OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum se împacă umorul dumneavoastră cu împlinirea celor 71 de ani?

Cu multă grijă. Ambele se strecoară încă paralel spre apropiatul 72, ignorîndu-se reciproc în baza unui pact discret de neagresiune. În fond, i se poate întîmpla oricui.

Dar cu evenimentul editorial?

A fost un concurs de împrejurări şi, indiferent de rezultatul concursului, este un dar generos pentru care mă înclin.

De ce aţi evitat prezenţa la Bookfest, cu prilejul lansării monografiei?

Mereu, cu ocaziile în care trebuie să fac o bună impresie, îmi vine să rîd.

Ca beneficiar al consideraţiilor, aveţi cumva o senzaţie de îmbălsămare?

Tradiţia românească pare a se menţine însă, fiind mai întîi necesar ca un mare muzeu european – şi mă refer aici la Moderna Museet din Stockholm – să vă adăpostească o parte din operă pentru a fi semnalat şi în ţară.

Nu s-a întîmplat niciodată invers, iar contextul este tot atît de nesemnificativ precum şi cine este piua-ntîi. Nici calul de dar nu trebuie căutat la dinţi sau oriunde altundeva s-ar dori.

Cu toate acestea, premiile nu prea vă taie calea.

Nu credeţi în oportunitatea selecţiei şi a promovării valorilor culturale?

Dacă aţi urmări selecţia pentru premiile U.A.P., de la înfiinţarea acesteia şi pînă astăzi, hazul ar depăşi pînă şi tristeţea.

Dar şi dumneavoastră aţi luat cîndva un premiu al U.A.P.!

Nu m-am exclus niciodată derizoriului general. Chiar acceptarea monografiei este un exemplu. Şi – atenţie! – dacă n-aş crede ce spun, mi-aş ofensa inteligenţa.

Sinceritatea aceasta nu vă dezarmează şi pe dumneavoastră?

Îmi prilejuieşte circumstanţe atenuante, şi, apoi, nu umblu înarmat.

Să-l considerăm un puseu de modestie?

Dacă i-am spune luciditate, parcă s-ar apropia mai mult de real.

Apropo de monografie, aici apar desene din îndepărtaţii ani ’50. Puteţi rememora ceva de atunci?

V-a sugerat vreo semnificaţie?

Cu multă probabilitate, balastul livresc al semnificaţiilor ar îngreuna barca.

Ce alte momente din acei ani au rămas în memoria dumneavoastră?

Între 1947 şi 1951, am avut privilegiul, pentru fiecare din verile acelor ani, să locuiesc în casa stareţei Mănăstirii Văratec, arhimandrita Irina Lecca. Mi-a povestit mai mult decît se povesteşte unui copil. Nu am uitat nimic. Apoi, casa Ţuculescu, pe care am frecventat-o din 1955 pînă în 1959.

Cum era Ion Ţuculescu?

Uneori conflictual, alteori senin, sau chiar exuberant. Şansele de comunicare depindeau de stările sale alternativ imprevizibile.

Dar despre casa Ţuculescu ce amintiri aveţi?

Vă amintiţi cine frecventa casa din Lizeanu 5?

Printre diverse personalităţi despre care nu aveam cunoştinţă, Gala Galaction. Pentru bătrînul scriitor Ţuculescu manifesta o neobişnuită veneraţie; a dorit apoi să fie înmormîntat alături. La Cernica sînt încă unul lîngă celălalt.

Ion Ţuculescu a exercitat o influenţă asupra dumneavoastră?

Pictorul a avut un geniu invadator, ce-şi paraliza irezistibil victima aleasă sau întîmplătoare. A fost creatorul unui drum pe care l-a parcurs conştient, singur şi în întregime. Înţelesesem că nu mai rămăsese nici un spaţiu liber.

Ceea ce aţi acumulat ulterior, ca student al lui Corneliu Baba, a coincis cu lecţia occidentală?

Profesorul Baba lăsa mereu spaţii dense între ideile sale, astfel că am acumulat şi dimensiuni alternative, în măsură să coincidă chiar şi cu contrariul acestora, sprijinite mereu de criterii etice.

Este evident că v-aţi asumat perioada de influenţă.

Scrisorile Maestrului Baba cuprinse în monografie confirmă ce spuneţi. Dar cele către dînsul mai există?

De obicei, urmaşii fac ordine în corespondenţe. Dacă acestea nu mai sînt înseamnă că s-a făcut şi curăţenie. Parte din ele le-am găsit în atelierul din Pangratti, cu ani în urmă, împreună cu proiectul de diplomă din ’63.

Aţi fost ucenicul predilect al Maestrului?

În nenumărate cataloage de expoziţii ale foştilor săi elevi, se revendică acest privilegiu: cel mai bun, cel mai iubit, preferatul, cel mai profund etc., calificative cu gust comercial vulgar. Maestrul, de-a lungul activităţii sale de profesor, a avut mulţi elevi în care a crezut. Faptul, însă, nu consacră pe nimeni. Cred că revendicarea unor asemenea calificative apare acolo unde ceva nu prea convinge.

Monografia apărută la Editura ICR cuprinde şi o opinie radical negativă faţă de opera dumneavoastră. Mă refer la textul criticului Pavel Şuşară, scris în urma expoziţiei personale de la Muzeul Naţional de Artă, din 1998.

Despre ce anecdotă e vorba? O putem afla şi noi?

Desigur. La zgomotul cheilor de la intrare, soţia parfumierului îşi ascunde rapid amantul, încuindu-l în dulapul cu eşantioane de parfum. La uşă era soţul, care uitase ceva acasă, dar zăboveşte şi pentru o cafea. După plecarea sa, doamna se grăbeşte spre dulapul din care amantul, odată eliberat, iese palid şi ameţit: iubito, i-a şoptit, te implor, dă-mi să miros puţin căcat... Îmi cer scuze, dar oricum m-aş fi exprimat, v-aţi fi gîndit la acelaşi lucru.

Nu vă faceţi griji, scuzele au fost acceptate. În album apare şi textul anterior al aceluiaşi critic, tot din Romånia literară, unde vă enumerase (în 1996) printre artiştii de seamă. Cum poate fi interpretat?

Cred că se explică prin largheţea punctelor de vedere ale domniei sale în relaţie cu acelaşi subiect, atitudine, de altfel, invidiabilă. Ar fi, probabil, unica interpretare decentă.

Îmi imaginez că n-a fost deloc simplu să sintetizaţi activitatea unei vieţi în 276 de pagini.

Un portret cu caracter oficial nu este creaţie?

Cu mici condiţii, da. Este un exerciţiu de măiestrie care nu ne creează insomnii şi nici nelinişti şi care trebuie să respecte rigorile genului; pînă la urmă, portretele vor trebui să fie o specie de duplicate ale aparenţelor. Exigenţele şi prejudecăţile comanditarului limitează considerabil. Portretul de aparat trebuie să evidenţieze optica adulatoare a supuşilor, iar pictorul, fireşte, este inclus în categorie. Dacă femeile sînt preferate nud, la regi sau papi, regimul este divers – sîntem selectiv carnivori.

Aici ar putea interveni nenumărate puncte de vedere.

Şi totuşi, portretele membrilor familiei regale sau cel al Papei Ioan Paul al II-lea, care se găseşte în Colecţia Vaticană, sînt pînze remarcabile.

Din punct de vedere tehnic este foarte probabil.

Este ceva în monografie care vă nemulţumeşte?

Pe de-o parte – şi nu este cel mai rău lucru –, monografia prezintă doar cîteva zone ale laturii mele vizibile cu ochiul liber. Pe de alta, nici n-ar fi putut fi altfel. În linii mari sînt mulţumit, deşi mereu este loc pentru mai bine, dar şi pentru mai rău.

Aţi avut vreodată tentaţia să luaţi totul de la început, negîndu-vă trecutul?

Chiar dacă n-ar fi lăsat urme vizibile, ar fi păcat, trecutul este unicul mort cu miros seducător. Nu pot fi negate iubirile, lecturile, eşecurile sau bucuriile care ne-au adăpat. Înţeleg că vreţi să ştiţi dacă m-ar tenta modernizarea – să fiu, adică, în rînd cu lumea. Nu. A fi la zi obligă la rigori ce mi-ar condiţiona substanţial creaţia. După refacerea virginităţii, eliminarea ridurilor şi vopsirea părului ar intra în rutină. Apoi ar veni moartea, care ar strica toată costumaţia.

Nu credeţi că există derogări de la principii?

Despre pictura dumneavoastră evitaţi încă să vorbiţi.

Deloc întîmplător, faţă de cuvinte, forma şi culoarea sînt avantajate nelimitat: Îl pot defini şi pe Dumnezeu, fără a-I cere, a-L ruga sau chiar fără a-L evoca.

Culorilor traduse în cuvinte le este anulată esenţa, virtuţile terapeutice şi profilactice. Putem oare mîngîia cerul cu mănuşi?

Preferaţi să vă explice alţii?

Componenta sadică îmi prilejuieşte adesea ocazii încîntătoare. Umorul a fost mereu hrănit fără voia mea, avînd nevoie de materie primă.

N-aţi avut niciodată tentaţia să evadaţi din real?

Sînt îndrăgostit de materie şi m-am supus mereu gravitaţiei. Dar aş minţi nerecunoscînd adulterul: am şi trădat-o, rămînînd cu cîţiva milimetri deasupra, imperceptibil, dar îndeajuns ca să-mi împiedice aderarea totală.

Şi regretaţi astfel de momente?

Sînteţi religios, domnule Mavrodin?

Am mai răspuns cîndva la întrebare. Formulez răspunsul sub altă formă: mă prevalez de faptul că substanţa religiilor rămîne în afara doctrinelor, prerogativă care elimină intermedierile ce se erijează în adevăruri. Chiar dacă ne punem aripi, nu putem ignora lucrarea gravitaţiei. Uneori, aripile sînt ridicole pentru că evidenţiază major contrastul.

Credinţa neangajată în confesiune poate fi înaltă spiritualitate. Nu-nţeleg nici convertirea decît ca speranţă în obţinerea de avantaje suplimentare.

Dacă am trece pe versantul dramatic al existenţei, aţi propune aceeaşi terapie a umorului?

Nu trebuie înlăturat. În paralel cu acesta, este utilă şi practica autobiciuirii preventive sau retroactive în scopul iertării păcatelor, reevaluarea vechilor porunci şi repetarea avizelor către navigatori, toate încă insuficiente. Ar trebui începute şi repetiţiile în vederea refacerii demnităţii. Fireşte că mi-ar fi plăcut să asist, într-o zi, măcar la una dintre probele generale.

La întoarcerea în ţară, după 20 de ani de absenţă, ce aţi găsit?

Am găsit un fel de plantaţie de cruci, multe dintre ele smulse, la rîndul lor, de pe vechi morminte, o serie de artişti se proclamau oficial mireni şi tot atunci se alcătuia elita care a mîncat şi salam de soia.

Apoi?

Surprize reale n-au fost. Ca în urma oricărui exces care nelinişteşte, noutăţile s-au instituţionalizat, după care hazul a invadat terenul, şi încăpătoarea, dar şi toleranta postmodernitate a preluat tot, chiar şi ceea ce fusese repudiat sau uitat.

Dar ce aveţi de spus despre generaţiile tinere ale anilor ’90?

Acestea au evitat ipocriziile generaţiilor de mijloc, devenite subit disidente.

Şi acum?

Acum, aceleaşi generaţii, dar mai puţin tinere, se raportează la un fel de gol.

În ce sens?

Pentru că aţi emigrat de aproape 40 de ani, ce gîndiţi despre reacţia italienilor faţă de emigranţii din România?

Circumstanţele emigrării mele nu sînt coincidente, dar la baza datoriei unui stat de a-şi apăra cetăţenii căile pot fi multiple.

Vi s-a întîmplat vreodată să vă fie ruşine că sînteţi român?

Dacă, spre pildă, o naţiune care a exterminat ştiinţific milioane de oameni îşi exaltă în continuare superioritatea în fruntea Europei, nu văd de ce, la rîndul meu, să-mi fac complexe din pricina cîtorva nefericiţi. Jegos, însă, este aparatul mediatic prin sublinierea că ăia sînt ţigani. Este foarte probabil ca limbajul peiorativ să fie mai cuprinzător. Anul trecut a fost bifată în multe ziare operaţiunea prinderii unui hoţ italian de către un român cinstit, un erou. Faptul este îngrijorător pentru un popor dotat cu mult umor.

V-a fost mai dificilă adaptarea în Italia, sau readaptarea în Romånia?

Adaptarea este pliere pe sau conformare la circumstanţe. Readaptarea poate fi mai umilitoare. Se spune că aptitudinea adaptării rapide la orice situaţie ar sublinia major inteligenţa. Dacă luăm în calcul şi instinctul de conservare, facultatea inteligenţei se extinde, cu necesitate, de la zîmbet pînă la asasinat. Logica nu lasă spaţii de manevră, şi totuşi niciodată nu m-am adaptat, nici la dus şi nici la întors, iar tot ce se spune este mereu de recontrolat. Archytas spunea că sufletul este un cerc, iar Pitagora, că ar fi un pătrat...

Dumneavoastră ce credeţi?

Nu-mi sînt foarte limpezi coordonatele sufletului, astfel că, deocamdată, amîn răspunsul.

Consideraţi că s-a schimbat ceva în Romånia?

Se schimbă mereu cîte ceva, este şi firesc. Pe lîngă schimbări sau, mai precis, pe lîngă înlocuiri, rămîne constant, la toate nivelurile, un puternic şi coerent dispreţ pentru om.

Ar avea vreo legătură cu libertatea?

V-aţi gîndit vreodată să aderaţi la masonerie?

Dacă pot, evit locurile aglomerate.

În România, pînă acum, aţi expus într-o singură personală la Muzeul Naţional de Artă al României.

Nu-mi place să expun. Îmi dă senzaţia că trebuie să-mi justific existenţa doar pictînd. Îmi repromit de fiecare dată să nu mai expun şi, punctual, apar motivaţii contrare sau obligaţii ce par plauzibile, cum ar fi, de pildă, să asigur societatea că nu trîndăvesc sau să expun pentru a motiva că sînt. Poate într-o zi voi reuşi să-mi impun motivul refuzului de a expune.

Aveţi un asemenea motiv?

Motivul există, nefiind însă uşor de impus: refuz să expun, deci sînt. De cîţiva ani reuşesc şi sper să mai dureze.

Colecţionari importanţi nu posedă opere semnate Henry Mavrodin.

Stimate domn, nu putem avea tot.

Chiar dacă evitaţi să vă vindeţi propria pictură, recunoaşteţi că totul are un preţ?

În afară de ceea ce nu este pus în vînzare, cu siguranţă.

Vă mulţumesc pentru răspunsuri.

Şi eu vă mulţumesc, într-un fel îmi recunoaşteţi simţul răspunderii.

La Editura ICR au apărut, în ultimii ani, în condiţii grafice de excepţie, consistente albume monografice ale cîtorva dintre cei mai valoroşi pictori romåni contemporani: Corneliu Baba, Vladimir Zamfirescu, Marin Gherasim, Gheorghe Anghel, Ion Popescu-Negreni, Mircia Dumitrescu şi, cel mai recent, nu însă şi cel din urmă, Henry Mavrodin.

Născut în 1937, Henry Mavrodin a absolvit Academia de Artă „Nicolae Grigorescu“, la clasa maestrului Corneliu Baba, în 1963. Lucrările sale se regăsesc în Moderna Museet din Stockholm (Suedia), precum şi în colecţii particulare. Profesor de desen şi pictură la Universitatea de Arte din Bucureşti între 1991 şi 2001, Henry Mavrodin a fost între 1996 şi 2001 decan al Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei.

A expus în ţară şi în străinătate, prima şi ultima expoziţie personală din Romånia fiind cea din 1998, de la Muzeul Naţional de Artă al Romåniei.