OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paul DAIAN
Stingacia in salut a femeii
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Poezie“, Pitesti, 1999, 45000 lei.


Neoexpresionism estetizat

Premierea acestui volum al lui Paul Daian e un gest „onorabil“, avind avantajul de a impaca si talentul autorului, si Editura Paralela 45 (discriminata la premiile USR), si viziunea despre poezie a juriului, apropiata de modernismul tirziu al anilor ’70. Se stie ca premiile ASB, acordate cartilor aparute la edituri bucurestene, „recupereaza“ volume care, dintr-un motiv sau altul, nu au intrat pe lista cistigatorilor de premii nationale (in acest sens, consider ca premierea de catre ASB a Postmodernismului romanesc a lui Mircea Cartarescu, care ar fi meritat cel putin un premiu „mare“, reprezinta mai degraba un marunt gest consolator – si minimalizator – decit un act de dreptate).

Titlul volumului – Stingacia in salut a femeii – suna bine. Probabil, un fel de omagiu adus nepriceperii feminine (sau a unei anumite femei – vezi dedicatia) de a se adapta pina la capat conventiilor politetii (salutul, de exemplu), de a fi, altfel spus, domesticita. Pe linga elementele de portret ale personajului din prezentarea de pe coperta a patra („a practicat pina in prezent peste 40 de meserii, schimbind frecvent locurile de munca“, „in urma unui protest la Uniunea Scriitorilor fata de autoritatile comuniste din Romania in 1982 este pedepsit cu inchisoarea“, „alta incercare de protest se soldeaza cu internari in spitale psihiatrice“), atrage atentia autoincadrarea: „Desi criticul literar Marin Mincu il considera «nouazecist», autorul insusi se declara un «optzecist notoriu»“. E de presupus ca hiperorgoliosul critic, care i-a publicat pina acum, la Editura Pontica, trei volume lui Paul Daian, recenzindu-i prompt si volumul de debut din 1987 (Poeme sororale), nu s-a suparat prea tare, din moment ce juriul ASB – din care face parte – l-a premiat pe „notoriul optzecist“. Poet de buna calitate, nu-i vorba, dar capricios si inegal, Daian este, de fapt, un optzecist de rezerva, mai interesant ca personaj decit ca autor. Infidel „meseriilor“ practicate, a ramas fidel poeziei. Se afla in relatii bune cu mai toate gruparile care fac legea – inclusiv in materie de premii – in lumea noastra literara, si, in ciuda faptului ca nu-si menajeaza interlocutorii, indiferent de grupare, nu te poti supara pe el. E un apropiat, prin afinitati elective, al boemei existentialiste de la Muzeul Literaturii. Totodata, an de an il poti urmari citind cu vocea lui jucat-grava si sonora, in cadrul Galei Premiilor ASPRO, fragmente din volumele premiate.

E, doar, „bufonul cu trompeta“, responsabil cu vorbele de duh si adevarurile de culise al mediilor tirgurilor de carte si al underground-ului poetic din Romania ultimului deceniu... La editia din acest an a BOOKAREST-ului a aparut, mai „greoi“ si mai laconic decit in alte dati, intr-o tinuta gen „comuna primitiva“... Nu intimplator, cred. „Primitivismul originar“ ca viziune a poeziei reprezinta tema de adincime a acestui volum conceput ca o poveste cu final melancolic: „sint singur fumez si scriu lungi cuvinte/ germane despre o poveste pe care am auzit-o de mult./ H. este mort. T. este mort. J. este mort. C. este mort./ K. este mort. fiica mea este moarta. ramine nebunia animalului sa poarte prin paduri nesfirsite/ adinci urme de singe/ intreaga viata ca pe o stranie imagine a poeziei“. Poemele sint, ca si pina acum, o combinatie crincena de existentialism si neoexpresionism. Recuzita psihedelica (droguri, jazz...), mitologicale de uz personal, sexualitate perversa. Nu stiu daca e un semn de oboseala, de maturitate sau o consecinta a formulei alese, dar Daian imi pare, de data asta, mult mai calm, mai tacticos in a-si scenariza poemele, mai rafinat in constructia viziunilor „salbatice“, vicios cizelate intr-o maniera estetizanta. Scrise in stilul (neo)expresionismului german, ele se organizeaza in jurul citorva toposuri simbolice germanice: „Rinul“, „Marea Nordului“, „padurea germana/ din vechiul basm“ si al unor embleme: saxofonul, marijuana, bineinteles singele, creierul, parcul (influenta Angelei Marinescu), alcoolul, Zguduitorul, animalul salbatic al incestului si mai ales „sexul fiicei“. Iubirea incestuoasa si totusi pura (confuzie deliberat intretinuta) domina intreg volumul, care sta pe un scenariu erotico-mitologico-psihanalitic.

Este, de fapt, o ciudata poveste de dragoste, fragmentata in poeme relativ scurte, fara titlu, in care se strecoara, ici-colo, bucati dintr-o alta poveste, din „Imperiul Roman“, o falsa parabola despre misterul si grotescul nebuniei. Apar sugestii si personaje kafkiene, tot in registru grotesc: „joc biliard cu K. pe malul Rinului“. Si, peste toate, stilul si temperamentul Daian: gravitate (chiar solemnitate) subminata de absurd caricatural si provocari sexuale ilicite, dar de o paradoxala tandrete: „fiica a mea iti iubesc sexul bolnav si tinar/ pe care il porti printre oameni cunoscuti mie./ mesteacanul este casa ta iar tu esti fiica a mea/ pentru ca tatal tau este mort de tinar/ umbli cu metale reci in gura si vorbesti despre mine/ printre muntii inalti ca despre tatal meu./ tu esti sotia tatalui meu amanta lui chiar/ peste dealuri cind ciinii trec si/ locuitorii tarii de jos/ imi amintesc miinile tale de detinuta ce cauta un sex aidoma lipsei


Liviu ULEIA
Cintecele intunericului
Cuvint inainte: Gheorghe Iova. Editura Vinea, Bucuresti, 1999, 64 p., f.p.


Mortificare si „perfectiune“

Volumul de debut al nu tocmai tinarului Liviu Uleia (boem de serviciu in zona Muzeului Literaturii, autor cu o placheta experimentala in tiraj confidential la activ, publicist in timpul liber) beneficiaza de sustinerea si prefata unuia dintre membrii marcanti ai juriului ASB, Gheorghe Iova. Tot Gheorghe Iova a reusit sa impuna, pe lista premiilor pentru debut ale ASB, dar la sectiunea „proza“, romanul Tormdass al unei tinere si sofisticate autoare „ioviste“. Cele doua debuturi au ratat premiul ASPRO pentru experiment, la egalitate cu alte doua carti, mult mai spectaculoase si mai atractive: Bumgartes al II-lea si Tescani…. In spiritul si in sintaxa-i binecunoscuta, torsionata si eliptica, Iova pronunta in legatura cu autorul preferat o sententa socanta: „Sentimentul perfectiunii“, dublata de un elogiu in oglinda, plin de modestie caracteristica, al „excentricitatii de serviciu“: „De un deceniu, insist ca razboaiele ierarhiilor literare sint sterile, avem de definit spatiul in care obiectele literare se plaseaza, se misca. [...] Sa vedem daca ideea lui Calinescu, in rescrierea mea, ca avem mai multe literaturi de limba romana, nu e de considerat, in sfirsit. [...] Literatura nu se mai face in locurile declarate. Problema a centrilor vaganti, aparenta: excentricitate (de serviciu)“. Asa e, se vede cu ochiul liber, traim, doar, intr-o lume plurala si pluralista, in care ierarhiile se bat cap in cap, iar premiile literare nu fac decit sa ne confirme, an dupa an, acest lucru. Exista mai multe literaturi romane, unele – lumi paralele, incompatibile, iar in citeva dintre acestea isi afla loc – in umbra (sau in underground) – si „excentricii“.

Intrucit prefatatorul isi intinde textul de escorta asupra intregii carti („Iar eu, de acum, sa se vada poetul, citez intreaga carte“), voi continua comentariul meu la cartea lui Uleia cu (inca) un citat din, de data asta, comentariul Iova: „Lungile enunturi se aseaza paralel unele pe altele, sint autonome, insa toate par a fi rescrierea vie a unui vers care nu apare. E numai (trecut sau viitor apropiat, lipit de) prezent. E text descriptiv, descriere actionala. Senzatie de ultim clasicism – 1900 – care da pragul de bataie pentru avangardele secolului. Traim in Europa care viseaza anul ei 1900“. Inapoi la Mallarmé! Apropo de clasicismul pre-avangardist, mi-a dat de gindit afirmatia: „Vom citi texte de zece rinduri. [...] De cantitatea unui sonet“. Si mi-am amintit ca Iova a experimentat – evident, la modul excentric – productivitatea formelor fixe in volumul Calare pe muscatura. Ce mai conteaza ca sonetul are, prin definitie, 14 versuri? In epoca fizicii post-cuantice si a geometriilor post-euclidiene, si epigramele pot avea, daca dorim, cinci versuri, iar cei patru evanghelisti pot fi trei sau chiar doi... Trecind la volumul propriu-zis, nu pot decit sa il confirm, pina la un punct, pe Iova. Avem de-a face cu o textura densa, stranie si obscura, in care „versul perfect“ e ocultat. Volumul se deschide cu un extras dintr-un text hermetic: Rosarium Philosophorum: „O, natura binecuvintata,/ binecuvintata este si lucrarea ta,/ caci tu faci din nedesavirsire perfectiunea,/ prin adevarata putrezire,/ care este neagra si intunecata“. Urmarind, cu ironie continuta, traiectoria unui... zbor de avion, in trei cicluri initiatice (Picaj, Luping, Inaltare), textele, poemele sau „cintecele“ care compun aceasta carte constituie, alchimic vorbind, o „opera la negru“, o „mortificare“ a materiei poetice care dizolva complet comunicarea umana, coagulind ininteligibilitatea in tipare riguroase, disciplinate.

Pe coperta a patra o fotografie simulind moartea (initiatica) a autorului, cu text pe viata calcind. Experiment – da. Dar, oare, alchimia nu e o stiinta (si o arta) experimentala, de laborator? Toate poemele au zece versuri, cu exceptia penultimului poem (cinci) si a ultimului (trei). Totul – inclusiv obscuritatea – e calculat cu o minutie maniacala, inclusiv cuvintele care alcatuiesc versurile nelineare, care „ies din rind“. Primul ciclu are numerotate opt capitole, fiecare cu trei subcapitole-poem. Al doilea are patru capitole, fiecare cu trei subcapitole. Al treilea – doua capitole, fiecare, de asemenea, cu trei subcapitole. Fiecare poem are ca titlu primul sau vers, asezat pe doua rinduri, ca verset. Cuprinsul asaza versetele cu pricina unele sub altele, rezultind trei poeme-cuprins. Poemele trebuie citite vers cu vers, sau, vorba lui Iova, propozitie cu propozitie. Fiecare vers e, practic, un poem autonom, astfel incit numarul poemelor „de citit“ creste de zece ori. De asemenea, fiecare vers are o mare densitate simbolica, evident criptica, iar in recuzita e diseminat un lexic „modern“ (apar inclusiv OZN-uri).

Domina simbolurile specifice fazei nigredo a Operei alchimice: noapte, intuneric, umbra, negru. Principiul acestei arte combinatorii hermetice cu aspect de suprarealism morbid este, fireste, oximoronul, coincidenta contrariilor: „lumina neagra“, „Biserica intunericului“ etc. Pentru neinitiati (adica pentru mai toti cititorii), poemele sint o imensa plictiseala, ele pot fi citite, eventual, pentru spectacolul, nu lipsit de surprize, al ilizibilitatii perfecte. Citez, la intimplare, un poem, cu titlu de exemplu: „Rupt in celule ca o noapte cu stele rotite de motorase/ Reintrodus in impletirea miscarilor ca o succesiune de sori/ Sint stapinit de mine insumi cu lumina orbitoare a foselor nazale/ Istoria de gheata neagra a celor din urma cuvinte-ale mele curge galbui/ Ingalbenitul seu inunda oul si ma pregateste pentru un nou sacrificiu/ Am privit inapoi si ochii mi s-au umplut de viata recunoscatoare/ Cuvintele de multumire ale supravietuitorului au propriul trai/ Un embrion mult prea intunecat pentru sarbatoare sta in adincu-mi/ Capat al nemiscatei osii impingind cuvintele catre ingratitudine/ Saminta a intunericului ochi al osiei negre pe care ma tintuiesc (II. 2.3 RUPT IN CELULE CA O NOAPTE/CU STELE ROTITE DE MOTORASE)“. Cred, totusi, ca v-am plictisit destul cu povestea obscura a acestui volum ciudat pe care, oricum, nu-l vor putea citi (cu eforturi supraomenesti) decit cititorii specializati si „initiatii“. „Mortificare“ perfecta, in felul ei, Cantecele intunericului isi asuma obscuritatea, excentricitatea si ilizibilitatea. Numai ca asta nu mai impresioneaza de mult pe nimeni.