OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In numarul din 25 decembrie 2006 al revistei The New Yorker, Julian Barnes isi incepe articolul reflexiv despre istoria familiei sale, intitulat The Past Conditional (Conditionalul trecut), cu fraza: „Nu cred in Dumnezeu, dar mi-e dor de El“. Restul articolului, scris cu un realism care ni s-ar putea parea complet ne-barnesian daca nu ni s-ar aminti la fiecare pas ca de fapt ne construim singuri propria realitate, pledeaza tocmai pentru un astfel de exercitiu: cum sa ne folosim puterea imaginatiei ca sa ne inventam propria lume, propria familie, propriile amintiri, chiar si propriul Dumnezeu, si sa ne purtam „ca si cum toate amintirile noastre ar fi adevarate“.

- Franta: „patria imaginara a lui Barnes“
Creatia lui Barnes sta sub semnul inventarii realitatii, iar unul din produsele cele mai vizibile ale imaginatiei sale este tara sa de adoptie, Franta. Pasiunea pentru Franta dateaza de mult, din tinerete, cind Barnes a studiat limbi moderne la Magdalen College, Oxford, absolvind cu distinctie in 1964, dupa care si-a desavirsit acel fin simt al limbii pe care il recunoastem in jocurile sale de limbaj lucrind trei ani ca lexicograf la un supliment al Dictionarului Oxford.

Chiar daca, asa cum marturiseste intr-un interviu cu Carl Swanson, Barnes este, poate, „singurul scriitor englez din clasa de mijloc care iubeste Franta, dar nu are o casa acolo“, majoritatea cartilor sale constituie, prin referinte explicite sau implicite, o astfel de casa mentala, o „patrie imaginara“, cum ar spune Salman Rushdie, construita prin literatura. Sau, mai degraba, am putea spune ca Franta si cultura sa locuiesc universul cartilor lui Barnes. Cultura franceza asa cum o vede autorul – in romane ca Metroland sau Flaubert’s Parrot (Papagalul lui Flaubert), volume de eseuri ca Something to Declare (Ceva de declarat) sau povestiri precum cele reunite in Cross Channel (Traversind Canalul Minecii) – nu este neaparat cultura franceza reala (chiar daca se bazeaza pe elemente ale acesteia), ci un model de rafinament intelectual construit prin scriitura. Franta lui Barnes este acel spatiu inventat de care avem cu totii nevoie, asupra caruia putem „sa ne proiectam romantismul si idealismul“, mai degraba decit asupra propriei tari, care ar trebui, in schimb, sa fie „examinata cu scrupulozitate si scepticism“.

Julian Barnes este un scriitor prin excelenta postmodern, a carui pasiune pentru jocuri – fie ele de limbaj sau construite in jurul situatiilor si personajelor din naratiunile sale – nu se dezminte. Spiritul polemic, adesea taios, dupa care il recunoastem astazi se datoreaza cel putin partial experientei de redactor literar si critic de televiziune la publicatiile New Statesman, New Review si The Observer, ca si abordarii mai multor genuri literare – romane, povestiri si eseuri. Sub pseudonimul Dan Kavanagh (numele de familie apartine sotiei sale, agenta literara Pat Kavanagh), Barnes a scris si patru romane politiste, a caror practica in exersarea intrigilor bazate pe scheme rationale elaborate se reflecta asupra felului in care autorul manevreaza limba si structurile narative in general.

Derivind din tehnicile unor mai vechi practicanti ai multiperspectivismului prin intermediul fluxului constiintei (cum ar fi Virginia Woolf), scriitura lui Barnes combina fictiunea cu marturia reala si cu sondarea psihologiilor individuale in situatii existentiale dificile.
Astfel de jocuri bazate pe schimbarea perspectivei, ca si pe imaginatia care creeaza lumi alternative, complementare realitatii stau la baza colectiei de povestiri Cross Channel. La prima vedere, povestirile s-ar parea ca nu reu-sesc sa constituie un volum inchegat, ci sint mai degraba mici vignete, instantanee care surprind fragmente de viata din epoci diferite, toate reunite tematic: sint despre englezi care traiesc in Anglia. Si totusi, ultima povestire, intitulata Tunnel (Tunelul), cu o tenta SF care accentueaza, prin elementul de anticipatie, caracterul construit al Frantei lui Barnes, arunca o lumina unificatoare asupra intregului volum prin personajul-narator, ale carui rememorari par sa constituie retroactiv substanta colectiei.

Batrinul englez care calatoreste cu Eurostarul in anul 2015 este un personaj-narator ce isi aminteste drumurile facute in Franta in tinerete, cand Parisul nu era inca „mai aproape decit Glasgow si Bruxelles decit Edinburgh“. Amintirile din timpul vietii acestuia prezinta alegoric istoria complexa a relatiilor franco-engleze si mai ales incercarile de a stabili raporturi de prietenie intre aceste tari, simbolizate de istoria constructiei Tunelului de sub Canalul Minecii – numit de englezi The Channel Tunnel sau, cu un termen afectiv, The Chunnel. Tunelul a fost inaugurat la 6 mai 1994 si Barnes a scris despre acest eveniment intr-un articol din The New Yorker, republicat apoi in volumul de eseuri din 1995, Letters from London (Scrisori din Londra). insa istoria sa este mult mai veche, primele proiecte datind de la inceputul secolului al XIX-lea. Meritul istoric al acestui tunel este ca a stimulat o colaborare intre doua culturi aflate intr-o traditionala relatie de opozitie (cea engleza si cea franceza). De aceea, Barnes il transforma intr-o metafora a incercarilor de colaborare anglo-franceze, care, in cartea sa, se intind pe parcursul ultimilor 300 de ani.

Cross Channel nu este tehnic o carte de calatorii, dar ideea de calatorie e tot timpul prezenta in continua negociere intre cele doua maluri ale canalului. Majoritatea povestirilor sint localizate in Franta, insa volumul in intregul sau se concentreaza asupra drumurilor intre Anglia si Franta. Accentul pus pe miscare si pe devenire corespunde, din perspectiva ultimei povestiri (plasate nu intimplator in anul 2015), stilului de viata nomad pe care Rosi Braidotti (urmasa a lui Deleuze si Guattari) il considera caracteristic noului mileniu. Volumul este astfel o versiune personala a unei culturi a vietii de calator la care autorul subscrie, puternic marcata in zilele noastre, dupa cum sugereaza ultima povestire, de prezenta Eurostarului, trenul care realizeaza in mod real acest contact.
Titlurile povestirilor sint toate formate din cite un cuvint ce mediteaza asupra subiectului mai degraba decit sa constituie un rezumat al acestuia, explicat in text in unele cazuri si lasat sa se inteleaga in altele. Spre exemplu, prima povestire, Interference (Interferenta), plasata cindva, in primele decenii ale secolului al XX-lea, este povestea unui cuplu franco-englez care intr-un fel simbolizeaza amestecul de ura si iubire dintre cele doua natii. Relatia afectiva cu partenera sa, frantuzoaica Adeline, este mereu tinuta la distanta de orgoliul creator excesiv al compozitorului englez Leonard Verity.

Acesta este insa numai unul din refuzurile lui de a-si raporta universul artistic la lumea din jur, in care dispretuieste deopotriva ceea ce percepe ca fiind opacitatea britanica la arta („Englezii aveau ceata intre urechi“) si diverse trasaturi ale culturii franceze pe care le gaseste inacceptabile. Printre acestea din urma se numara excesiva inclinatie catre fanatismul religios (Adeline este acuzata ca ar fi devenit o „punaise de sacristie“) si importanta, nejustificata dupa Verity, pe care si-o acorda fanfara de pompieri, pentru care promite ca va scrie o piesa muzicala ce devine o imensa farsa. Egoismul creator al compozitorului, refuzul sau de a se raporta la lumea din jur se suprapune in contextul volumului cu mitul insularitatii britanice, cu care Barnes, in mod evident, nu este de acord. Putem stabili astfel o conexiune intre prima povestire din volum si ultima: daca Leonard Verity refuza sa faca parte din lumea in care traieste si, dupa moartea lui, tot ce ramine din el e un pachet de discuri de vinil pe care Adeline, plina de amaraciune, le rupe in bucati, batrinul domn de la sfirsitul volumului a inteles ca cele mai importante lucruri in viata sint contactele pe care le stabilim si capacitatea noastra de a fi in relatii bune cu oamenii si cu lumea din jur.

Barnes pledeaza impotriva traditionalei izolari a Marii Britanii de restul lumii, a faimoasei sale insularitati de la marginea Europei, a rezervelor sale fata de Uniunea Europeana si fata de alteritate in general. Pentru el, momentele de glorie ale tarii sale sint cele in care Anglia a facut parte din restul lumii si a reusit sa comunice creator cu aceasta. Putem interpreta chiar si afectiunea lui Barnes pentru cultura franceza, in care o trasatura centrala este spontaneitatea spumoasa a conversatiei, ca unul dintre posibilele exemple de lucruri pe care Anglia trebuie sa le invete de la Franta. Transferul functioneaza deopotriva si in cealalta directie: in spiritul aceleiasi insistente asupra importantei miscarii in spatiu si, in general, a devenirii pe care o reprezinta in finalul volumului cultura Eurostarului, povestirea a doua, intitulata Junction (Intersectie), e despre construirea, in 1841, a caii ferate Paris-Rouen de catre compania marelui constructor britanic feroviar Thomas Brassey.

Asa cum calea ferata este o contributie britanica la civilizatia mondiala si este asociata cu eficienta caracteristica culturii engleze, Franta, la rindul sau, contribuie nu atit prin eficienta, cit prin excentricitate. Povestirea a treia, Experiment (Experiment), schimba tonul cu desavirsire, introducind o nota insolita prin jocurile de limbaj asociate cu natura, prin excelenta experimentala, a curentului suprarealist („Surréaliste“ – „Cire réaliste“ – „Je suis, sire, rallyiste“). Astfel, ea opune seriozitatii britanice din povestirea anterioara prospetimea si spontaneitatea unui mod de viata asociat cu individualismul spumos oarecum excesiv al suprarealismului.
Negocieri intre astfel de modalitati alternative de a percepe lumea si viata, asociate simbolic cu culturile celor doua tari, au loc si in celelalte povestiri. Ele sint ancorate in momente istorice semnificative si in starile de spirit asociate cu ele: Revolutia franceza cu atmosfera sa de sarbatoare ce pare a ignora complet varsarea de singe in Melon (Pepenele galben) sau Primul Razboi Mondial si atmosfera apasatoare de doliu ce a ramas pentru totdeauna legata de numele sau in Evermore (Pentru totdeauna).

- In Gnossienne, placerile culinare devin forme de cunoastere
Povestirile pun accent pe obligativitatea de a trai bucuria clipei cu constiinta faptului ca nimic nu e vesnic. De aceea, rafinamentul francez si atentia la detaliu devin importante. in Melon impactul negativ al momentului istoric este facut suportabil de bucuria momentului prezent, accesibila prin cultivarea simtului culinar ca simt estetic („Pepenele galben e copt, nu-i asa? Ce-ar fi sa mai mincam fiecare cite o felie?“). Mai mult chiar, in Gnossienne placerile culinare devin forme de cunoastere si prilej de reflectie asupra temei postmoderne a mortii romanului. in Hermitage descoperirea rafinamentului celebrelor vinuri frantuzesti constituie pentru Florence si Emily – cele doua englezoaice, trecute de treizeci de ani, care calatoresc prin Franta in speranta ca vor adauga putina aventura vietilor lor conventionale – prilejul descoperirii gustului unei libertati pe care nu indraznisera sa si-o imagineze inainte.

Si tot astfel, in celelalte povestiri din Cross Channel, mici detalii care tin de identificarea culturilor engleza si franceza in aumite locuri si momente specifice transmit ceea ce pare a fi crezul lui Barnes: ca drumurile si contactele cu alte culturi ne imbogatesc si ne fac, in cele din urma, sa ne cunoastem pe noi insine mai bine.
Caracterizat de Carl Swanson ca un fel de „instantaneu literar menit sa scoata in evidenta anxietatile curente ale publicului larg“, cum ar fi reclamele la noul tunel de sub Canalul Minecii ce puteau fi vazute la momentul respectiv pretutindeni in Londra sau frica de boala vacii nebune, Cross Channel cistiga cel mai mult prin detaliu. Prin prospetimea acestor instantanee de viata si istorie autorul sfideaza stereotipurile si surprinde la fiecare pas adevaruri mai mari decit cele despre care citim in cartile de istorie.