1. Un golem în podul casei
Al doilea capitol al Întîmplărilor
în irealitatea imediată relatează, într-o manieră pe
alocuri parodică, prima aventură erotică a adolescentului cu o
femeie mai experimentată, într-un cadru prozaic, dar pe care
evocarea din roman îl împodobeşte cu atributele unei
poezii flamboaiante, punctate pe alocuri de o secretă ironie. Ce e
interesant aici, dincolo de episodul în sine, este pregătirea
evocării sale, făcută cu un exces de prevedere care ar putea părea
naiv. Amintirea este introdusă ca o paranteză explicativă
oarecare: familia este îngrijorată de transele de visătorie
ale copilului (numite de el „crize“), de aceea consultă un
doctor prozaic, care îl diagnostichează cu paludism.
Rapiditatea cu care explicaţia este expediată dovedeşte iritarea
naratorului faţă de o practică, cea medicală, care transformă
pasele sale de „gîndire magică“ în simple simptome
maladive. Explicaţia somatică a percepţiei magice a lumii din
timpul crizelor printr-o simplă boală este dată tîrziu, după
descrierea, literar convingătoare, a derivelor imaginative ale
copilului. Ordinea povestirii subevaluează puternic o explicaţie
propusă atît de tîrziu şi de succint pentru fapte
narate mai înainte pe lung şi cu vădită empatie. Doctorul
care oferă diagnosticul este un personaj detestat cu pasiune de
narator: o dovedesc portretul plin de antipatie şi destinul
nefericit ce-i este rezervat, tratat narativ în cheie
fantastic-grotescă. Portretul doctorului („capul în formă
de ou“; „extremitatea ascuţită a oului se prelungea cu o
bărbiţă neagră“; „îl făceau să semene cu un şoarece“)
este apăsat caricatural, avangardist şi urmuzian, mai ales prin
asimilarea unui destin prin fizionomie. Deoarece seamănă cu un
şoarece, doctorul va trebui să moară într-un pod plin de
şoareci. Iar apologul ce urmează va servi, în mod neprevăzut,
ca prefaţă a rememorării copilăriei naratorului din unghiul
inedit al sexualităţii precoce.
Episodul Clarei reprezintă o manevră
narativă cu atît mai ingenioasă cu cît pare a avea, în
ansamblul romanului, funcţia unei simple paranteze. El este relatat
în scop demonstrativ, ca o „dovadă“ a faptului că
doctorul care prescrie copilului chinină amară pentru crizele sale
de paludism şi familia preocupată de eventualele probleme medicale
ale tînărului se înşală în felul în care
înţeleg etiologia crizelor. Doctorul burghez şi familia
grijulie oferă nişte „lecturi ratate“ ale naraţiunii
copilăriei, comportîndu-se precum „cititorii naivi“ care
nesocotesc demnitatea mitului şi îl confundă cu o istorisire
provincială oarecare. În replică la eroarea de lectură a
acestora, naratorul oferă şi el o interpretare tendenţioasă a
aspectului fizic al doctorului, evident parodică. În
interpretarea „paranoică“ a faptelor de către narator, totul
devine un indiciu al asemănării dintre medic şi un ridiculus mus:
capul în formă de ou al doctorului, gesturile lui scurte,
graseierea, ca şi faptul că a murit într-un pod sugerează
natura sa şoricească. El nu e un om, ci un golem fără suflare
care este destituit din rolul său („existenţa sa ilegală de
«om»“) de către şoareci, fiinţe ce-i sînt
evident superioare. Se poate citi aici şi un pamflet la adresa
„burghezismului“, dar mai importantă este dorinţa obstinată a
naratorului de a menţine validitatea logicii „irealităţii“.
Prin „pedepsirea“ doctorului, naratorul cedează încă o
dată înclinaţiei sale din copilărie de a gîndi lumea
magic. Pentru el, confuzia dintre vis şi realitate rămîne în
continuare valabilă, transcendînd contextul bolii şi
răsfrîngîndu-se asupra relaţiei doctor-pacient:
doctorul este un şoarece pentru că are o atitudine de dezaprobare
faţă de păcatele viciosului adolescent, pedepsindu-l prin
amărăciunea chininei. Iar micul apolog erotic din acest capitol
contribuie în mod eficient şi la intimidarea cititorului:
acesta este obligat să accepte fără rest interpretările
naratorului, dacă nu vrea să rişte a fi trasformat în
şoarece!
2. Inelul cu enigmă
Panopticumul din capitolul al cincilea
al Întîmplărilor, descoperit de critica postbelică
drept nucleu metaforic esenţial al cărţii, este prezentat în
roman ca un amestec de moarte şi senzualitate. Cele două păpuşi
din cutia de sticlă, a arhiducelui împuşcat şi a miresei cu
voal, reprezintă emblemele celor două atît de freudiene
porniri încapsulate în acest roman. Imobilitatea
păpuşilor de ceară e descrisă cu noţiuni din cîmpul
semantic al vitalităţii, aducîndu-le astfel la o existenţă
paradoxală, asemănătoare aceleia din filmele cu „morţi vii“.
„Uniforma ciuruită de gloanţe şi pătată de sînge“ a
arhiducelui Franz Ferdinand şi „figura galbenă şi tristă“ a
manechinului nu se mai referă la suferinţa din clipa morţii în
atentatul de la Sarajevo, ci la melancolia captivităţii în
sticlă. Femeia de ceară din lada de cristal aminteşte de Albă ca
Zăpada moartă, în basmul fraţilor Grimm, doar că la Blecher
personajul are palpitul înspăimîntător al vampirilor:
„un trandafir uluitor de roşu stătea fixat între sîni,
iar peruca blondă la marginea frunţii începea să se
dezlipească, în timp ce în nări palpita culoarea roză
a fardului şi ochii albaştri, limpezi ca sticla, mă priveau
imobili“. Dacă peruca se dezlipeşte, motivul ar putea fi căldura
animală a corpului paradoxal resuscitat. Fardul din jurul nărilor
„palpită“, iar ochii sînt doar „limpezi ca sticla“,
iar nu „de sticlă“, ceea ce ne obligă să ezităm cu privire la
regnul în care locuiesc aceste fiinţe. Remarcabilul stilist
care este Blecher alege termenii descrierii anume pentru a sugera
prin ei mai mult decît spune de fapt. Nu avem de-a face cu
simple excese retorice, datorate unei verbozităţi gratuite: mixarea
de atribute aparţinînd a două lumi diferite, cea a
organicului şi cea a obiectelor, produce o indecizie fertilă,
asemănătoare aceleia a cititorului de proză fantastică (Tzvetan
Todorov).
Aranjamentul retoric al capitolului
presupune insistenta revenire a metonimiei, figură preferată a
naratorului blecherian şi figura originară a sistemului tropilor,
din care toate celelalte decurg, după Du Marsais. Faptul este de la
sine înţeles, atîta timp cît panopticumul este el
însuşi o reprezentare metoni-mică (şi parodică) a lumii
întregi. Obiectul care trimite cel mai mult la universul de
bîlci din care „provine“ este „inelul ţigănesc“, un
ornament ignobil, dar pe care naratorul îl mîntuie de
orice conotaţii nedemne încă din primele rînduri ce-i
sînt dedicate, proiectîndu-l pe un fundal de universală
şi anonimă iubire: „era inelul cel mai fantastic pe care îl
putea inventa un bărbat ca să împodobească mîna unei
femei“. Un excelent mînuitor de conotaţii, Blecher nu lasă
la voia întîmplării nici acest obiect fantastic. Inelul
ţigănesc bulversează prin sinceritatea cu care exprimă dorinţa,
într-o formă brută, prin nimic rafinată, care pare să
transmită însuşi „ţipătul sexual“. Dorinţa imediată
ce animă fiinţele din panopticum („trandafirul uluitor de roşu
dintre sînii“ femeii de ceară, „palpitul“ nărilor
acesteia) se transferă metonimic asupra celui/ celei care poartă
inelul. Şi tot din panopticum provine şi coloritul şocant,
macabru-senzual, al inelului ţigănesc. Dacă arhiducele plin de
sînge stătea lîngă o femeie senzuală, culcată într-o
raclă de cristal, în inel se întîlnesc „violetul
cadavrelor prin asfixie“ cu „pornograficul roşu al jartierelor
de femeie“.
În fine, dar nu în ultimul
rînd, inelul conţine şi el un obiect ascuns după o sticlă,
reproducînd astfel mecanismul specular-fantasmatic al
panopticumului: „Piatra inelului, care era o simplă bucată de
sticlă topită pînă la grosimea unei lentile, semăna în
totul cu lupele din panorame prin care priveam vapoarele scufundate
mărite la extrem, luptele cu turcii şi asasinatele regeşti şs.m.ţ.
În inel se vedea un buchet de flori cizelat în tinichea
sau în plumb şi colorat cu toate vopselele violente ale
tablourilor din panopticum“.
Prin specificarea „asasinatelor
regeşti“ care pot fi văzute în sticla inelului ţigănesc,
Blecher realizează una dintre cele mai precise figuri de tipul mise
en abîme din literatura română, însă un „abis“
concret, de astă dată. Arhiducele austriac (Franz Ferdinand) cu
uniforma pătată de sînge, despre care naratorul glosase
melancolic mai devreme, în paragraful panopticumului, se
regăseşte în sticla inelului, acesta fiind un obiect „emigrat
în viaţă din panopticum“. Inelul ţigănesc este deci
„abisul“ marelui blazon – panopticumul – pe care naratorul
blecherian îl socoteşte „locul comun al tuturor nostalgiilor
răspîndite în lume“, adîncind în sine
semnificaţiile scutului pe care este aşezat, oglindindu-i sensul
prin poziţia sa centrală. Nu considerăm că, din acest motiv,
figura arhiducelui asasinat ar trebui să fie socotită esenţială
pentru romanul blecherian; mai importantă, de pildă, este cea a
„femeii de ceară“, care îşi va face apariţia mai tîrziu
în realitate, sub chipul Eddei. Însă prezenţa figurii
mise en abîme are şansa de a lămuri mai bine specificul
construcţiei imbricate a Întîmplărilor în
irealitatea imediată, text care nu avansează cursiv, liniar, ci
prin salturi şi analogii spectaculoase, prin glisarea între
mai multe planuri ale realităţii şi între mai multe niveluri
de semnificaţie.
3. Bordelul din panopticum
Folosind un concept elastic de
realitate, care cuprinde şi fantasmaticul, şi metaforicul, şi
delirantul (cu alte cuvinte, „irealitatea“), Întîmplări
în irealitatea imediată este ea însăşi o carte
„elastică“. Telescoparea narativă dinamitează cronologia
biografică, făcînd ca evenimente petrecute la distanţe mari
de timp să fie aduse în prezenţă simultan, iar incursiunile
în imaginar amplifică universul romanului, sugerînd
prelugiri spaţiale „protoplasmatice“, nebănuite. Un exemplu
care ilustrează ambele tipuri de dilatare spaţio-temporală a
romanului poate fi găsit în capitolul al cincilea, în
secvenţa imediat următoare elogiului dedicat făpturilor din
panopticum.
După fragmentul panopticumului, sînt
aduse pe rînd în pagină cîteva obiecte şi fiinţe
„evadate“ din diorama de bîlci. Printre acestea se găsesc
„afublările femenine“ de felul mătăsii negre cu dantelă pe
care eroul o pipăie febril, contra cost, inelul ţigănesc cu
coloritul său extravagant, florile artificiale şi statuetele
sparte, Isuşii în mărime naturală din bisericile catolice
şi, în genere, tot ceea ce este kitsch în mod strident.
O poziţie aparte în acest
ansamblu eteroclit o are bucata de mătase, pe care eroul, copil, se
delectează să o pipăie îndelung, „mut de satisfacţie şi
de plăcere“. Expresia este uimitoare şi, aparent, nejustificată
altfel decît prin predilecţia naratorului blecherian pentru
entuziasmul în exces. Cu toate acestea, „stupefacţia“
poate fi mai uşor înţeleasă dacă o legăm de amintirea
amorului furtiv cu Clara, pe care o evocă circumstanţele bizare ale
episodului mătăsii. Eroul este lăsat singur să se delecteze în
prezenţa bucăţii de dantelă uşor fanate, atît de feminină
prin toate atributele ce-i sînt invocate: „într-o cutie
de mahong ţinea ascunsă o fîşie de mătase neagră cu
dantelă foarte subţire pe margini, cusută cu cîteva paiete
strălucitoare de strass. Era ruptă desigur din vreo rochie veche de
bal; pe alocuri mătasea începuse să mucegăiască. Pentru ca
s-o văd îmi dădea timbre şi chiar bani. Atunci el mă
conducea într-un salonaş de modă veche [...]. Rămîneam
cu bucata de mătase în mînă, mut de satisfacţie şi de
plăcere. Prietenul meu stătea în pragul uşii şi pîndea
să nu vină nimeni; după cîteva minute revenea, îmi lua
mătasea, o punea în cutie şi îmi spunea: – Gata, acum
s-a isprăvit, nu se mai poate, cum îmi spunea cîteodată
şi Clara cînd tergiversările din cabină durau prea mult“.
Pasajul citat poate explica elocvent
ideea elasticităţii temporale a romanului blecherian. Între
mătasea neagră şi episodul Clarei este instituită o legătură
fulgurantă, prin flashback. Cuvintele prietenului care face comerţ
cu plăceri interzise „rimează“ în mod ciudat cu vorbele
Clarei din momentele „întîiei aventuri sexuale complete
şi normale“, aşa încît nu se ştie cine citează pe
cine: Clara sau micul negustor? Microanalepsa funcţionează ca o
„capcană temporală“ ce instaurează incertitudinea chiar în
momentul în care pare să aducă o importantă precizare cu
privire la timp. Este episodul Clara o amintire a eroului-copil în
momentul „experienţei“ dantelei sau una a naratorului prezent,
care reuneşte în memorie cele două episoade disparate?
Neştiind care din cei doi şi-o aminteşte pe Clara în acest
fragment (indistincţia narator-personaj la nivelul discursului este
aici din plin fructificată), intervenţia cu funcţie tradiţională
de fixare temporală se transformă într-un turbion
anticronologic.
Însă evocarea Clarei nu este
singurul element de adîncime al pasajului. Întregul
protocol care înconjură evenimentul atingerii unei biete
bucăţi de dantelă este excesiv, trimiţînd gîndul pe
alte piste, atribuind scenei imprevizibile conotaţii brumariene.
Sugestia din episodul de faţă este, cu siguranţă, aceea a unei
vizite la bordel: mătasea neagră atît de feminină, ba chiar
uşor fanată, precum o pensionară a unui astfel de stabiliment,
necesitatea plăţii (chiar dacă e vorba de timbre), izolarea într-o
cameră, fără ştirea celor mari („în timp ce părinţii
lui dormeau“), secretul care trebuie păstrat şi încheierea
plină de frustrare, prea devreme, trimit, toate, la acest cadru al
ruşinii şi al interdicţiei morale. Astfel, experienţa pe care o
procură obiectul „evadat din panopticum“, deşi extatică, este
una încărcată de greutăţi şi apăsată de blam, aşa cum
se cuvine să fie o încercare cu miză existenţială majoră
şi cum era, probabil, frecventarea unei case de toleranţă de către
un elev de liceu în perioada interbelică. Episodul
construieşte o figură din categoria metalogismelor, o alegorie, în
cadrul căreia un anumit referent este sugerat prin indicarea altuia,
mult diferit de primul, astfel încît notele
caracteristice comune ambilor se întîlnesc într-un
întreg mult mai complex. Atmosfera şi conotaţiile morale ale
unei vizite la bordel trec asupra realităţii pipăirii unei bucăţi
de mătase neagră „emigrată din panopticum“. Datorită acestui
procedeu, experienţa respectivă, destul de oarecare într-o
relatare neutră, capătă un sens irevocabil şi sever,
transformîndu-se, pe căi pur retorice, într-o
experienţă-limită, într-o aventură a condiţiei umane.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters