OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Victor Rebengiuc si putini altii

Nu stiu cum se descurca teoreticienii teatrului cind trebuie sa descrie arta actorilor, sa-i distribuie in tipologii. In ce ma priveste, ii pun deasupra tuturor pe cei dintr-o categorie foarte restrinsa si pe care n-o pot defini decit subiectiv (cer scuze pentru marturisirea poate prea patetica): sint actorii care, ori de cite ori ii vad pe scena, ma fac sa ma infior la propriu. Victor Rebengiuc e unul dintre acestia putini.
Incerc sa-mi explic – totusi! – rational fenomenul. In primul rind, trebuie sa spun ca e un tip de reactie pe care n-o am decit la teatru, nu si atunci cind vad filme (ele provocindu-mi – cele care-mi provoaca! – alte feluri de emotii). Motivul e ca doar pe scindura scenei ii avem in fata pe actori in carne si oase, la citiva metri de noi. Cu alte cuvinte, pe linga conventia fictiunii, pentru ca sentimentele rascolitoare despre care vorbesc sa se stirneasca, e nevoie si de corporalitatea actorului viu, de sentimentul de autenticitate a jocului, de omul concret care sa „traiasca“ in rol sub ochii nostri.

Apoi, trebuie sa mai existe ceva, dincolo de povestea spectacolului. Nu inseamna ca, prinsi in ea, ceilalti actori nu pot fi minunati. In ce ma priveste, ii admir chiar si cind nu sint, chiar si cind joaca in montari nu tocmai reusite: de obicei nu e vina lor, ei trebuie sa-si faca meseria indiferent daca au incaput pe mina unui regizor mai bun sau mai rau, mai inspirat ori in pana de idei si de viziune. Asa ca ii aplaud intotdeauna la sfirsit, fara zgircenie. Dar aceia putini reusesc intotdeauna ceva in plus fata de colegii lor, inclusiv fata de actorii foarte buni, foarte-foarte buni: pe linga rolurile din piesele in care sint distribuiti, se joaca – daca pot spune asa – si pe ei insisi; imping inainte Odiseea propriei metamorfoze; nu inceteaza sa experimenteze expresivitatea fiintei lor, capacitatea de ipostaziere din ce in ce mai „altfel“, din ce in ce mai profund, din ce in ce mai periculos de departe de banalitatea existentei cotidiene.

Sint actori – cum se spune – „de compozitie“, dar „compun“ simultan in ambele planuri: cel al naratiunii dramaturgice si cel al individualitatii lor artistice. Ceea ce-i salveaza de la caderea in teribila boala a profesiunii: criza de identitate. Jucindu-se si pe ei insisi, isi afirma personalitatea in ciuda histrionismului obligatoriu, si-o construiesc in timp, si-o adincesc, fac din noi spectatori deopotriva ai unor piese si ai „teatrului vietii“, cel caruia ii sint personaje cu numele lor proprii de actori, de oameni reali, in carne si oase.
Au – de asemenea – o minutie extraordinara a detaliilor, „compozitiile“ sint extrem de elaborate, caligrafiind nuante psihologice infinitezimale si sugerind profunzimi abisale.
…De fapt, ce vreau sa spun e ca de fiecare data cind il vad pe Victor Rebengiuc pe scena jocul lui ma emotioneaza, ma rascoleste (sa mi se ierte – iarasi – patetismul) si-mi dau seama ca nu pot cu adevarat sa explic de ce. Probabil ca, dincolo de argumentele rationale, la mijloc e – pur si simplu – talentul enorm, geniul actoricesc inanalizabil…

(Text scris pentru un volum – in curs de aparitie – consacrat lui Victor Rebengiuc)


Prezentare recuperata

Primesc de la Valentin Petculescu, abia iesita de la tipar, cartea lui de articole pe teme muzicale: Clepsidra sparta. Conexiuni (Editura Muzicala, 2003).
Valentin e un „caz“. Discret, prea putin cunoscut, el e un artist foarte talentat, de o mereu-surprinzatoare fantezie, in formule „miniaturiste“, de o expresivitate rafinata dar si cumva-proaspata, cu un aer de ingenuitate asumata. Vorbesc despre ce scrie, nu despre compozitii, la care nu ma pricep – caci, absolvent de Conservator, e „la baza“ muzician, nu filolog. Nu mai stiu prin ce intimplare ni s-a alaturat la Cenaclul Junimea, in anii ’80; nici de ce, dintre autorii Desantului, n-a reusit, ca destui altii, sa se faca mai remarcat. O explicatie ar fi aceea ca n-a putut sa publice o carte proprie inainte de 1989, cind ar fi atras atentia.

Citise in cenaclu de multe ori, in special proza si piese de teatru, dar si poezie, etalind o multilateralitate care-i este caracteristica, in sensul ca intra in chiar „definitia“ lui de artist. A debutat editorial dupa caderea regimului comunist, in 1990, cu versuri (eu l-am publicat, la Litera, cu, pe ultima coperta, o prezentare scrisa special de Ovid S. Crohmalniceanu, „mentorul“ Junimii), cind – insa – toata lumea era captata de spectacolul politic si nimeni nu mai citea literatura, daramite poezie. Poate ar fi fost mai bine daca, atunci ori mai tirziu, si-ar fi publicat prozele, care ar fi avut mai multe sanse de succes. Intre timp a mai scos una sau doua carti de versuri… pentru copii si i s-au jucat citeva piese (una la radio, alta la Teatrul Tandarica – intitulata, simpatic si parodic, Cei patru muschi tari!).

Acum – ziceam – si-a strins in volum articolele risipite in reviste in prima parte a anilor ’90. In toamna m-a rugat sa-i scriu citeva rinduri insotitoare, ceea ce am facut cu placere. Ne intilnim din nou si-mi ofera cartea, cu prezentarea mea pe spate, insa… nesemnata! Valentin e stinjenit. Il consolez: nu-i mare bai! Oricum, n-are nici o vina, eroarea ii apartine cuiva de la computerele editurii (textul il primisera pe o discheta, cu semnatura cu tot!). La despartire il mai linistesc o data, spunindu-i ca o sa ma gindesc la o solutie de „reparatie“ a defectiunii – care solutie aceasta este: sa pun prezentarea mea in Observator…, lamurind situatia pentru cei carora le va ajunge cartea in miini! Deci:

„Am avut intotdeauna rezerve fata de textele despre muzica ale scriitorilor, marturiseste la un moment dat Valentin Petculescu. Poate ca printre literatorii care comenteaza celelalte arte vor fi existind si exceptii fericite. In orice caz, Valentin Petculescu este el insusi o exceptie rarissima: scrie despre muzica fiind si muzician, si scriitor. Compozitor pe de o parte, poet, prozator, dramaturg pe de alta, apropiat al unor artisti plastici carora le-a comentat – de asemenea – lucrarile, el ilustreaza un anumit tip de creator multilateral, mai putin caracteristic epocii noastre, deschis spre experiente si spre retorici diverse.

Disponibilitatea, gustul pianotarii fanteziste, vocatia improvizatiei si a variatiunilor se vad chiar si in textele sale despre muzica reunite in aceasta carte: mici eseuri, niciodata cronici propriu-zise (senzatia fiind ca poetul si compozitorul evita cu buna stiinta postura de critic de specialitate), portrete, reflectii, confesiuni, uneori sub forma notatiilor de jurnal, alteori dramatizate ca dia-logos-uri, compun laolalta un ansamblu de o placuta varietate, beneficiar – in plus – al unei scriituri fine, pe alocuri incintatoare. Unitatea in diversitate e a personalitatii, a sensibilitatii, a entuziasmului putintel trist cu care Valentin Petculescu pledeaza pentru muzica in vremuri grele, de triumf al genurilor usoare, comerciale si de marginalizare a celor grele, clasice ori actuale. Apropo de vremuri: regasim aici si ecouri ale realitatilor politice din primii ani ai postcomunismului romanesc, fiindca, oricit de obsedat de artistic, de estetic, autorul nu se poate izola de lumea din jur. La urma urmei, nici o carte, nici macar una despre muzica, nu e altceva decit – nu-i asa?! – o felie de viata…“.


Contra provinciei generice

Ne stau la indemina atitea exemple de mentalitate prafuita in Bucuresti si – invers – de comportament firesc-european in restul tarii incit nu cred ca merita sa folosim opozitia Capitala-provincie decit dupa multiple relativizari si nuantari. N-am – pe de alta parte – deloc intentia sa rastorn raportul si sa „magulesc“ localitatile mai mici sau pe intelectualii de acolo. Pina la urma, tot in Bucuresti se petrec evenimentele culturale cele mai numeroase si cele mai importante – dupa cum aici se fac si jocurile politice la virf, aici se investesc cei mai multi bani in dezvoltari economice, comerciale, bancare etc. Nici nu s-ar putea altfel, atita timp cit Romania se mentine pe linia de evolutie a unei civilizatii apropiate de modelul francez, cu un Centru atotputernic si cu mici nuclee provinciale: intre cele aproape 2 milioane si jumatate ale Bucurestiului (probabil spre 3 in timpul zilei, adaugindu-i pe navetisti, pe calatorii in interes de serviciu etc.) si cele circa 300-350 de mii de locuitori ai celorlalte 14-15 orase mari de la noi, nu exista nici unul cu 1,5 milioane, cu 1 milion, cu o jumatate de milion. De aici – disproportia (cantitativ vorbind) dintre publicul cultural din Capitala si cel din resedintele judetelor tarii, nemaivorbind despre alte localitati. Datele obiective ale problemei acestea sint.

Dar ele nu exclud posibilitatea ca publicul mai restrins al provinciei sa aiba o excelenta calitate. Am intilnit de multe ori in comunitati de mici dimensiuni intelectuali perfect sincronizati cu ce se intimpla in tara si in lume. La fel, se poate face si se face cultura de virf oriunde. In orasele totusi mari ale provinciei romanesti exista medii artistice uneori efervescente sau macar grupuri creative importante. Problema, poate mai acuta ca in Bucuresti, este a despartirii apelor, a rezistentei impotriva vesnicelor asalturi ale mediocrilor cu veleitati de artisti. Institutional vorbind, in capitalele provinciei (ca sa spun asa) s-au dezvoltat de-a lungul anilor ’90 si pina azi proiecte competitive la nivel national. Calin Vlasie a fondat la Pitesti Editura Paralela 45, care a devenit repede numarul 1 pe tara la categoria asa-numitelor „auxiliare scolare“ si, prin contributia lui Gheorghe Craciun si a filialei din Brasov a editurii, apoi si prin a celor de la Cluj si Bucuresti, a ajuns sa domine in ultimii ani piata literaturii romanesti originale. La Iasi merge foarte bine Polirom-ul lui Silviu Lupescu, intrat curajos pe culoarul stiintelor umane, unde i-a surclasat pe competitorii „grei“ din Capitala, gen Humanitas sau ALL, dupa care a declansat valul traducerilor de proza, mai ales romane, majoritatea din literaturile occidentale, impinzind librariile din toata tara.

Se disting pe rafturi si cartile elegante, uneori de-a dreptul bibliofile, ale Editurii Cartier din Chisinau, care vinde mai mult de partea occidentala a Prutului decit in Basarabia. La Brasov apare revista Interval, probabil cel mai bun trimestrial cultural tematic de la noi. La Craiova – Mozaicul, lunar independent, „alternativ“, de meritorie orientare liberala. La Iasi – Timpul, de aceeasi factura. La Chisinau – Contrafortul, o forma radicala de despartire de modelele literare, culturale, morale si politice ale deceniilor precedente, unele dintre ele inca active. Si asa mai departe: se pot da exemple din aproape fiecare oras mare din provincie. Daca trecem la alte domenii, la teatru de pilda, trebuie sa mentionam in primul rind Craiova, apoi multe alte localitati unde s-au montat spectacole remarcabile si unde se organizeaza numeroasele festivaluri care se aglomereaza pe agenda fiecarui an. Si – din nou – asa mai departe.

De fapt, problema e de mentalitate, de calitate a oamenilor: mintile incapabile sa tina pasul cu vremurile sau care au – pur si simplu – probleme cu… IQ-ul (!) nu pot produce decit imbicseala, oriunde s-ar afla. Ca-ntotdeauna in istorie, „batalia“ nu se duce intre „centru“ si „provincie“, ci intre mentalitatile deschise, novatoare si cele inchise, conservatoare, acestea din urma – da! – „provinciale“ in sens generic, categorial. Cine va cistiga – se-ntelege de la sine. Se si vede cu ochiul liber: cultura romana n-are de gind sa stea pe loc, dimpotriva, se „postmodernizeaza“ in ritm accelerat, in ciuda mediocrilor si a retardatilor care-si inchipuie ca pot s-o tina in loc, intuind ca – altfel – ofertele lor, anacronice, cad iremediabil in desuetudine. N-au nici o sansa: istoria merge oricum inainte…