OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Încă de la scurtmetrajul Călătorie la oraş (2003), Corneliu Porumboiu ne-a atras atenţia asupra unei spiţe de cineaşti încă neştiute în filmul românesc, doar parţial şi rarisim anticipate de cîte un predecesor uitat, ca Iulian Mihu (Lumina palidă a durerii – 1980), ori de primele lungmetraje ale congenerilor Cristi Puiu, Cristian Mungiu şi Radu Muntean: regizorii cu scriitură filmică intrinsec romanescă. Mă refer nu doar la reflecţia părintelui Noului Val Francez, André Bazin, despre filogenia filmului ca artă – „În timpul filmului mut, montajul evoca ceea ce regizorul voia să spună; în 1939, decupajul descria; în fine, astăzi se poate spune că regizorul scrie direct în film“ –, ci şi la factura paradoxal emancipată a verbului, a textului rostit, tocmai într-o simbioză fără precedent cu utopia realizată a unui „cinema pur“. Iar dacă în primul său lungmetraj, A fost sau n-a fost? (2006), scriitura era încă la nivelul unor schiţe juxtapuse, cele trei-patru faze ale scriptului şi filmul însuşi, Poliţist, adjectiv, finalizează în propria ontogenie, la nivelul capodoperei filmului de autor 100%, filogenia întîrziată a şcolii noastre de film. Este denumirea la zi a ceea ce am botezat provizoriu Al Patrulea Val/Noul Cinema Românesc.

 

„Cinema-ul pur“ – altul decît al celei dintîi avangarde, fiindcă şi-a descoperit între timp propria narativitate – e primul care ne frapează, de la genericul urmat de secvenţele introductive, complet lipsite nu numai de muzică, dar şi de sunete, fără a mai vorbi de cuvinte. Tăcerea absolută a cadrelor iniţiale („Tăcerea nu mi-e dragă“ e unul dintre versurile cîntecului din postgeneric) e subliniată de şocul sonor al străzii, cînd urmărirea elevului-turnător ajunge aproape de şcoală. Apoi intră în funcţie unul dintre efectele cele mai subtil semantice ale imageriei, care insinuează subliminal senzaţia unuia urmărit de poliţist: îl simţim pe Cristi (Dragoş Bucur) pe urmele noastre, fiindcă totdeauna sîntem cu anticipaţie pe coridorul sau în încăperea în care va intra el. Este apoi baletul gesticii mute, cum e aprinderea repetată a luminii – fie ziua, fie noaptea –, cînd Cristi intră în penumbra perpetuă a biroului său de la sediu, cu reflexe ritualice spre comutatoare şi alte ustensile, ca în continuităţile truffauldiene din La peau douce (Pielea catifelată).

 

Nimic însă din „purismul“ care ar evacua din film definiţia şi dramaturgia caracterelor, de la cei doi colegi de birou la şeful procuraturii (magistral, Marian Ghenea), de la personalul poliţiei de cartier la propria soţie (Irina Săulescu), fiecare scos cu infinită delicateţe şi umor (conţinut sau exploziv) din culpa defectelor lor vizibile, spre a fi pus într-o boxă invizibilă a sistemului care-i uniformizează. Noi şi noi fronturi morale şi ale observaţiei infinitezimal-revelatorii deschid „de 24 ori pe secundă“ toate cadrele şi secvenţele, fără a fi uitat ambientul („mizerabilismul“ redivivus, s-ar zice!): zidul blocului de vizavi de şcoală, trotuarul murdar, rigolele înfundate. O umilinţă asumată, dar neînsuşită, care e şi a lui Cristi însuşi (întîmplătoare, icoana coroanei de spini de pe peretele biroului?!), în toate relaţiile sale casnice sau publice, pînă la secvenţa antologică în care comandantul (Vlad Ivanov, deasupra oricăror calificative) îl pune să citească articolele din dicţionar.

 

În fine, s-a comentat insistent secvenţa răzbunătoare a sonorului şi a muzicii, cu cîntecul asurzitor al Mirabelei Dauer, Nu te părăsesc, iubire, dar o adevărată ars poetica a filmului, pusă invers, în postgeneric, o constituie cuvintele şlagărului Ce seară minunată, traducînd contrapunctic profunda tristeţe a tînărului cineast surîzător, cu lirismul moldav al vecinului din Basarabia al lui Corneliu Porumboiu, Grigore Vieru: „Mi-s dragi cuvintele, să ştii/ Ele-mi sînt surorile /.../. Tăcerea nu mi-e dragă/ Nu mi-s dragi tăcerile/.../ Cuvintele-s averea mea/.../ Ce seară minunată!/ Mai spune-mi, iubito, o dată...“.