OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inca un Festival National de Teatru, lung si haotic, si-a dus la capat existenta surprinzator de trista, descurajant de lipsita de acel har pe care traditional il asociem timpului sacru al sarbatorii; din pacate, din uzitata metafora de „sarbatoare a teatrului romanesc“, perpetuu si mecanic asociata festivalului, nu mai ramine, de la an la an, decit carcasa.

La „ora bilantului“ (alt leit-motiv al momentelor noastre festive), e destul de dificil sa-ncerci o schitare a vietii scenei romanesti de la o stagiune la alta: cum ai putea-o face cind notiunile de an teatral si an calendaristic ajung intersanjabile, cind spectacole a caror prezenta in editia anterioara a festivalului fusese refuzata intra pe usa laterala a nocturnelor, cind vezi la un loc spectacole din trei ani (si teatrali, si calendaristici) si oricum, daca nu le-ai vazut altcindva, ai parte de un continuum fara finaluri sau inceputuri, pierdute in alergarile intre o sala si alta, gratie tenacelor suprapuneri de reprezentatii?

Intr-o alta ordine de idei, care priveste mai mult filozofia (ca sa nu spun ideologia) Festivalului National de Teatru, exista citeva lucruri care ar trebui cel putin puse in discutie, relativizate oarecum in spiritul ecumenic al mestecarii lucrurilor inghitite pe de-a-ntregul. Primul ar fi subiectivitatea absoluta (in acea limita a sa vecina cu obiectivitatea alegerii personale) a selectiei, inevitabila in conditiile unui selectioner unic: asumarea si, de ce nu, teoretizarea optiunii ar fi necesara, ba chiar benefica, incluzind chiar accidentele practice ce fractureaza de multe ori alegerea: cutare spectacol („nominalizat“, dar nu selectionat) n-a mai ajuns in festival din cauza ca decorurile i-au ramas pe drum de la ultimul turneu, pentru un altul aducerea la Bucuresti costa prea mult etc.; secretomania (care-a minat si anul acesta festivalul, incepind cu programul) nu e nici pe departe o virtute, ba chiar, intr-o comunitate de dimensiunile liliputane ale lumii teatrale romanesti, incurajeaza neconstructiv comentariile si speculatiile de tot felul.

A doua chestiune are in vedere identificarea criticii autohtone cu singura ei organizatie de reprezentare – Asociatia Internationala a Criticilor de Teatru (adica AICT) – Sectia Romana; daca dihonia criticilor, cronicarilor, teoreticienilor de teatru de la noi a facut imposibila nasterea unei (unor) alternative de „sindicalizare“ la AICT, asta nu-nseamna ca e motivata sau indreptatita transformarea acestei asociatii intr-o voce de egala forta cu a UNITER-ului (uniune de creatori si institutie de interes public), pina la a oferi un monopolist Premiu al Criticii la concurenta cu cele ale acestuia si la a capata o preeminenta organizatorica in cadrul Festivalului National (asta, lasind la o parte amanuntul coincidentei de anul acesta a festivalului cu un Congres Mondial AICT). Daca AICT are sau nu functie reprezentativa absoluta e, totusi, un subiect de discutie.

Al treilea – si ultim – subiect de meditatie, din punctul meu de vedere, este una dintre particulele componente ale titlului FNT, mai precis adjectivul „national“. E probabil mai degraba un reflex denominativ decit o transcriere constienta a ariei spectacologice pe care-o reuneste; si cu toate astea, e cumva hilara aducerea sub umbrela „nationala“ a acestui festival a unor teatre carora, in virtutea suveranitatii romanesti, li s-a refuzat aceasta particula, inlocuita cu vag-generosul „de stat“: cel mai bun exemplu, Teatrul Maghiar de Stat, contrapartida a Teatrului National (din Cluj sau Timisoara).
Iar spectacolele teatrelor de limba maghiara sint – cred – cele mai constante prezente ale Festivalului National de Teatru la ultimele lui (multe) editii. Anul trecut, amindoua productiile selectionate – Lectia lui Victor Ioan Frunza (Teatrul Maghiar de Stat din Timisoara) si Flacara alba, flacara neagra (Dybbuk), regia David Zinder (TMS Cluj) au fost nominalizate si premiate de UNITER (si AICT), iar spectacolele de anul acesta – Romeo si Julieta (de la Sfintu Gheorghe, in regia lui Bocsárdi Lászlo), Play (al lui Tompa Gábor) si Faust-ul lui Mihai Maniutiu, ultimele doua, de la Teatrul din Cluj, sint si ele printre cele mai bune montari ale stagiunii trecute.

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale apropierii de aceste spectacole este constatarea ca ele sint rezultatul unor colaborari de facturi diferite, intre o trupa de maghiari romani formati chiar de regizorul cu care lucreaza (cazul Romeo si Julieta), un regizor maghiar din Romania si trei actori care, desi trecuti printr-o experienta romaneasca, joaca acum pe scene din Ungaria (Play) si o echipa a unui teatru maghiar – din Cluj – in regia unui roman (Faust). Diferenta nu o constituie, trebuie spus pentru cei care ar putea interpreta oblic disocierile de mai sus, originea etnica tale quale, ci apartenenta la ceea ce unii numesc o traditie scenica distincta.

Din acest unghi scria criticul maghiar de teatru Adrienne Darvay Nagy (intr-o carte aparuta de curind si dedicata „interferentelor scenice romano-ungare“ dintre 1989 si 1999) ca „Tompa Gábor continua inainte de toate traditia scolii regizorale din Bucuresti, in sensul acesta, el este un regizor roman“; cel mai probabil insa, apele nu sint atit de usor de despartit. In conditiile in care teatrul din Ungaria e considerat cam „lipsit de imaginatie“ regizorala (dintr-un analitism extrem), iar cel romanesc, stralucitor pina la a lua ochii din acest punct de vedere, sufera din cauza relativismului si a lipsei de constanta in jocul actoricesc, faptul ca teatrul de limba maghiara din Romania se arata a fi superior ambelor traditii scenice e, in fapt, rezultatul extraordinarei lor confluente.

Cel mai vizibil e acest lucru, mi se pare, in pentru mine tulburatorul spectacol Tragica istorie a doctorului Faust facut de Maniutiu (cu toata persistenta, intru nimic deranjanta, de altfel, a unor motive maniutiene recunoscute – cel al dublului sau al mireselor si, la fel, spatiul geometric inchis – asa cum se intimpla si in Experimentul Iov, 16 lectii despre dezastrele amorului carnal, Intrusa); il cred actoriceste impecabil si remarcabil regizoral. Intr-un fel, e ironia sortii: la Festivalul National de Teatru, acesta – dincolo de bariera lingvistica – e spectacolul care mi-a ramas cel mai adinc intiparit in memoria afectiva.