A apărut de curînd, și în România, o carte-cult pentru iubitorii de
literatură de bună calitate, despre care se spune că ar fi, de fapt, o culme
literaturii sud-americane din anii ’60-’70, dar o culme dintre cele pentru
alpiniștii inițiați, și nu pentru cei care caută obiective turistice. Iată
cîteva fragmente pentru cititorii români care vor fi poate descurajați, în
librării, de coperta nereușită și de corpul de literă infinitezimal al ediției
românești:
„ – Știi ce se întîmplă cu tine? îl întreb pe Arsenio Cueșgteră, care
vrea să iasă din baie și nu găsește gaura potrivită.
– Ce?
– Că ai obosit să crești și să descrești și să urci și să cobori și să
alergi și că peste tot, prin toate părțile mișună iepurii ăștia care dau
ordine.
– Care iepuri?
A început să se uite printre picioarele mele.
– Iepurii. Iepurii care vorbesc și se uită la ceas și organizează și
conduc totul. Iepurii acestor vremuri“.
Sau: „Nu m-am dus niciunde în noaptea aceea, ci m-am oprit la colț sub
un felinar ca acum. Aș fi putut să mă duc să caut vreo dansatoare la sfîrșitul
celui de-al doilea show de la Casino Parisien. Dar asta ar fi însemnat ca de
acolo să ne ducem la un bar de noapte, să bem ceva și apoi să mergem la un
motel și, în cele din urmă, să mă trezesc dimineața cu gura amară și năclăită,
într-un pat străin, cu o femeie pe care de-abia aș fi recunoscut-o, fiindcă își
lăsase tot machiajul pe cearșafuri și pe corpul meu și pe gura mea, cu o bătaie
în ușă și un glas asonim care spune că e ora și să mă duc singur la duș să mă spăl
și să scap de mirosul de pat și de sex și de somn, și apoi s-o trezesc pe acea
necunoscută, care mi-ar spune ca și cum am fi fost căsătoriți de zece ani, cu
monotonia siguranței, Scumpule mă iubești, întrebîndu-mă asta pe mine, cînd de
fapt ar trebui să mă întrebe cum mă cheamă, care-i numele meu, pe care sigur că
nu-l știe și cum nici eu nu-l știu pe-al ei i-aș spune, Mult, scumpo“.
Sau: un personaj propune ca, din zorii zilei următoare, UNESCO să se
numească Ionesco și o tînără cu identitate incertă declară că adevăratul ei
nume e Mircea Eliade (referințele culturale, în Trei tigri triști, sînt
infinite, le-am pescuit pe acestea două, pentru legătura lor întîmplătoare și
comică cu România).
Sau încă un fragment despre Havana: „N-o iubești. Acum e orașul tău.
Dar nu e alb, nici roșu, ci roz. E un oraș călduț, orașul călduților. Și tu
ești un călduț, Silvestre, bătrîne. Nu ești nici rece, nici cald. Știam că nu
știi să iubești, acum știu că nu poți nici să urăști. Asta ești: un scriitor.
Un spectator călduț. Te-aș vomita cu plăcere, dar nu pot pentru că am vomitat
tot. În plus, ești prietenul meu, ce mă-sa“.
După asemenea fragmente (și sînt la tot pasul în Trei tigri triști,
aproape poți deschide cartea la întîmplare), ai senzația, ca cititor, că
cealaltă literatură sud-americană, adică marile nume, premiații Nobel,
titlurile obligatorii, reprezintă pur și simplu o literatură mai mult sau mai
puțin facilă, bestselleruri pentru toată lumea, frumoase, plăcute, dar care
rămîn undeva la un nivel superficial, comod, inteligibil și comun, pe cînd
aici, în aceste fragmente scrise de un autor mai puțin faimos, adîncimea
observațiilor, inteligența limbajului, ineditul unor gesturi, replici sau
reacții, adevărul universal psihologic care răsare dintr-un crîmpei de introspecție,
toate acestea vin de undeva din altă lume. Din lumea unei literaturi mai bune,
a unei arte superioare, chiar dacă mult, mult mai puțin populare și
popularizabile. Insist asupra cuvîntului fragment, pentru că momentele de
delectare în această carte sînt întotdeauna... fragmentare și aici ar fi de
găsit probabil cel mai important obstacol în calea popularizării. Cabrera
Infante nici n-a pretins vreodată că a scris un roman, ci doar fragmente,
povești despre Havana, crîmpeie de conversații, fulgurații de psihologii
(întotdeauna întrezărite prin intermediul limbajului), și regimul în care
trebuie citită această carte este, în consecință, unul fragmentar. Cîteodată,
ca un cititor iubitor de rotunjime și claritate, îți vine să spui că acest tip
de literatură fragmentară e pe undeva iritant, că autorul ar fi trebuit poate
să topească toate aceste bijuterii într-o singură piesă coerentă, dar imediat
îți dai seama că fragmentarismul e probabil condiția păstrării unei tensiuni
atît de mari și că rotunjimea ar fi dus, poate, și la o scădere și repartizare
uniformă a ei, de care e atît de plină literatura comună, literatura
cîștigătoare în ordine socială pentru autorii ei.
Discreție și orgoliu
Guillermo Cabrera Infante n-a fost, pînă la sfîrșit, un mare cîștigător,
chiar dacă, drept contraargument, ar putea fi adus în discuție Premiul
Cervantes pe care l-a obținut în 1997, cu opt ani înainte de a muri. A avut un
fel de discreție și, poate, un mare orgoliu: într-un interviu din 1982, abia
își ascundea disprețul pentru faimoșii din boomul sud-american, spunînd că nu
vorbește despre ei „ca să nu se piardă în mulțime“. Interviul cu pricina, din
The Paris Review(
www.theparisreview.org/interviews/3079/the-art-of-fiction-no-75-guillermo-cabrera-infante),
probabil cel mai extins interviu cu autorul, este recomandat tuturor celor care
vor să-și facă o oarecare idee despre inteligența, simțul umorului,
dedesubturile operei, dar și despre un oarecare snobism și despre ceea ce în
spaniolă se numește
altanería, care vor fi făcut probabil din scriitorul
cubanez o persoană nu tocmai ușor de digerat (și de intervievat). Aici
vorbește, printre altele, și despre titlul cărții sale celei mai cunoscute,
Trei tigri triști (
Tres tristes tigres, în spaniolă), tradus în engleză
Three
Trapped Tigers, versiune față de care intervievatorul, american, își exprimă
dubiile, pentru că n-a reținut cuvîntul tristes/triști. Cabrera Infante
răspunde, tăind avîntul simbolizant al intervievatorului, că
tristes e doar un
cuvînt din cadrul unui joc de cuvinte, că nu semnifică nimic și că, în engleză,
Three Sad Tigers ar fi sunat cel mult ca titlul unei cărți pentru copii.
În
românește, traducătorul a beneficiat de o sonoritate asemănătoare, care face catrei tigri triști să sune ca un joc de cuvinte, să fie, de asemenea, greu de
pronunțat, chiar dacă nu se continuă într-un exercițiu de dicție tradițional la
noi. Dacă ar fi transpus însă abuziv intenția autorului, autohtonizînd-o major
într-o zicere de tip capra calcă piatra, ar fi comis un abuz, așa cum fac mulți
traducători avîntați. Și ar fi luat, totodată, și pîinea de la gura exegeților,
care vor putea face, înt-o bună zi, hermeneutică pe baza celor trei tigri
triști ca trei crai de curte-veche, și nici nu vor greși prea mult, pentru că
atmosfera decadent-mizeră a Havanei, de la mijlocul secolului trecut, aduce
bine cu Bucureștiul lui Mateiu Caragiale. Doar că, să nu uităm, cum spune
autorul, e vorba doar despre un joc de cuvinte. Opțiunea traducătorului e cea
fericită, introducînd în limba romånă un joc de cuvinte care nu există, dar ar
fi putut să existe.
Un joc de cuvinte este, de altfel, întreaga carte, publicată în 1967,
în Spania (cu fragmente cenzurate, în același an cu Un veac de singurătate),
tradusă în engleză și publicată în Anglia, în 1971 (cînd Cabrera Infante trăia
deja la Londra și devenise cetățean britanic), o carte, cum spune autorul,
foarte englezească, dar „nu britanică și nici scurtă, dar măcar urîcioasă,
adică foarte asemănătoare cu viața“ (autorul, în același interviu). E o carte
englezească pentru că se hrănește din maeștrii englezi ai parodiei (Swift,
Sterne, Lewis Caroll, cu umorul lor negru și fragmentarismul atît de specifice
și strămoșului lor comun, Satyriconul), dar mai ales din James Joyce, al cărui
volum de proze (The Dubliners) l-a tradus în spaniolă însuși Cabrera Infante,
în 1974. Ținînd cont de aceste influențe, recunoscute de autor în numeroase
interviuri și care nu trebuie uitate atunci cînd se analizează structura,
intențiile artistice, morala (sau, mai ales, lipsa de morală) a demersului,
trebuie spus, totuși, că e cel puțin curios să pretinzi că Trei tigri triști
este o carte englezească, ea fiind o carte cubaneză, atît de tipic cubaneză,
încît, dacă gustul turiștilor ar fi ceva mai elevat și dacă în Cuba n-ar
rezista încă, și în zilele noastre, regimul care a cauzat exilul lui Cabrera
Infante, aceasta ar trebui să se găsească în chioșcurile de suveniruri din
Havana. Nu doar că regimul continuă, dar Trei tigri triști este în continuare,
în 2011, o carte interzisă în Cuba.
Trei tigri triști este totuși, trebuie spus, o carte spaniolă, cu toată
limba cubaneză și cu toate dialectele havaneze pe care autorul spune că și-a
bazat scrierea și dincolo de influențele engleze; moștenirea barocului spaniol
e un fapt constatat de toți comentatorii, iar acest baroc al construcției
aparent haotice și al detaliului șlefuit pînă la epuizare este la fel de tipic
spaniol pe cît de cubaneze sînt atmosfera și personajele.
O reușită a traducerii
Iar dacă un joc de cuvinte, cu cuvinte și despre cuvinte, este întreaga
carte, cu atît mai periculos, mai greu, mai fascinant este jocul
traducătorului. Ceea ce a reușit Dan Munteanu Colan în această carte este ceva
rar, care ar trebui celebrat cum se cuvine (o reușită previzibilă însă, avînd
în vedere anvergura intelectuală a traducătorului, profesor universitar de
limba spaniolă în Spania, cu peste cincizeci de traduceri din literatura
spaniolă și hispano-americană de pînă acum). De la precizia echivalării, la
bunul-gust care nu trece în autohtonizarea vulgară a poantelor, dar care știe
să sugereze și o oarecare corespondență culturală românească pentru ca volumul
să nu rămînă încuiat într-o cubaneză ermetică, la incredibila manevrare
colocvială a limbii române puse să redea vorbirea unor personaje care trăiesc
doar prin limbajul pocit, desfigurat de incultură și de o precaritate
lingvistică ce devine bogăție tocmai prin soluțiile pitorești, toate acestea și
multe altele fac din traducerea în română a cărții lui Cabrera Infante un posibil
manual într-o inexistentă, deocamdată, școală de traductologie românească. Dar,
așa cum îmi spune intuiția că se va întîmpla cu premiile românești pentru
traducere, cele care, teoretic, ar trebui să facă tocmai oficiul de
recunoaștere a unei munci exemplare, probabil vor fi preferate traduceri greu
de verificat, ale unor cărți pe care scrie Nobel, doar pentru că toată lumea a
auzit de ele. Adevăratul eveniment al traducerilor publicate în 2010 este,
însă, de găsit aici. Pentru cine are ochi să vadă și mai ales urechi să audă
cum sună Tres tristes tigres în românește.
Guillermo CABRERA INFANTE
Trei tigri triști
Traducere din limba spaniolă și note de Dan Minteanu Colán
Editura Curtea veche, București 2010, 504 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters