Intervenţie la colocviul consacrat lui
Emil Cioran de către Institutul Cultural Român din Paris, în cadrul Salonului de
Carte, 18-19 martie 2011
Trei posturi ireductibile, refractare
unele la celelalte, ireconciliabile: Caragiale-Cioran-Brâncuşi.
Plecînd de la această triadă, mi se pare că se poate
constitui un fel de nod, care leagă aceste monade. Pentru a ajunge
acolo, trebuie să nu gîndim relaţiile dintre ele în
termeni dialectici, ci în termeni distincţi, care se definesc,
sigur, unii în raport cu ceilalţi, dar care rămîn
autonomi.
Ineditul acestei ipoteze nu constă
nici în analiza fiecăruia dintre ei, nici într-o alegere
privilegiată, ci în punerea lor în relaţie, în
tensiunea reţelei. Cum pot fi asumaţi cei trei? Cum să aduni
datele unei identităţi pe baza acestei triade? Cum se poate asuma o
relaţie „triadică“ cu privire la sine însuşi? E oare
posibil?
Caragiale – recunoaştem la el
viziunea unei Românii de tranziţie, urbanizată şi rapid
occidentalizată. România – aceea din jurul noii capitale,
Bucureşti, şi din zona înconjurătoare: Ploieşti, Sinaia....
O Românie a oraşelor, care împrumută cutumele europene
ale epocii. Toate acestea creează o imagine de deriziune şi de
mediocritate. Imaginea unei lumi reduse la automatismele sale
cotidiene, lipsite de cea mai mică perspectivă, o lume sortită
unui cotidian banal, dar simpatic, fără conţinut, dar nu cinic.
„Nimic nu e luat în serios“, conform celebrului adagiu,
totul sfîrşeşte în armonie cu mediocritatea ludică a
vieţii. Analiza poate fi împinsă mai departe, dar datele ei
principale se găsesc aici. Caragiale va fixa astfel prima imagine
puternic identitară a naţiunii. Însă ceea ce merită a fi
semnalat e faptul că el va da naştere unui puternic efect de
recunoaştere pînă într-acolo încît românii
îl consideră, cu complezenţă şi resemnare, ca fiind autorul
care a furnizat cu cea mai mare justeţe indicele identitar al ţării.
Caragiale pare să fi arătat oglinda în faţa căreia românii
din oraşele din sudul ţării – precizia teritorială e importantă
– fac cunoştinţă cu dublul lor. Ei nu sînt asemenea
poetului care, privindu-se în oglindă dimineaţa, îşi
spune: „Eşti prea urît, azi nu te rad“, ci dimpotrivă, pe
fondul lucidităţii şi al acceptării de sine, ei recunosc imaginea
care le este înfăţişată, ceea ce nu înseamnă că ea
le şi place. Se joacă cu ea, „joc secund“, ca şi cînd ar
dori astfel să ia o uşoară distanţă ironică la adresa ei;
dovadă de luciditate şi, în acelaşi timp, de constatare a
înfrîngerii! Din Caragiale, românii – o parte
dintre ei – şi-au făcut o icoană şi o oglindă. O oglindă care
dă seamă de un anumit raport faţă de real şi de istorie, căruia
îi recunosc atît perenitatea, cît şi justeţea. O
icoană păgînă, în sensul în care ea apare ca
figură a unui sacru à l’envers, derizoriu, grotesc. Nu ne
place, desigur, ce vedem, dar ne recunoaştem în autodefiniţia
de sine desprinsă din opera lui Caragiale. Întreţinem cu
imaginea trimisă de oglinda caragialiană o relaţie de acord
dezvrăjit. Aşa stau lucrurile... O identitate de constatare e ceea
ce propune Caragiale şi românii şi-au asumat-o, dar cu o
anumită „neplăcere“, în numele unei anumite maniere de a
fi „rezonabil“, pe fondul unei recunoaşteri lucide de sine.
Resemnare inteligentă! E tocmai ceea ce Cioran va detesta. Dar, am
crezut asta dintotdeauna, trebuie să fii mefient faţă de popoarele
care se iubesc prea mult... o pulsiune de dominaţie le va stăpîni
întotdeauna! Iar tînărul revoltat din Sibiu, sub
imperiul cultului pentru Germania, nu avea atunci intuiţia acestui
fapt!
Cioran – invers decît
Caragiale, va scrie: „Nu este popor care să-şi priceapă mai bine
insuficienţele şi care să simtă o mai rară voluptate de a şi le
mărturisi la fiecare ocazie. Românul îşi zeflemiseşte
propria lui condiţie şi se risipeşte într-o autoironie
facilă şi sterilă“. Diagnostic ce confirmă postura evocată mai
sus, postură care îl exasperează în cel mai înalt
grad. Însă, fapt semnificativ, Cioran nu va pronunţa
niciodată numele lui Caragiale, care, în schimb, revine adesea
la Ionesco, urmaşul său metafizic. El combate identitatea de
constatare formulată de Caragiale, fără să-l combată pe artistul
care a formulat-o, căci consideră că nu i se poate reproşa
medicului care a pus diagnosticul gravitatea maladiei. Cioran va face
procesul acestei „românităţi“, pe care n-o acceptă şi o
detestă. Aici intervine un element decisiv: dacă se livrează unor
atacuri acerbe, o face în numele unei dorinţe de renaştere.
Refuză să accepte greşelile istorice, viciile de mentalitate,
absenţa de angajament, dorind o renaştere identitară. „Pasiunea
pentru România nu poate accepta osînda ei pe vecie la
destinul mediocru de care s-a împărtăşit pînă acuma“
– clamează Cioran, ca un Savonarola al naţiunii. El nu combate
esenţa poporului, ci starea lui. Iar această „stare“ se poate
ameliora graţie unor eforturi la care invită, unei redresări pe
care o doreşte. E vorba de forjarea unei identităţi prin conflict.
Dacă la Caragiale totul e relativ, la
Cioran totul e excesiv. Dacă unul îi acceptă pe români
aşa cum sînt, celălalt visează pentru ei o altă conduită,
diferită şi opusă. Trebuie să citim acest text – ce continuă
să fie problematic şi astăzi –, Schimbarea la faţă a României,
drept strigătul de iubire al unui tînăr stăpînit de
visul nebun de reabilitare. În spiritul epocii, animat de
cultul „führerului“, în stare să refacă identităţile
şi să schimbe destinele, Cioran se face adversarul feroce al unei
naţiuni pe care nu înţelege s-o lase să se complacă în
slăbiciunile ei şi pe care doreşte s-o antreneze în lupta
pentru un destin superior. Şi toate acestea în numele unei
iubiri contrariate.
Iată sensul rîndurilor
incendiare ale lui Cioran cu privire la România. El este un
anti-Caragiale, el nu scrie precum un entomolog lucid, cu ochiul
îndreptat spre microscopul bistrourilor şi al dormitoarelor,
ci precum un arhanghel venit să inspire noi vocaţii naţiunii,
doritor să o înalţe pe culmi despre care ea crede că-i sînt
străine. Procesul e angajat în numele unei utopii şi
agresiunile cioraniene nu sînt, în fond, decît
mărturia unei dorinţe de reînviere, a unei speranţe de
ameliorare prea mult timp abandonate. Tînărul Cioran este un
Icar al României. Nu putem disocia discursul lui Cioran de
condiţia şi de spaţiul lui. Crescut într-o casă de preot
ortodox, în inima unei Transilvanii marcate de catolicism, dar
şi de vechea dominaţie austro-ungară, el se imaginează în
postura unui erou care înţelege să dinamizeze procesul, să-i
scoată pe români din încetineala lor şi să le
stimuleze energiile, ca, de altfel, orice spirit utopic. El se
situează într-un profund dezacord cu ţara în numele
unei aşteptări nemăsurate, al unei voinţe de redefinire radicale,
al unei perspective de schimbare accelerate. Dacă Caragiale este
omul prezentului, Cioran se imaginează ca om al viitorului. Dacă
Caragiale se resemnează printr-o atitudine de acord, Cioran se
plasează în centrul unui dezacord. Dacă unul e realist,
celălalt e justiţiar. Totul îi desparte. Poziţiile lor sînt
diferite, căci dacă unul acceptă, celălalt se revoltă, dacă
unul surprinde realul pentru a-i restitui dublul, celălalt se
apropie de el pentru a iniţia procesul lui şi a-i desemna un
orizont. Dacă unul poate fi subsumat unei priviri adulte îndreptate
asupra României, celălalt e transportat de către febra
tînărului care cheamă la trezirea naţiunii. Caragiale
surprinde viciile, iar românii se vor complace în această
imagine, în timp ce Cioran vrea să le amelioreze – şi mulţi
români i-o vor reproşa.
Brâncuşi – este celălalt
termen al triadei, unul care nu are nimic dintr-un termen de sinteză.
El formulează un acord nu cu România urbană, ci cu România
arhaică, ţară a originilor, pămîntul primar. Dacă la
Caragiale acordul priveşte mentalitatea oraşelor, Brâncuşi
şi-l exprimă pe al său în raport cu cealaltă faţă a
ţării. Ei sînt ca cele două extremităţi contrare plasate
pe aceeaşi axă, fără putinţă de dialog, dar uniţi în
acelaşi timp printr-o relaţie de contrast, dar înrudită, cu
România şi cele două feţe ale sale, România oraşelor
şi România satelor. Totul îi desparte, însă
recunoaşterea aceasta într-o identitate naţională, deşi
diferită, le este comună.
Cioran a îndemnat la revoltă
împotriva fiinţei româneşti. Brâncuşi, mai
senin, a invitat la împăcare... dar din depărtare, căci
tocmai de la Paris ţăranul exilat care a fost Brâncuşi a
realizat această repliere asupra depozitului cultural naţional. A
avut nevoie de o anumită distanţă pentru ca memoria lui să refacă
acest drum şi să dea naştere unei relaţii împăcate.
Aşadar, în străinătate se descoperă el român. Şi pe
această bază, el angajează procesul nu al naţiunii, ca Cioran, ci
al sculpturii. Brâncuşi şi-a construit imaginea unui român
asimilat identităţii sale. După Caragiale, şi în alt fel
decît Cioran, Brâncuşi se reclamă de la o identitate
expiatoare. Să fie oare raţiunea pentru care Cioran, ce, totuşi,
locuia în acelaşi oraş cu Brâncuşi, nu-l citează
niciodată, aşa cum nici sculptorul nu face niciodată referire la
el? O ipoteză care se sprijină pe nevoia de a interpreta tăcerile.
Fiecare dintre ei rămîne surd la celălalt.
Dacă adaptăm cumva banal triada
vîrstelor la triada acestor artişti „monadici“, am putea
atunci să-l asemănăm pe Brâncuşi cu omul în vîrstă
care nu s-a resemnat cu starea lucrurilor, dar nici n-a dorit să le
trateze cu violenţă. Există la el o înţelepciune care îl
deosebeşte de luciditatea lui Caragiale sau de revolta lui Cioran.
Brâncuşi adoptă liniştea artistului care întoarce
spatele realului, în expresia lui imediată, şi ia distanţă
faţă de orice postură eroică. El se impune ca cel de-al treilea
termen indispensabil.
Identitate de constatare, identitate de
conflict, identitate de răscumpărare – iată cele trei identităţi
propuse de Caragiale, Cioran, Brâncuşi. Identitatea românească
se află în acest triunghi al Bermudelor refractar la orice
alianţă dialectică. De aici provine interesul triadei propuse –
pentru români, fiecare postură este la fel de necesară
asemenea celorlalte două. Trebuie, poate, să alternezi alegerile,
dar să nu faci niciodată o alegere definitivă. Vîrsta sau
distanţa, istoria sau lumea pot influenţa opţiunile, însă
provocarea va consta întotdeauna în a le reuni într-o
relaţie tensionată. A face casă bună cu contrariile – simptom
de dificultate! Cine poate ajunge la aşa ceva?
Traducere de Adina Diniţoiu
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters