OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vlad Zografi
Viitorul e maculatura. Trei piese de teatru
Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, 145 p., f.p.


Vlad Zografi – autorul volumelor de teatru Isabela, dragostea mea (Editura Unitext, 1996), Petru sau petele din soare (1996), al pieselor Oedip la Delphi (Humanitas, 1997), Regele si cadavrul (Editura All, 1998) – este inca de la debutul sau in teatru unul dintre dramaturgii aflati in prim-planul atentiei regizorilor si a publicului romanesc.
Recenta carte a autorului – Viitorul e maculatura. Trei piese de teatru – poate fi considerata o „trilogie“: dificultatea adecvarii trairii individuale la conventiile vietii sociale, ale existentei apare in toate cele trei piese, reflectata din perspective diferite. Protagonistii acestora sint personaje stranii a caror raportare la lume este marcata intotdeauna de un decalaj, de o relatie imperfecta de comunicare. Mistificarea realitatii la toate nivelurile de reprezentare – social, interuman sau al individului confruntat cu propria identitate – este un alt motiv recurent.

Prima piesa, Viitorul e maculatura – cea mai ampla – recontextualizeaza un subiect preferat de cinematografia romaneasca a ultimului deceniu: imaginea prezentului nostru postdecembrist. Trei dintre personaje – un jurnalist elvetian de origine romana, Julien Rougier, Willy Schwinger, un cameraman, si Aldo Bernini, inginer de sunet, ambii cu aceeasi dubla cetatenie – vor sa monteze un film pornind de la aceasta tema. Un element esential de viziune in acest text este pluralitatea ipostazelor realului, perpetuu mediat de discursuri diferite, fragmentare, contradictorii. Toate tipurile de discursuri concurente despre aceasta lume contin in subtext motivul autenticitatii perceptiei, sugerind o lectura din perspectiva politicii reprezentarii. Inceputul primului act este revelator in acest sens: doi vorbitori tin discursuri de la cite o tribuna, iar publicul se intoarce pentru a-i urmari cind pe unul, cind pe celalalt. Simetria de constructie se pastreaza si prin efectul contrapunctic al celor doua voci care-si raspund: prima afirma, a doua neaga sarcastic afirmatiile celeilalte. Astfel, sloganurilor demagogice precum „iata ca am supravietuit impotriva unui destin care ne-a asezat in calea tuturor“ le corespund replici antinomice, de un negativism absolut: „Un trecut negru, gol si rusinos. Si la urma urmelor, necunoscut“.

Interventia cu intentii demistificatoare a unui personaj plaseaza acest moment sub semnul farsei, al inscenarii la care asistenta insasi ia parte, mimind cabotin „preocuparea“, „indignarea“. Acest prim fragment ar putea fi prologul piesei, uvertura dezvoltata ulterior. Este o lume apocaliptica (observa Rougier) populata de cersetori, de infirmi, de handicapati, copii ai strazii, hoti care jefuiesc morminte. Aceasta lume, observata in detaliu de ziaristii straini, se complace intr-un exhibitionism bizar, in placerea de a etala mizeria. Intr-un univers lipsit de mister, raul provine din mediocritate si haos, iar singurul principiu al existentei este supravietuirea.
O alta dimensiune a lumii transpare in prezenta „oamenilor statistici“, inventii ale informaticianului Alexandru David, el insusi parind o astfel de creatura retrasa in refuzul oricarui contact cu exterioritatea, traind aceeasi viata reificata ca si marionetele produse in spatiul virtual al calculatorului. Constient de artificialitatea stilului sau de viata, David se hotaraste sa ramina o vreme in preajma cersetorilor Cleo si Cezar, apoi a unor hoti.

In actul al doilea, prima scena continua paralelismul de la nivelul constructiei in acelasi mod contrapunctic cu inceputul primului act. Constiinta crizei nationale este inlocuita acum de elogiul indiferentei. Reversul primului discurs se explica si prin lipsa unui public. Acestui moment de sinceritate i se asociaza revelarea identitatii celor doi vorbitori, care-si scot mastile la propriu (primul – barba, al doilea – mustata). In realitate, ei sint Aldo si Willy. Autorul va mai recurge la travesti in cazul acestor personaje, prezentindu-le si in roluri de politisti sau conferindu-le o identitate opresiva: Rougier – doctor, Willy si Aldo – infirmieri anunta condamnarea lui Alexandru David, singurul personaj inocent din aceasta lume, acuzat de a fi un pericol pentru semenii lui. Evolutia lui este semnificativa pentru intelegerea iluziei ca realitate. Victima a unor entuziasme nefondate, el face eforturi disperate de a iesi din izolare si de a deveni liber: isi da demisia, isi distruge actele, experimenteaza pozitia tribunului, neconvingator. Se autoiluzioneaza ca iubeste si ca oamenii sint buni. In final, personajul aluneca in nebunie, convins de miracolul existentei si al lumii.
In asteptarea altor ziaristi se deruleaza spectacolul „oamenilor statistici“, modele ale unei societati mecanice, previzibile, invulnerabile. Viitorul nu rezerva mistere, fiind mai degraba un trecut al viitorului, idee sugerata si de titlul acestei piese.

Indicatiile de regie de la inceputul celei de-a doua piese – Saruta-ma – constituie un prim indiciu al naturii esential dramatice a textului. Viziunea scenica subzista in proiectarea unui spatiu de joc – o camera in dezordine – strabatut de public la intrarea si iesirea din sala de spectacol si in crearea sugestiei ca actorul patrunde in cadrul intim al spectatorului. Este o piesa cu un singur personaj, anonim – un lepros ateu – care se adreseaza pe tot parcursul piesei proprietarului absent al apartamentului, unde acesta a intrat pentru a cere un banal pahar cu apa. Personajul incearca sa provoace, prin diverse strategii discursive, un raspuns: pune intrebari, formuleaza rugaminti, observatii care sa flateze pe interlocutor, construieste replici la imaginare raspunsuri primite, cere scuze, povesteste intimplari autobiografice despre trecutul sau maladiv. Monologul nu se converteste niciodata in dialog. In fata unei boli dezarmante, compasiunea discreta, ascunsa a celorlalti, efortul de a-l convinge de normalitatea vietii traite n-au mai putut fi pastrate. Adevarata normalitate se descopera astfel ca imposibilitate a jocului cu masti. Comunicarea a devenit imposibila ca si repetarea sarutului mintuitor al lui Iisus pe obrazul unui lepros. Resuscitarea gestului biblic, ceruta de personaj unui preot, nu se poate realiza.

In cea de-a treia piesa – Creierul – Doctorul si Max (asistent) urmaresc intr-un laborator activitatea creierului uman si instaurarea nebuniei, cu ajutorul unor aparate electronice complexe. Personajul straniu este de data aceasta Filip, care sustine ca nu exista nebuni, ci oameni rai, inteligenti, plini de imaginatie. Nebunia lor aparenta poate deveni o problema de stat, potentiala sursa a unor catastrofe mondiale. Filip pare ca reprezinta un astfel de caz, de vreme ce personajul simuleaza nebunia si moartea. Mimind dezgustul de viata, el considera ca in proiectul armoniei universale umanitatea este o eroare. Propria moarte, la care spera ca va colabora si doctorul, sau extinctia intregii umanitati sint diabolicele solutii intrevazute in schimbul inconvenientului de a trai printre oameni. Piesa capata spre final accente de farsa, o data cu invierea lui Filip succedind unei sinucideri inscenate chiar de el.