Triumful fandacsiei

Autor: Carmen MUŞAT | Categoria: Editorial | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie.“

I.L. Caragiale – Conu Leonida față cu reacțiunea

Nu e deloc întîmplătoare asemănarea dintre situația descrisă de personajul lui Caragiale și agitația ce i-a cuprins, săptămîna trecută, pe cîțiva domni vigilenți, care s-au întrecut în a lansa pe Facebook acuze și insinuări la adresa Observatorului cultural. Motivele? Fotografia publicată pe prima pagină a numărului 603 din 1 decembrie al revistei, fotografie preluată de noi de pe site-ul oficial al Tîrgului Gaudeamus, și editorialul semnat de mine (care apare, în ediția on-line, însoțit de imaginea primei pagini). Pe scurt, vajnicii apărători ai monopolului în cultură au ajuns la concluzia că, mînați de o ură neîmpăcată, redactorii și tehnoredactorii de la Observator cultural au decis să radieze, în photoshop, sigla Editurii Humanitas de pe fotografia publicată pe prima pagină. Ca dovadă supremă a relei noastre credințe, a fost invocată menționarea volumului Aer cu diamante, în textul meu, sub sigla Editurii Tracus Arte, și nu, așa cum era corect, a Editurii Humanitas. În această privință îmi recunosc eroarea, nu și intenția; am făcut, de altfel, pe site, rectificarea necesară. Inutil, cred, să spun că fotografia care a stîrnit furia vigilenților n-a suferit nici un fel de modificare și că ea poate fi găsită și la adresa www.gaudeamus.ro. Pentru orice om de bună-credință, care citește revista noastră, cred că este evident că nu avem parti-pris-uri și idei fixe și că ne-am străduit, de-a lungul timpului, să reflectăm diversitatea și dinamismul vieții noastre culturale, să punem în lumină cărți (în primul rînd), evenimente și autori, indiferent de sigla editorială sub care apar.

Dar „zgomotul și furia“ declanșate pe Facebook, săptămîna trecută, sînt emblematice pentru un tip de atitudine nutrită de idei preconcepute, lipsită de o elementară curiozitate intelectuală față de Celălalt, anatemizat apriori. Genul acesta de reacție, care atribuie Celuilalt intenții oculte, care recurge la un întreg arsenal de acuze, insinuări și jumătăți de adevăr, trădează o mentalitate precară, întemeiată pe certitudini și prejudecăți. Cei care se grăbesc să tragă concluzii „usturătoare“ și să arate cu degetul, acuzator, spre redacția Observatorului cultural, nu au nevoie nici să răsfoiască revista – pentru că ar fi văzut cîte cărți și cîți autori Humanitas sînt menționați, comentați sau intervievați în paginile ei – și nici să citească articolele publicate în decursul anilor. Ei știu – încă dinainte de a citi ceea ce scriu redactorii și colaboratorii noștri – totul despre intențiile noastre (conștiente și subconștiente), ei văd la tot pasul dovezi – și, cînd nu le văd, le inventează – ale monstruoasei conspirații împotriva Establishmentului.

Mania persecuției? Paranoia? Prostie pură și simplă? Sau poate e vorba de proiectarea propriilor frustrări și obsesii asupra Celuilalt, asupra Adversarului ce trebuie ridiculizat și redus la tăcere cu orice mijloace. Cei care vorbesc despre frustrări și invidie și fac teoria urii care, chipurile, îi animă pe toți aceia ce promovează un discurs alternativ uită, probabil, că, de cele mai multe ori, ura (ca și frumusețea) se află în ochii celui care privește și confundă, programatic și interesat, spiritul critic – atît de necesar în cultură – cu resentimentul. Autoritarismul în cultură nu face bine nimănui, iar efectele secundare ale mentalității autoritariste le vor resimți, mai devreme sau mai tîrziu, tocmai promotorii acestei atitudini ce neagă dreptul la existență al celor ce gîndesc altfel.

Cînd construiești adversari imaginari, cărora le atribui trăsături și acțiuni ce frizează ridicolul, cu singura intenție de a-i expune oprobriului public, riști să te acoperi tu însuți de ridicol. Dialogul este posibil doar atunci cînd îi acorzi celuilalt prezumția de nevinovăție, cînd, chiar dacă te situezi pe poziții adverse, nu-ți transformi adversarul de idei într-un dușman de moarte.

Am pledat întotdeauna pentru dialog, pentru spirit critic și pentru diversitate, convinsă fiind că, în pofida diferențelor de gîndire dintre noi, este loc pentru toți sub soare. Cred că, pe termen lung, singurul capital simbolic durabil este cel conferit de calitatea discursului individual și nu de apartenența (temporară și relativă) la diverse grupuri și grupări mai mult sau mai puțin aleatorii. O simplă incursiune în istoria literaturii și a celorlalte arte e suficientă pentru a proba acest adevăr simplu. Așa încît, a pretinde că cineva – fie acesta o persoană, o revistă, o editură sau o uniune de creație – ar putea „radia“ sau „impune“, odată pentru totdeauna, un nume, un titlu sau o instituție mi se pare sinonim cu a cădea pradă unei periculoase iluzii. Cînd „anii mor și veacurile pier“, cine-ar putea pretinde că deține puterea de a decide reputații și ierarhii culturale într-o lume în care centralitatea a devenit o noțiune lichidă și orice tentativă de a controla un fenomen atît de dinamic și de divers precum cel cultural e privită cu maximă suspiciune? Noi, în orice caz, nu.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

normalizare culturalasergiu - Vineri, 9 Decembrie 2011, 18:34

Furia monopolistilor indica in esenta un fapt pozitiv: imperialismul lor se clatina, lumea culturii, incet dar sigur, se normalizeaza. Nu pot decat sa va felicit, pe toata echipa revistei Observator cultural pentru ca va faceti bine treaba. De rezistenta dumneavoastra in fata tendintei imperialiste a celor furiosi despre care scrieti, depinde reusita distrugerii actualei mafii culturale