OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un des problèmes qui ont le plus remué les consciences du XXe siècle, et tout le roman moderne: celui de la cohérence du réel.

Alain Robbe-Grillet, Djinn

Desfiderea acestei obsedante „coerenţe a realului“ de care vorbeşte Robbe-Grillet pare să constituie pariul literar al romanului Terre des affranchis (Pămîntul dezrobiţilor – ecou sintagmatic francofon la Slobozia natală), cu care Liliana Lazăr a surprins critica literară franceză, adăugînd în fiecare săptămînă noi premii la palmaresul împodobit cu prestigiosul Prix des Cinq Continents de la Francophonie şi cu un elogios articol semnat de J.-M. Le Clézio în ziarul Le Point din luna septembrie. Deţinătorul Nobelului pentru literatură califică această carte drept „unul dintre cele mai originale romane din ultimii ani“.

Referinţele literare oferite de critica franceză sînt multiple, de la Jean Giono la Barbey d’Aurevilly, Bram Stocker, Jim Harrison, Scott Momaday şi pînă la rusul Melnikov. Să le adăugăm, la rîndul nostru, pe cele venite din universul literar românesc, aşezîndu-l mai întîi, la loc de onoare, pe Mihail Sadoveanu, de la care scriitoarea a moştenit măiestria descrierii peisajelor moldoveneşti, desfătînd încă de la începutul romanului călătorul pierdut de bunăvoie în mijlocul acestor colţuri de paradis: „E nevoie de mai bine de o jumătate de oră de mers pentru a ajunge pînă la lac. Trebuie mai întîi să urci peste coama dealurilor care veghează asupra Sloboziei şi să pătrunzi mai adînc în desişurile de fagi şi de stejari. De aproape, cărarea e întortocheată, stejărişul se face şi mai des. Apoi, cînd călătorul, convins că s-a rătăcit, se gîndeşte să o ia înapoi, deodată, în spatele unui tufiş, îl zăreşte în cele din urmă: lacul“.

Tot atît de importantă şi de uşor detectabilă este şi influenţa lui Mircea Eliade din De la Zalmoxis la Genghis-Han sau Sacru şi profan, de unde autoarea împrumută întregul arsenal simbolic ce-i va servi la construirea geografiei narative a romanului, de la cosmologia exemplară la Axis Mundi, la omniprezenţa vădită a fantasticului într-un univers supraîncărcat de mituri, credinţe şi simboluri. Toate acestea stau la baza spaţializării şi a teritorializării simbolice asupra cărora se cuvine să ne oprim mai jos.

Spaţiul ordonat – sacrul şi magicul

Descrisă cinematografic şi concepută ca univers structurat după o topografie supusă unei ordonări eminamente sacre, geografia narativă a romanului Lilianei Lazăr evocă procesul trecerii de la spaţializarea simbolică, nelimitată şi indefinită, la teritorializarea simbolică* a spaţiului locuit şi purtător al amprentei unei comunităţi structurate eminamente după modelele sacrului.

Autoarea dă dovadă aici de o perfectă stăpînire a artei cadrajului, trecînd cu uşurinţă de la planul de ansamblu la planul apropiat şi la cel al gros-planului. Astfel, din perspectiva de ansamblu, ca spaţiu simbolic, „Slobozia simboliza lumea civilizată, adică spaţiul ordonat şi creştinat. Pădurea, în schimb, era locul sălbaticului, al animalităţii şi al forţelor păgîne. Cimitirul marca tranziţia între aceste două dimensiuni: rezonabilul şi instinctivul, sacrul şi magicul, viaţa şi moartea.“

Planul apropiat accentuează această separare definitivă, materializare a unei incompatibilităţi structurale dintre sacru şi profan, sciziunea în jurul unui ax instaurînd o nouă hartă simbolică a Sloboziei: „Prin mijlocul satului curgea un rîu numit Izvorul sfînt. Aproape toate casele erau înşiruite de-a lungul lui. La Slobozia, distincţia nord-sud nu avea nici un sens, Fiecare-şi situa casa în raportul cu Izvorul sfînt: cei care şedeau aproape, în vîlcelele săpate de pîraiele afluente, locuiau la vale. Ceilalţi, aflaţi mai la înălţime, locuiau la deal. Mai mult decît orice altă realitate această distincţie vale-deal structura imaginarul sătesc“. Cea de-a treia perspectivă, a gros-planului, fixează interioritatea căminului ortodox, smulgîndu-l din profan, cum spune autoarea: „În colţul fiecărei încăperi se afla cîte o icoană cu un şervet cusut pus deasupra. La răsărit, Hristos dădea binecuvîntarea ca semn al Învierii. La apus, un crucifix amintea Pătimirea, în timp ce înspre nord, Fecioara îl mîngîia pe credincios cu privirea ei maternă. Înspre sud, icoana profetului Ioan Botezătorul anunţa venirea Mesiei. Ca o biserică sfinţită, căminul familial se smulgea din profan, deschizîndu-se deja către o dimensiune cerească“.

Groapa leilor sau spaţiul de dincolo

Situat în afara acestor repere, există un loc ce pare să ignore şi să sfideze această ordine instaurată a spaţiului sacralizat, situîndu-se în mod deliberat, încă de la început, în zona pe care Liliana Lazăr o numeşte a spaţiului de dincolo, ca o „reflectare a tenebrelor“ şi ca purtător al unui mister provenind din timpuri imemoriale: „Groapa Leilor se întinde în mijlocul pădurii moldoveneşti. Însuşi numele său sună deja ca un mister. Legende dintre cele mai nebune circulă despre acest lac. DarGroapa Leilor nu e decît un nume dat de puţină vreme. Cei mai bătrîni ştiu că, mult timp, acest loc s-a numit Groapa Turcilor“. Vechea denumire a lacului este ancorată în istoria Moldovei lui Ştefan cel Mare şi a înfrîngerii turcilor, înecaţi în număr mare în apele acestui lac, ceea ce face din el un loc temut: „De atunci locul este blestemat. De altfel, rari sînt locuitorii Sloboziei care îndrăznesc să se apropie de el“.

Adevărul care interesează mai degrabă regimul este cel legat de opoziţia disidenţilor, cum este cazul preotului Ilie Mitran, care, cu complicitatea neaşteptată a lui Victor Luca, va reuşi să distribuie în secret a-ceste exemplare din vieţile sfinţilor. Părintele Mitran moare în mod eroic în închisorile comuniste şi este înlocuit cu un preot supus regimului.

După 1989, îşi face apariţia un nou personaj, total opus lui Victor Luca. Eremitul Daniel, un tînăr în căutarea vocaţiei religioase, preocupat de salvarea sufletului, simbol al sufletelor inocente ale unui popor pregătit să-şi asume trecutul dureros. Întorsătura de la sfîrşitul romanului schimbă complet reperele narative, autoarea reuşind să ofere o cheie neaşteptată acestei povestiri atît de pregnant alegorice.

Slobozia – un rendez-vous ratat cu democraţia

Modul excepţional în care scriitoarea reuşeşte să mînuiască complexa ţesătură narativă a romanului este o dovadă a unui real talent. Victor Luca, fost criminal, devenit uzurpator şi impostor al istoriei unei ţări care pare că a ratat marele rendez-vous cu democraţia, oferă imaginea unei Românii monocrome, întunecate, cenuşii: „Liberi! Toţi îşi răscumpăraseră greşelile, săraci, dar uşuraţi de jug, ţinuţi sub influenţă, dar eliberaţi de lanţuri, fără motiv de a spera la un viitor mai bun, dar, cu toate acestea, mîntuiţi“.

–––––––––––––––

* Analizăm aici această geografie, după modelul propus de Michel Lauwers în Parish, parishioners and territories. Remarks on the word „parochia“ in medieval Latin sources, geografie reluată de Piroska Nagy în „La notion de Christianitas et la spatialisation du sacré au Xe siècle: un sermon d’Abbon de Saint Germain“, care o defineşte drept „primul ancraj şi expansiunea spaţială a unei societăţi creştine, trecînd prin sacralizarea polilor spaţiului care au servit drept bază a teritorializării“, în Médiévales, nr. 49, toamna, 2005.