OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

 

Iniţial aproape insesizabil, apoi aproape fervent, afinitatea lui Matei Călinescu pentru domeniul ludicului şi al ironicului – pentru tot ceea ce operează pe două paliere paralele, pentru alternativ, contrafactual, lumi posibile, combinaţii intelectuale, manevre şi poziţionări în contexte ce presupun cel puţin două nivele de interacţiuni, semnificaţii şi interpretări – a devenit ceva intrinsec personalităţii sale. Sau, cum îi place să spună, ceva „ontologic“. Cum tratezi cu ambivalentul, cu virtualitatea şi simetria, cu dublul dublului? Cum poţi fi şi aici şi acolo? Cum poţi sugera ceva aici afirmînd ceva acolo? Cum te poţi mişca în două registre în acelaşi timp? Cum poţi manevra în regulile jocului, fiind deasupra lor în acelaşi timp? Îl descopăr mereu şi mereu fascinat de aceste întrebări, prins între paradoxurile şi provocările pe care le implică – filozofice, logice sau teologice –, mereu amuzat şi intrigat de ceea ce descoperă în acest spaţiu, un spaţiu, în ultimă instanţă, strategic. Şi astfel, ideea de joc şi conceptul de strategie au ajuns profund prinse în modul său de a fi. Atît de profund încît devin invizibile şi trebuie să ne aducem aminte, recitindu-l, ca felul în care păşim în lumea sa intelectuală nu poate fi deloc străin de strategia hermeneutică pe care o schiţează în A citi, a reciti, în secţiunea dedicată „dimensiunii ludice“. „Putem citi un text, scrie el, urmărind liniile unei structuri cvasiludice presupuse, sau putem scormoni în căutarea regulilor nedeclarate ale unui joc al autorului, în cadrul setului de reguli structurale ale genului de discurs căruia îi aparţine textul, sau putem evalua jocul presupus al autorului (în termenii altor strategii posibile), ca fiind mai mult sau mai puţin eficient, economic, elegant.“ Am putea identifica „regulile nedeclarate“ ale jocului autorului Matei Călinescu? Iată o provocare pe măsură.

 

Cînd ai dedicat ceva efort studierii „profesioniste şi academice“ a teoriei jocurilor ca instrument în ştiinţele sociale contemporane, întîlnirea cu paginile scrise de Matei Călinescu despre lectură şi literatură, în lumina acestei teorii, creează senzaţia unei ferestre deschise într-un laborator îmbîcsit şi aglomerat. Este, pînă la urmă, normal: după zeci şi zeci de aplicaţii computaţionale, mecanice, formalizate şi, în fond, stupide, te întîlneşti în sfîrşit cu o minte ce încearcă să înţeleagă şi să aplice mesajul acestor formidabile creaţii a unor von Neumann, Morgenstern sau Schelling, dincolo de aspectele ei pur algoritmice sau operaţionale. „Premisa mea, explică el, este că lectura poate fi considerată un joc foarte complex. În care caz problema motivaţiei comportă o soluţie simplă, în termenii conceptului de răsplată, luat din teoria jocurilor. Dar trebuie să introduc cel puţin două amendamente, care complică situaţia: (1) lectura unui text de oarecare lungime nu este niciodată un joc continuu, ci mai multe jocuri simultane şi succesive, împletite, adesea fragmentare, fiecare cu matricea lui de potenţială răsplată; (2) cititul seamănă foarte puţin, dacă seamănă, cu jocurile ce pot fi formalizate în tratate matematic (jocuri cu reguli date, cu cîştigători şi perdanţi clari, sau jocuri de tipul suma-zero).“

 

De aici şi admiraţia sa (exagerată) pentru Nabokov. Citind Despair, el descoperă o formă extremă, aproape caricaturală, a temei afine: „Autorul se joacă obraznic cu cititorul, manipulînd figura unui narator total necreditabil, dar, în acelaşi timp, maestru al suspansului. Însuşi autorul implicit joacă rolul unui magician ventriloc, provocîndu-l constant pe cititor să-i descopere scamatoriile, ca şi prestidigitaţiile personajului principal. Aceasta creează emoţia unui joc special de-a detecţia, în care lectorii devin detectivi, avînd misiunea să descopere ce face cu adevărat naratorul“. Pe scurt, jocuri prinse în alte jocuri, prinse în alte jocuri… Jocuri de limbaj, jocuri strategice, strategii existenţiale: nici o surpriză că Wittgenstein şi Schelling completează trinitatea. Dar ce înseamnă, pînă la urmă, toată această împletitură ludic-strategică în care fiecare element îşi are „matricea lui de potenţială răsplată“ este neclar. Iată premisele unui „joc de-a detecţia“, în care universul însuşi este o naraţiune în care Autorul este un „maestru al suspansului“.

 

 

„Conrad şi Naipaul, Matei?!“. O provocare în regulile jocului. Adică: „Spune-mi ce crezi. Compară, ierarhizează, explică-mi“. O replică în oglindă la „Spune-mi, dragă,…“, urmată de o pauză lungă, apoi de un nume, un concept sau o sintagmă, modul său favorit de a reorienta (de obicei, abrupt) o conversaţie. Am pus întrebarea aceasta de nenumărate ori. Răspunsul, în esenţă, acelaşi, cu un aer intrigat („o întrebare stupidă, dar dacă o pui tu, trebuie că este ceva în ea“), după o lungă pauză meditativă: „Conrad este mai mult. Naipaul e aproape, aproape acolo, dar nu chiar“.

La început, acest joc repetat nu era decît o parte dintr-un alt joc, în trei. De cele mai multe ori, discuţiile aveau loc la prînzul săptămînal, în prezenţa lui Nicolas Spulber, eminentul economist de origine română, coleg şi mentor la Indiana University. Prînzul, de obicei la Memorial Union, vestigiul unui club academic, se desfăşura întotdeauna după cum urmează. Primele 20 de minute, vorbeam tot ce ne trecea prin minte. De obicei devin evenimente curente. Nedisciplinat şi superficial – conversaţie alimentată doar de plăcerea de a fi împreună. În acest timp, profesorul Spulber (Nick) nu scotea o vorbă, însă consuma sistematic şi concentrat cele trei feluri, cu o rigoare militară. Cînd termina (evident, cu mult înaintea noastră, căci prinşi în discuţie nu înaintam mai deloc), tragea scaunul pe spate, respira adînc, şi apoi prelua punct cu punct temele discutate de noi. Era momentul în care toate erorile noastre de informaţie sau de analiză erau identificate şi corectate, iar interpretarea exactă era expusă cu claritate şi modestie. „Apoi s-a mai spus acum 10 minute că Parisul nu va reacţiona. Iată de ce acest punct de vedere este greşit. Sînt trei motive: diplomatic, economic şi instituţional. Să le luăm pe rînd…“ După 10-15 minute în care lucrurile erau restaurate în ordinea lor conceptuală firească, discuţia trecea într-o nouă fază, devălmaşă. Era momentul aşteptat de Matei.

 

Unul dintre noi va spune mai devreme sau mai tîrziu ceva ce îi va permite să facă o conexiune, cît de slabă, dar totuşi conexiune, cu ideea de valoare-muncă. Cînd referinţa la teoria „marxistă“ a valorii era făcută, Matei zîmbea satisfăcut şi se aşeza relaxat în scaun, spectator la ceea ce avea să urmeze. Reacţia nu întîrzia. „Cu regret“, constata profesorul Spulber, Matei se afla în eroare. „Acea teorie este greşită.“ Toţi economiştii ştiu azi că este greşită. Poate mai circulă în cercurile literare, dar şi acolo oamenii ar trebui să-şi revizuiască vederile. „Sînt trei motive pentru care această idee a fost abandonată şi trebuie abandonată. Să le luăm pe rînd…“ Apoi discuţia devia în vreo tangentă deschisă de expunere, se învîrtea de cîteva ori scăpată de sub control, venea vremea să ne despărţim. Pe drum, cînd mergeam cu Nicolas Spulber spre biroul său (eminentul octogenar lucra opt ore zilnic şi o vreme i-am fost asistent), acesta îmi mărturisea meditativ: „Matei este un om extraordinar. Dar vezi, a fost marcat de educaţia lui marxistă. Nu pot să-i scot din cap această idee de valoare-muncă. Încerc de ani de zile şi nu ştiu de ce – este un om aşa de inteligent – nu scapă de această pacoste ce îi perturbă gîndirea“.

 

Acesta este contextul în care, oarecum pentru a-l răzbuna pe Nick, a apărut întrebarea mea: „Conrad şi Naipaul, Matei?!“. O provocare în regulile jocului. Un „joc repetat“, cum se spune în teorie. La început a fost satisfacţia contemplării încurcăturii în care era Matei de fiecare dată. Deloc străină, probabil, de satisfacţia resimţită de Matei, contemplînd iminenţa intrării lui Nick (pentru a cîta oară!) în capcana valorii-muncă deschisă de el (cu o abilitate pentru care, sînt sigur, se autofelicita de fiecare dată, dînd curs mărturisitei „înclinaţii pentru gluma aproape inobservabilă“). În timp, însă, atitudinea mea s-a schimbat. Seriozitatea cu care Matei încerca, pînă la urmă, după o mică luptă internă, să-mi răspundă, m-a frapat; era identică seriozităţii cu care Nick încerca să-i clarifice lui Matei arcanele teoriilor valorii. Două domenii – unul cunoscut, celălalt vag familiar. Doi mari maeştri ai domeniilor în cauză. Un joc, structuralmente acelaşi. Şi două atitudini identice. Pe scurt, nu poţi să nu te întrebi: dar dacă ceea ce-mi răspunde Matei nu este doar un mod de a soluţiona rutinier un „joc repetat“? Cum şi de ce poate fi Conrad „mai mult“? De ce este Naipaul aproape? „Aproape, aproape acolo, dar nu chiar“… Despre ce măsuri şi despre ce topografie vorbim aici? Cum şi cu ce resurse poate cineva pătrunde în teritoriul acesta atît de subiectiv şi volatil locuit de Naipaul şi Conrad şi poate exercita judecăţi ce duc la o cartografie intelectuală atît de precisă şi de delicată? Ce stă în spatele acestor judecăţi? Cum pot fi ele validate?

 

 

Aşa am recitit Conrad. La instigarea lui Matei. Şi l-am recitit în sensul imaginat şi definit de el într-o carte ce va rămîne vie mult după ce trinitatea „gen-clasă-rasă“ (căreia îi datorăm valul de maculatură care, în universităţile americane, a îngropat-o nedrept) se va disipa într-o amintire cu nuanţe tragicomice. Dar nu despre „recitire“ este vorba acum – deşi realizez că ea trebuie să fie, în mod evident, un punct important pe lista cheilor intelectuale ce ne deschid calea către lumea prietenului meu. Despre ceea ce vreau să vorbesc este un fragment din corespondenţa lui Conrad. Un fragment care cred că spune, implicit, ceva important despre această lume a lui Matei Calinescu, dar mai ales despre ceea ce bănuiesc că este una dintre „regulile nedeclarate“ ale creatorului ei. Ceva care, odata identificat, nu numai că sugereaza de ce Conrad este „mai mult“ şi „acolo“ în ochii lui Matei, dar în acelaşi timp mă eliberează de sarcina de a mai adăuga ceva: „Lumea aceasta are suficiente miracole şi mistere aşa cum este; miracole şi mistere ce acţionează asupra emoţiilor şi inteligenţei noastre în moduri atît de subtile şi de inexplicabile că aproape ar putea justifica ideea de viaţă ca o stare de vrăjire. Nu, am o conştiinţă prea clară a miraculosului ca să pot cădea vreodată în fascinaţia supranaturalului..., lucrarea minţilor insensibile la delicateţea şi fragilitatea relaţiei noastre cu cei ce au fost şi cu cei ce sînt, în nemăsurata lor multitudine (...) Explicitul, dragul meu prieten, este fatal aurei splendorii în orice formă de artă, răpind orice capacitate de sugestie, obliterînd orice iluzie. Se pare că tu crezi în sensul literal şi explicit, în fapte şi, totodată, în terminologia şi expresia corecte. Dar nimic nu-i mai clar decît completa insignifianţă a afirmaţiei explicite, precum şi puterea ei de a deturna atenţia de la acele lucruri ce contează cu adevărat...“.