OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E limpede că lui Al. Mirodan nu i-a mers la inimă tam-tam-ul planurilor cincinale, cu „heirupismele“ obsesive, sîcîitoare, pe cînd lustruia cu coatele mesele presei dîmboviţene de tineret. Ca să se despartă rîzînd de acel trecut, el salahoreşte de o bună bucată de vreme la opera sa fundamentală – Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română – într-o perspectivă de timp nelimitată. Recent, a sosit la Bucureşti, expediat din Tel Aviv, tomul al III-lea al dicţionarului, apărut la mai bine de zece ani după tomul anterior. Dacă, pe deasupra vacarmului Capitalei noastre, vor fi răzbătut exclamaţii joviale de tip „Bingooo!!!“ – ele pot fi atribuite norocoşilor intraţi în posesia cîte unui exemplar, grijuliu individualizat prin dedicaţie olografă.

 

 

Spre sfîrşitul proaspătului volum, autorul strecoară evocarea prizărită a împrejurărilor cînd inaugura şantierul temerarei întreprinderi, lăsat să ocupe coloane de ziar pe unde se nimerea, la cheremul atotputernicului barosan peste un trust poligrafic. Filantropie îndoielnică, cum rezultă. Vorba ceea: „mai din milă, mai din pilă, mai din silă“, exact ce lui Mirodan nu i se potrivea în ruptul capului. Aşa că, în pofida opiniilor alarmate auzite prin preajmă, a decis să taie cordonul ombilical al servituţii „finanţiste“ şi să ia în propriile mîini realizarea visului de mult nutrit. Şi a pus pe picioare un soi de I.M.M. (sau mai degrabă S.R.L.) îndrăzneţ şi hazardat, deopotrivă – lunarul Minimum, cu precizarea expresă pe copertă: „revista oamenilor inteligenţi“. Flataţi, cititorii au dat buzna, astfel că, din vînzări cu bucata şi abonamente, era asigurată tipărirea numerelor de pe o lună pe alta. Apoi, experienţa urma să aducă la moara curajosului întreprinzător şi alte soluţii de supravieţuire, an după an, un deceniu şi încă unul, asigurînd continuitatea de o manieră spectaculoasă (astăzi, Minimum are la activ 263 de ieşiri pe piaţa concurenţială), fără semne de oboseală. Privind retrospectiv, nu e exagerat a considera că tocmai Dicţionarul neconvenţional a constituit motorul, stimulentul principal al perseverenţei celui ce a transformat o rubrică sprinţară, de lapidare intervenţii săptămînale, asumată cîndva în Contemporanul, sub oblăduirea lui George Ivaşcu, într-o emblemă a impetuozităţii pe ample spaţii, a vivacităţii intelectuale şi a sfidării comodităţilor. Marca de fabricaţie Minimum a dobîndit maximă credibilitate, verificată constant, acreditată prin realizările cumulate încetul cu încetul.

 

Într-un fel, Mirodan a procedat ca un cultivator de specii răsădite experimental şi diversificate în seră. În minuscula lui redacţie, a colectat informaţii, referinţe, documente, imagini inedite, abil combinate spre a obţine fertilizarea parcelelor presupus aride din cîmpul istoriei literare. Şi-a alcătuit o întinsă reţea arhivistică (constant îmbogăţită de corespondenţi benevoli iviţi din toată lumea), hotărît a diminua zonele devenite pîrloage, cu convingerea că e posibil a împăca savoarea roadelor rîvnite cu respectarea regulilor inerente cercetării. N-ar fi de mirare să se afle cîndva că planificatorul operaţiunii a procedat pragmatic, captivat de surprizele investigaţiilor în laboratorul pus în funcţiune riguros. De aici, strategia „zîmbetului pe buze“ în faţa feluritelor prejudecăţi didactico-pedagogice. „Neconvenţional“ vrea să spună că avem de-a face cu un dicţionar relaxat, ferit de crispări şi de inhibiţii tradiţionale. Ajunge să deschidem actualul volum III ca să ne convingem.

 

Ca şi în volumele precedente, Mirodan se supune cerinţei de a organiza materialul conform ordinii alfabetice. Teoretic, de astă dată, este rîndul scriitorilor înscrişi în limitele literelor G-H-I. Şirul debutează cu avangardistul Henri Gad şi se încheie pe la diafana prozatoare Cora Irineu şi la poetul Ştefan Iureş. Numai că, pe parcurs, răsare ispita de a încălca rutina şi, printr-un salt dezinvolt, îi cheamă în scenă, peste rînd, pe Zigu Ornea, pe Leon Volovici, pe Sebastian (vechea lui slăbiciune!) ori pe pictorul Reuven Rubin. Mici arvune, să zicem, în contul in-vestiţiilor viitoare. Dar şi mişcări inverse, de reîntoarcere pe făgaşul deja bătătorit, de pildă în cazul Valentinei Caraion, autoarea unei mişcătoare mărturii din exodul transnistrian (extrase recuperate din publicaţia Dialog de la Dizenbach). Duhul recuperării pluteşte, de fapt, peste întreaga lucrare. Autorul are suflet de justiţiar. El a pornit din capul locului cu gîndul de a face dreptate, acolo unde se infiltrează ignoranţa, obstrucţia memoriei colective sau vreun început de minimalizare.

 

Un gest emblematic de reparaţie intervine în cazul emeritului lingvist Al. Graur, ocolit de panoramele lexicografice cu profil literar, în ciuda incontestabilelor merite dobîndite în urma campaniilor de a face accesibile publicului larg subtilităţile limbii române. Profesorul nu numai că expunea convingător materia, dar ajunsese la un stil propriu, străin de pedantism, de emfaza savantlîcului, captivant la orice nivel de instrucţie. În felul lui, ordonat, cam ticăit, mai ales cînd citea la radio cu preocuparea vizibilă de a fi pe înţelesul tuturor, dovedea reale însuşiri scriitoriceşti. Însufleţea cuvintele, aşa cum, adesea, nu izbuteau condeieri cu pretenţii. De o dreaptă reabilitare se bucură şi fratele profesorului-academician, ziaristul Constantin Graur, de la care au rămas nu doar contribuţii gazetăreşti, ci şi o excelentă evocare a destinului nenorocos hărăzit moştenitorului coroanei austriece, Franz Ferdinand. Cumpăna dreptăţii obligă la o întrebare de bună credinţă: dacă ar fi să ne orientăm după Dicţionarul general patronat de Eugen Simion, clanul Grecea, coloneii Florian şi Ion, aproximativi prozatori, să merite atenţia posterităţii mai curînd decît fraţii Graur? Mai mult ca sigur, destui dintre contemporanii noştri şi-l amintesc pe învăţatul paznic al corectitudinii filologice parcurgînd pe jos drumul dintre Universitate şi Academie, puţin tras într-o parte de greutatea unei serviete supraîncărcate. După îmbrăcăminte, putea fi confundat cu un belfer oarecare. Agasarea pricinuită de vacarmul străzii îi împrumuta un aer uşor provincial. Printre cărţi însă, spiritul lui îşi recăpăta dinamismul prolific, emulativ, şi acea ţinută intelectuală neostentativă, ce-l va fi ajutat să înfrunte prigoana, întîi pe vremea huliganismului legionar, apoi sub regimul inchizitorial stalinist, după ce, iniţial, îl învestise cu o încredere amăgitoare.