OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paul Rioeur
La Mémoire, l’histoire, l’oubli,
Seuil, Paris, 2000, 672 p.


La cei 87 de ani ai sai, impliniti in februarie anul acesta, Paul Ricœur este unul dintre cei mai „activi“ filozofi francezi contemporani. Opera sa filozofica, inceputa la putin timp dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, s-a imbogatit, in prima jumatate a lunii septembrie, cu un nou titlu, Memoria, istoria, uitarea, intimpinat cu mare interes la Paris. Acestui eveniment editorial ii sint consacrate o suita de articole, studii si interviuri cu autorul in doua dintre cele mai cunoscute publicatii franceze, Le Nouvel Observateur (7-13 septembrie) si Magazine littéraire (numarul pe luna septembrie). Dupa cum au remarcat deja comentatorii acestei ultime carti, Memoria, istoria, uitarea se inscrie in seria de opere fundamentale inceputa de Paul Ricœur in anii ’80 cu cele trei volume din Temps et Récit (1983, 1984, 1985) si continuata in 1990 cu Soi-même comme un autre.

„Sint tulburat de spectacolul alarmant pe care il ofera prisosul de memorie aici, prisosul de uitare dincolo, pentru a nu mai aminti de influenta pe care o au comemorarile si abuzurile de memorie – si de uitare. Ideea unei politici a memoriei echitabile este, in aceasta privinta, una dintre temele mele declarate.“ Asadar, „prisosul de memorie aici, prisosul de uitare dincolo“ – acesta este punctul de plecare atit pentru interviul luat de Aude Lancelin in Le Nouvel Observateur, cit si pentru dosarul Paul Ricœur propus de Magazine littéraire. Printre simptomele „maladiei amintirii“ de care sufera societatea acestui sfirsit de mileniu, Paul Ricœur indica „imposibilitatea de a face pace, in mai multe regiuni ale globului“ drept cel mai evident. Lucru rar in politica, iertarea nu este la indemina popoarelor, mai ales cind „se infatiseaza ca o forma de uitare. In revendicarile lor, minoritatile nu uita efectiv nici umilintele, nici victoriile, in vreme ce raul facut celorlalti, acesta este intotdeauna uitat. As risca chiar sa afirm ca acest cult al memoriei colective creeaza conditiile orbirii in privinta raului facut celorlalti. In acest sens, istoria este mai echitabila decit memoria, in masura in care ea implica distanta si largirea orizontului: istoria presupune comparatia, in timp ce memoria se vrea incomparabila.“

Raspunzind unei intrebari referitoare la posibilitatea de a utiliza memoria colectiva in scopul manipularii popoarelor, Ricœur indica trei tipuri de obstacole care impieteaza asupra „memoriei echitabile“: memoria refulata (v. lectia magistrala a lui Freud), apoi memoria manipulata – de catre ideologi si alti demagogi si, in sfirsit, memoria constrinsa (obligée). In acest ultim caz, Ricœur considera ca obligatia de a ne aminti exista, caci datoria fata de trecut obliga, dar ca aceasta obligatie este totodata si un prilej pentru abuz. Excesul de comemorari este la fel de daunator ca si amnezia care cuprinde adeseori natiuni intregi atunci cind „efortul politic de rememorare“ (le travail politique de mémoire) s-ar cuveni dus la indeplinire. Ricœur nu se sfieste sa afirme ca Franta nu a avut curajul si luciditatea unui astfel de demers de vreme ce refuza sa admita ca regimul de la Vichy din timpul celui de-al doilea razboi mondial „n-a fost doar o paranteza, in timp ce Franta se afla altundeva: la Londra, in Alger... Intr-un fel anume, Franta a fost din nefericire la Vichy si este important ca acest lucru sa fie spus in mod oficial.“

La fel de transant este filozoful francez si atunci cind este vorba despre nazism si comunism. „Oricit de monstruos ar fi un eveniment (fie el chiar Auschwitz), este important ca el sa nu fie mitizat. Pentru a-l intelege, trebuie sa-l redam istoriei. Ceea ce nu inseamna, citusi de putin, ca l-am scuza. Sa luam doua exemple: nazismul si stalinismul... Ce se petrece la intersectia lor? Ce actiune exercita unul asupra celuilalt? Nu putem nega ca aceasta problema se pune adeseori. Cred ca este o mare eroare sa confunzi exceptionalitatea absoluta in plan moral cu relativa incomparabilitate in plan istoric. Nu-mi dau seama in ce masura apartenenta la acelasi gen, <> dupa Hannah Arendt, ca si influenta mimetica sau cauzala a unei crime asupra alteia, conform lui Ernst Nolte, ar putea avea un efect disculpant pentru vreuna dintre ele! In ceea ce ma priveste, pledez in favoarea unei singularitati morale absolute a formelor raului. Nu trebuie sa incercam sa stabilim o ierarhie a inumanului, inumanul se afla dincolo de orice ierarhie.“
Intrebat care sint aspectele societatii contemporane care il intereseaza cel mai mult, Paul Ricœur ofera un raspuns aparent paradoxal: „Impartasesc impreuna cu toti autorii marcati de gindirea lui Tocqueville sentimentul incredibilei fragilitati a institutiilor democratice“. El deplinge disparitia dialogului de pe pozitii divergente si cedarea treptata in fata ispitei unanimitatii: „Cred ca am pierdut curajul de a accepta opinii diferite, de unde, fara indoiala, excesul de avint ce se observa in anumite polemici“.

In ce masura o viata consacrata filozofiei poate duce la libertatea de a reflecta pe tema mortii si a intelepciunii – iata o intrebare care provoaca o confesiune pe cit de sincera, pe atit de tulburatoare: „Nu cred ca totul se termina cu moartea. Sint pe de-a-ntregul alaturi de Levinas care afirma ca orice moarte este un asasinat. El a proiectat, de altfel, imaginea Shoah-ului asupra oricarei morti. In pofida acestui fapt, ma simt tentat sa plasez totul sub semnul nasterii... Invat sa cedez locul celor care se nasc, invat sa anticipez si sa accept ceea ce vor face din moartea mea. Acesta este un drum foarte lung, pe care Montaigne l-a numit l’accoutumance (deprindere, familiarizare). Nu exista la capatul povestii decit o singura idee care sa indreptateasca o oarecare bunavointa in privinta mortii. Ideea ca exista un destin comun, ideea ca in fata mortii sintem toti egali.“

Prezentare de Carmen MUSAT