OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lelia Nicolescu
Ion D. Sirbu despre sine si lume
Editura Scrisul Romanesc,
Colectia „Hermes“, Craiova, 1999, 462 p., f.p.

Nicolae Oprea
Ion D. Sirbu si timpul romanului
Editura Paralela 45, Colectia „Deschideri“, Seria „Universitas“, Pitesti, 2000, 172 p., 40 000 lei

Sorina Sorescu
Jurnalistul fara jurnal. Jocurile semnaturii
Editura Aius, Craiova,
1999, 264 p., f.p.


Este vorba despre trei carti scrise in maniere complet diferite, insa toate cu acelasi subiect: Ion D. Sirbu. Nicolae Oprea opteaza pentru monografia clasica, incercind sa prezinte cu cit mai multa acuratete intreaga opera a autorului in cauza. Cartea Sorinei Sorescu este un amplu eseu critic, in consecinta mai capricios, cu argumentatii interesante si concluzii surprinzatoare. Lelia Nicolescu alcatuieste o biografie amanuntita, presarata cu citate din scrierile cu caracter memorialistic, adaugind o bibliografie cu pretentii de exhaustivitate. Fiecare autor din cei de mai sus nu exprima atit o „viziune“ proprie cit, mai curind, prejudecati critice diferite. Le voi prezenta pe fiecare in parte.


Biobibliografie

Lelia Nicolescu isi justifica demersul intr-un mod cu totul „neprofesionist“: I.D. Sirbu este „neuitatul nostru Profesor“ si un „caracter ferm, de neingenunchiat“ care „a traversat un fluviu murdar raminind curat si a pledat neobosit pentru Bine, Adevar, Frumos“. Semnele de intrebare pe care le ridica astfel de osanale gratuite plutesc deasupra intregii lucrari. Biografia care se intinde pe mai bine de trei sute de pagini este, de fapt, un „colaj“ din chiar opera memorialistica a lui I.D. Sirbu. Informatiile furnizate de acesta nu sint verificate in nici un fel. Tonul este demonstrativ; orice fapta citata are caracter exemplar. Viata lui I.D. Sirbu, asa cum apare in cartea Leliei Nicolescu, a fost un progres incet dar sigur spre gloria postuma. Nelinistile existentiale atit de specifice din Jurnalul unui jurnalist fara jurnal sau din corespondenta au relevanta biografica pentru autoare, cind, de fapt, nu sint decit mostre de literatura autentica, in cel mai bun caz. Din acest motiv, in mod paradoxal, cartea se citeste cu placere – in fond il citim pe I.D. Sirbu.
Munca de cercetare nu trebuie totusi subestimata – o mare parte din presa culturala postbelica a fost acoperita, iar lista bibliografica din partea a doua a cartii este mina de aur pentru cei interesati de opera lui I.D. Sirbu. Din pacate, aportul sintetic lipseste cu desavirsire; autoarea se rezuma la „colajul“ de citate, considerindu-l suficient pentru un „portret spiritual“. Pentru Lelia Nicolescu, o biobibliografie nu este decit o reconfirmare a autorului, un volum omagial, in conditiile in care astfel de prezentari ar trebui sa-si aiba rolul lor bine stabilit de stiinta filologiei: prezentare „la rece“ a unor fapte certe, emiterea unor ipoteze justificate in legatura cu „spatiile albe“ din viata autorului etc.


Monografie

Regulile traditionale ale monografiei sint respectate intocmai de Nicolae Oprea. Cartea incepe cu o biografie amanuntita, cu o multime de informatii suplimentare (cele care ii lipseau Leliei Nicolescu) extrem de utile: relatia cu Blaga, experienta razboiului etc. Urmeaza o prezentare „pe genuri“ a intregii opere: literatura dramatica, povestirea, romanul si confesiunea. Rezumatul e la loc de cinste, de aceea cartea poate fi folosita cu succes in scopuri didactice. Aprecierile critice sint extrem de prudente, fiind, in general parafraze ale afirmatiilor autorului sau ale unor critici consacrati: I.D. Sirbu este „marele ghinionist al literaturii romane postbelice“; „Premonitia mortii si simtul datoriei il determina sa migreze din viata in literatura“ (Gary spune in Jurnalul… ca „s-a mutat“ din viata in literatura), comparatia cu Bulgakov (apartinindu-i Monicai Lovinescu pe care nu o mentioneaza) etc. Cind I.D. Sirbu face o afirmatie „gresita“ (Lupul si catedrala i se pare „prolix, hibrid, neconvingator“), autorul o amendeaza ca atare („nedrept autocritic“), dar abia de la o astfel de afirmatie discutia ar fi putut deveni interesanta: mai este valabila subminarea parabolica din romanele lui I.D. Sirbu? Nicolae Oprea nu se incumeta sa discearna valoarea sau valabilitatea in textele pe care le comenteaza. Referintele critice nu il ajuta sa-si vitalizeze discursul, ci, mai degraba, ii orienteaza comentariul intr-o directie cit mai larg acceptata.
In ultimul capitol, Revansa postum
a, autorul enunta citeva concluzii mai personale pornind de la o mai veche afirmatie a lui Ion Negoitescu: intre comicul lui Caragiale si cel al lui I.D. Sirbu exista „ciudate asemanari“. Numai ca de aici pina la a sustine ca „prozatorul ex-ardelean se inscrie in directia critica a literaturii romane, pe linie junimista“ este totusi cale lunga. In primul rind pentru ca e problematica insasi apropierea prea mare a lui Caragiale de credintele Junimii; iar in al doilea rind, afirmatia, care ar fi putut fi incitanta, incheie volumul si nu deschide o serie de argumentatii necesare. Este oarecum un obicei „scolaresc“, acela de a termina in tromba, nejustificat, dupa indelungi chinuri creatoare.


Eseu

Cartea Sorinei Sorescu, Jocurile semnaturii, debuteaza in forta. Autoarea doreste sa combata „mitul“ I.D. Sirbu creat dupa ’90 si perpetuat, printre altele, si de carti precum cele pe care le-am prezentat mai sus: „Trebuie sa recunosc de la inceput ca nu impartasesc acest entuziasm hagiografic“. Sint depistate trei constante in discursul „reverential postum“: „indistinctia autor-opera“ (i se atribuie eului real „fapte beletristice“); „atribuirea de calibru istoric prin jocul contextelor“ (spre exemplu rolul nu atit de important din Cercul de la Sibiu); „victimologia“ (I.D. Sirbu este vazut ca erou al unui lant de cataclisme istorice). Sorina Sorescu inventariaza locurile comune ale receptarii postdecembriste si le inglobeaza in formulari ironice si oarecum paradoxale: „Interesant este ca exact ceea ce il face ilizibil ii si asigura succesul neconditionat“ sau „In fond, scriitorul are, ca mai toti contemporanii sai, curajul lipsei de curaj, curajul, pe nedrept subevaluat, al supravietuirii“.

Uneori autoarea este „luata de valul“ sintagmelor inedite, al sofismelor critice, pierzind prilejul de a nuanta. Asa se intimpla cind citeaza un pasaj din Jurnalul…, unde I.D. Sirbu condamna „obscuritatea“ practicata de scriitori precum reprezentantii Noului Roman francez si lauda romanele politiste pentru transparenta lor si pentru divertismentul real pe care il pot produce. Trecind peste faptul ca afirmatia in sine nu este atit de grava pe cit reiese din comentariul adiacent care condamna lipsa de receptivitate pentru literatura inalta, insusi contextul diaristic poate justifica prezenta unor astfel de judecati frivole. Sint ignorate legile jurnalului, care incurajeaza capriciile celui care practica o astfel de notatie. Pentru a-si sustine ideile, autoarea confisca neconditionat orice text sirbian.

Este evidenta bibliografia care se afla in spatele acestui stil flamboaiant – Derrida, Foucault, poststructuralistii francezi in general; chiar titlul deconspira formatia critica: „semnatura“. Astfel „insemnat“ discursul devine redundant, apar demonstratii de care nu mai era nevoie; deconstructia merge pina in pinzele albe, ignorind in unele cazuri textul propriu-zis. Ramine impresia ca metoda aleasa nu se potriveste cu obiectul analizat – o ampla desfasurare de forte deconstructiviste, cum se vrea aceasta carte, se potriveste mai putin cu o focalizare stricta asupra unui singur autor.
Insa obiectiile de mai sus nu m-au determinat sa ignor paginile inteligente si originale ale studiului. Cultul esecului, sofismele „victimologiei“ – iata citeva idei incitante care-si merita locul intr-o bibliografie a operei lui I.D. Sirbu.

Cele trei prejudecati de care aminteam la inceput privesc gradul de abatere de la stilul discursului pentru care fiecare autor a optat. Lelia Nicolescu suplineste lipsa de profesionalism in alcatuirea unei biobibliografii printr-un avint encomiastic deloc profitabil. Pacatul lui Nicolae Oprea consta in didacticismul exagerat. Iar Sorina Sorescu nu reuseste sa-si adapteze un discurs bine consolidat (cam artificial) la obiectul ales. In orice caz, opera lui I.D. Sirbu iese in cistig din aceasta convergenta editoriala (Scrisul Romanesc, Paralela 45 si Aius) nu pentru simplul fapt ca nu e sortita ignorarii, ci pentru ca face obiectul a trei carti cu mize complet diferite.