care i-a asanat toate circumvolutiile? Nu ca altcind lumea ar fi fost altfel. Doar ca acum, constata si Ana Margineanu la brat cu Vera Ion, lucrurile sint mai la vedere, mai rapide, in consecinta mai perisabile, de aceea mai jalnice si mai atroce in egala masura. Efectul negativ al Galaxiei Marconi. Prin asumarea ei de catre mediocritate si clasa-i de apartenenta. Noroc cu Bro. Indiferent cum l-o mai fi chemind. Ana Margineanu, de pilda.