OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

PI1=ş∑R1xCR)+(∑RG1xCRG)+(∑S1xCS)ţxCC1, în care CS=coeficientul de serviciu de spectacole, CC1=coeficientul de complexitate a (al, în original) rolului/funcţiei în producţia 1 etc. Nu vă speriaţi, nu sînt matematici speciale, e doar formula de calcul a salariului unui angajat dintr-o instituţie de spectacole sau concerte, conform noilor norme metodologice, adoptate prin Hotărîre de Guvern pe 10 decembrie 2008. Nu cu mult înainte, la sfîrşit de noiembrie, o altă HG dădea autorităţilor finanţatoare (locale sau centrale) dreptul de a modifica discreţionar, prin simpla informare, contractele de management ale directorilor de teatre etc. (inclusiv bugetul acordat instituţiei). La începutul anului, o Ordonanţă de Urgenţă, cea care interzicea cumulul pensiei cu salariul de la stat, a pus încă o grenadă la fundamentul, şi aşa fragil, a ceea ce a însemnat pînă acum sistemul instituţiilor de spectacol.

 

 

Din dorinţa de a îndepărta din instituţiile de spectacol şi concerte artiştii-paraziţi, cei care, angajaţi pe perioadă nedeterminată, nu mai joacă de ani de zile, şi de a mări veniturile celor activi, Ministerul Culturii al dlui Iorgulescu, prin eforturile secretarului de stat Demeter András, a creat un nou algoritm de stabilire a retribuţiilor: cel de mai sus, suprema tentativă de obiectivare a prestaţiei artistice. Cum funcţionează? Legislaţia anterioară stabilea două categorii de salarizare (plus cea de debutant), cu un minim şi un maxim de salarizare. Acum, nivelul minim devine baza de calcul pentru fiecare salariu, acordat pentru contracte pe perioadă determinată. Comitete şi comiţii interne vor trebui să acorde un punctaj pentru activitatea anterioară a angajatului, să stabilească un punctaj de referinţă, minimul pe instituţie, să calculeze complexitatea fiecărei producţii şi a fiecărui rol şi cît de cu talent se achită fiecare de sarcini, iar asta, nu-i aşa?, în avans, fără să ştie nimeni cît de bine va ieşi un spectacol şi cît se va juca el. Trebuie ştiute dinainte şi numărul de repetiţii, şi cel de reprezentaţii şi încă multe alte lucruri, cum ar fi o atentă împărţire în roluri principale şi secundare, fiecare cu două subcategorii, toate, zice legea, la începutul stagiunii, în septembrie, cînd nimeni nu ştie cum va arăta bugetul din ianuarie. Timp de trei ani, cine vrea să rămînă în grila de salarizare, „clasică“ anterioară, n-are decît să rămînă, iar cine vrea să fie plătit după noul sistem va fi plătit astfel. O funcţionare în dublă partidă, care va paraliza serviciile de resurse umane alte instituţiilor, fără ca nimeni să înţeleagă modul ei concret de aplicare, în vreme ce responsabilii vor încerca, fără soluţie, să cîntărească măsura talentului dată pînă acum, cu cît e mai complex rolul lui Romeo decît cel al lui Caţavencu şi cu cît la sută şi-a depăşit un actor atribuţiile de serviciu. Sau cu cît e mai talentat un secretar literar decît altul, într-o schemă cu o mie de variante care, încercînd să anuleze subiectivitatea, deschide larg autostrada aleatoriului şi a contestaţiei.

 

 

Încruntat şi la fel de ultragiat de reaua-voinţă a lumii ca predecesorul său, premierul Boc s-a înfăţişat la televizor să „precizeze“ că, nici o problemă, actorii (ca şi profesorii şi medicii pensionari) pot să activeze în continuare în sistemul public, pe bază de contract de drepturi de autor sau de convenţie civilă, tema principală fiind imoralitatea angajării sus-menţionaţilor pensionari ca salariaţi. O naţiune întreagă ar putea, aşadar, jura că marea conspiraţie gerontofilă face ca directori de teatre, şcoli, institute de cercetare şi spitale să se fi înţeles în a le face favoruri rablagiţilor traşi pe linie moartă, întru discriminarea tinerilor promiţători. Totul, în timp ce a fi angajat la stat e privit ca o formă de exersare a datoriei patriotice, pentru care plata e o favoare, nu parte a unor raporturi contractuale (şi deci nici vorbă să ia în considerare expertiza profesională), iar pensia, un ajutor social costisitor pentru a cărui existenţă însăşi trebuie depuse ofrande la statuia Guvernului. O largă parte a concetăţenilor noştri tînjesc pe ascuns să-şi împace cît mai des conştiinţele şi sentimentele umanitare contribuind la bunăstarea cît mai multor pensionari cu pensie de 3 lei, care n-au lucrat niciodată şi vor să mănînce porc de Crăciun, dezamăgiţi că cei 500 de lei ai unor mari actori de altădată sînt prea nesimţit de mulţi bani ca să încurajeze caritatea (deşi nici lor nu le ajunge pentru friptura de Ajun). Pensia, ca milă pentru neputinţă, nu răsplata şi meritata odihnă după decenii de muncă. România, ţara în care a avea 300 de euro pe lună pensie e considerat un indecent răsfăţ.

 

Întîi: Teatrul (ca şi filmul) e un domeniu aparte (deşi nu cred că Paul Cornea ar trebui să lase locul studenţilor): pe grecii antici nu i-a informat nimeni că oamenii trebuie să iasă la pensie la 55, 57, 60 sau 65 de ani şi nu mai au ce căuta pe scenă, prin urmare nu s-au gîndit să scoată din această artă personajele trecute de o anumită vîrstă. Cineva trebuie să-l joace pe tatăl lui Romeo, pe Lear, pe Willy Loman, ba chiar şi pe Ştefan cel Mare în Apus de soare, şi, în ciuda opiniei dlui Silviu Prigoană, ar fi de preferat să aibă şi respectiva etate (de ce? Din acelaşi motiv pentru care în nişte viitoare Gaiţe regizate de Grigore Gonţa va juca Adriana Bahmuţeanu, şi nu un bărbat travestit în femeie, deşi s-a făcut şi asta). Victor Rebengiuc n-a luat locul nici unui tînăr în Moartea unui comis voiajor şi nici un tînăr n-ar fi putut să joace în locul lui. 

Pe urmă: Sigur că un actor – tînăr, bătrîn sau cum ar fi – poate juca exclusiv pe bază de contract de drepturi de autor sau de convenţie civilă. Dar un actor pensionar, mai ales unul cunoscut şi apreciat, n-o prea face. De ce? În primul rînd, pentru că veniturile ar fi foarte aleatorii (un spectacol are una, două, să zicem trei reprezentaţii pe lună, în altă lună nu se joacă deloc, iar de la jumătatea lui iunie la jumătatea lui septembrie nu e stagiune). În al doilea rînd, pentru că onorariul de spectacol e mic, în cazuri excepţionale poate ajunge la 900-1.000 de lei; cu toată negocierea directă, teatrele nu au de unde să scoată mai mulţi bani, iar convenţiile şi drepturile de autor nu se consideră vechime în muncă şi nu duc la creşterea pensiilor. Ca să nu mai spun că, la urma urmei, natura contractului se negociază liber între părţi… Pe aşa bani şi-aşa avantaje, un actor solicitat (solicitat pentru că oamenii vin să-l vadă jucînd, cum vin la Take, Ianke şi Cadîr cu Beligan, Dinică şi Moraru) preferă să se ducă doar la telenovelele la care ia 1.000 de euro pe episod. „Nu se rentează“, domnii mei.

 

Şi, în final: Cînd un actor e colaborator, el nu poate fi obligat să respecte în mod privilegiat programarea unui teatru, teatrul trebuie să negocieze cu el şi activităţile lui pentru fiecare reprezentaţie. În regim repertorial, cu cît mai mulţi colaboratori, cu atît mai imposibilă programarea spectacolelor (a se vedea Lear al lui Şerban de la Bulandra, unde trei sferturi dintre actriţe sînt din afara teatrului şi care nu s-a mai jucat din noiembrie). Iar cine pierde e publicul. Teatrele nu se pot privatiza, să facă cine ce vrea cu ele, pentru că ele oferă un serviciu public (ca să-l citez, din nou, pe Jean Vilar, teatrul e un serviciu public la fel ca apa curentă şi furnizarea gazelor). Oricine poate produce spectacole şi poate cere 50 de euro pe bilet, însă doar teatrele de stat pot asigura nivelul artistic al creaţiei şi accesul larg al spectatorilor. Rămîne să hotărască Guvernul Boc dacă şi în ce măsură ţine ca teatrul şi cultura să fie în continuare un astfel de serviciu.

 

 

Şi mai am o veste pentru acest guvern: în teatru, în cultură în general, nimeni nu poate trăi dintr-un singur salariu şi o singură sursă de venit. Nu e vorba doar despre actori, punerea pe butuci e mult mai complexă. Să citez din Anexa la Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007, cuprinzînd baremele de salarizare în instituţiile de spectacol: un controlor de bilete, o garderobieră sau o plasatoare are salariul brut de minim 657 de lei şi maxim 1.021,5 (între 525,6 şi 817 lei net). La fel, şoferii şi secretarele. Tehnicienii (maiştri de lumini sau sunet, electricieni, lăcătuşi, recuziteri, tapiţeri etc.) tineri – debutanţi – au salariul de bază brut tot de 657 de lei. Aştept cu nerăbdare înghesuiala junilor fără loc de muncă pe posturile lăsate libere de pensionarii care, pe bază de vechime şi experienţă, accedeau la fastuoasele sume de 900-1.000 de lei pe lună în mînă. Să se primenească sistemul public, nu?, după ce s-au suspendat angajările. E mai simplu să vînturi flamura moralei decît să recunoşti că statul român nu-şi poate plăti decent angajaţii şi că discriminează între justiţie şi educaţie, poliţie şi cultură, generalii armatei şi medicii de policlinică. Aşadar, instituţiile de spectacole şi cele de concerte vor fi blocate în mecanismul kafkian al salarizării în dublu sistem şi în cel al nesfîrşiţilor coeficienţi. Directorii vor sta cu sabia lui Damocles deasupra capului, aşteptînd de la o zi la alta schimbarea direcţiei vîntului la minister sau la primărie. Iar televiziunile şi alte colaborări vor deveni o tentaţie imbatabilă pentru actori, mai ales pentru „sîngele vechi“ care trebuie să curgă pe altarul posturilor blocate în 2009. Ştie cineva ce înseamnă asta?