În condiţiile în
care cartea de film nu îşi mai găseşte locul pe piaţa
editorială autohtonă, apariţia unui volum precum François
Truffaut: Bărbatul care iubea filmele de Magda Mihăilescu (Curtea
Veche Publishing, 2009) trebuie salutată ca un veritabil eveniment.
Asta cu atît mai mult cu cît nu este vorba de o culegere
de publicistică, un volum de interviuri sau o teză de doctorat, ci
de o carte scrisă – şi rescrisă – de-a lungul multor ani, cu
trudă (documentarea a fost amplă şi laborioasă), talent
(subtilitatea analizei şi farmecul stilului cuceresc) şi pasiune
pentru cinema şi în special pentru opera lui Truffaut. Cartea
este adresată nu doar admiratorilor, actuali sau potenţiali, ai
marelui cineast francez, pionier al Noului Val, ci şi tuturor
cinefililor. Cu un „Cuvînt înainte“ de Serge
Toubiana, directorul general al Cinematecii Franceze, ea include un
capitol cu mărturii ale cîtorva dintre cei mai importanţi
colaboratori ai lui Truffaut, precum şi excelente informaţii
biografice, filmografice şi bibliografice. La lansarea de la
Institutul Francez, criticul Alex. Leo Şerban a prezentat volumul
drept „cea mai bună carte de cinema scrisă vreodată în
limba română“.
Pentru că volumul
dumneavoastră nu include un „Argument“ explicit, vă rog,
răspundeţi-mi succint: de ce o carte despre François
Truffaut?
Aparţin generaţiei care
a avut norocul să aibă 20 de ani în anii ’60, epoca
fierberii cinefile, în siajul freneziei criticilor de la
Cahiers du Cinéma, deveniţi, între timp, autorii
Nouvelle Vague. Din familia acestora, Truffaut, criticul cel mai
agresiv, violent, „irecuperabil“, se spunea, potolit apoi, odată
cu trecerea în spatele camerei, m-a fascinat, dar şi intrigat.
Mi s-a părut întotdeauna că opera sa mai mult ascunde decît
arată. Serge Daney îl numea „Dr. Jekyll şi Mr. Hyde“.
Mi-am zis că ar fi un exerciţiu profitabil să trec pragul
farmecului, împreună cu iubitorul de film, pentru a desluşi
misterul unei opere cinematografice esenţiale ale secolului al
XX-lea. Asta ar fi, foarte pe scurt.
Cum aţi pătruns în
teritoriul truffauldian? Cînd aţi început să vă
gîndiţi şi să lucraţi la această carte?
Astăzi, François
Truffaut este o figură aproape instituţională, uşor intimidantă,
cum în mod sigur nu i-ar fi plăcut. O tînără
cercetătoare, Laurence Alphonsi, a făcut o anchetă în lumea
întreagă (a ajuns şi la mine, pentru a-i vorbi despre
Truffaut în România), concluzia fiind că, în Cele
400 de lovituri, autorul se identifică cu însuşi simbolul
cinematografului francez. Te poţi întreba: ce a mai rămas de
spus cînd s-au scris zeci şi zeci de volume? Gîndul unei
cărţi mă bătea însă prea de mult pentru a nu alunga
interogaţiile paralizante, numai că multă vreme nu am avut
posibilitatea de a călători, de a-i vedea sau revedea toate filmele
în condiţii profesioniste, ca să nu mai vorbesc de o
documentare. Aşa că am lăsat-o deoparte. Acum nici nu vreau să mă
gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă, după 1990, nu
aş fi avut imensa şansă de a fi într-un juriu cu Suzanne
Schiffman, una dintre cele mai apropiate colaboratoare ale lui
Truffaut, cu Jean-Pierre Léaud, chiar cu el, cu Antoine
Doinel, ca să zic aşa. Datorită lor am ajuns să o cunosc pe
doamna Madeleine Morgenstern, fosta soţie a cineastului, care
îndeplinea voinţa testamentară a acestuia, de a se ocupa de
circuitul filmelor în lume. De aici a început cu adevărat
munca, cercetarea în arhivele Les Films du Carrosse, revederea
tuturor filmelor, mai întîi pe ecran mare, apoi
decorticate pe video, întîlnirile cu colaboratorii.
Cartea pe care ai citit-o este, în fapt, o a doua variantă,
prima era mai voluminoasă şi mai preţioasă. Ştii, poate, cum se
petrec lucrurile cînd te ocupi de un subiect „mare“, prima
tentaţie este să te arăţi şi tu puţin măreţ. Din fericire, au
intervenit cu bemolii necesari cei care m-au ajutat să găsesc un
drum mai drept, Madeleine Morgenstern, André Téchiné
(un vechi prieten), Serge Toubiana, profesorul Henri Agel
(Universitatea Paul Valéry din Montpellier), cel care îmi
explica în scrisori de ce anume trebuie să-ţi fie teamă şi
de ce nu, atunci cînd te apuci de o carte.
Nu iubea călătoriile,
casele, maşinile
„Filmele sînt mai
armonioase decît viaţa“, îi spune regizorul Ferrand
(Truffaut) actorului Alphonse (Léaud) în Noaptea
americană, iar cineastul mărturiseşte undeva că, timp de trei
decenii, l-a frămîntat o întrebare: „Cinematograful
este mai important decît viaţa?“. Ce credeţi că a fost mai
important pentru François Truffaut şi de ce?
Cinematograful, categoric.
El i-a salvat viaţa. În jurul lui şi-a organizat întreaga
existenţă. Practic, nu l-a interesat nimic altceva, în afară
de cei doi copii (pe al treilea abia a apucat să-l cunoască),
prietenii şi cărţile. Nu iubea călătoriile, casele, maşinile,
era stîngaci atunci cînd, de nevoie, rar, de altfel,
trebuia să răspundă unor chemări care l-ar fi scos în oraş.
Cînd secretara îi transmitea lista celor care voiau să-l
întîlnească, scria pe marginea agendei: „Da, dar fără
dejun... fără dineu“.
Înainte de a fi
critic de film şi apoi cineast, Truffaut a fost un foarte mare
cinefil, înfiinţînd primul său cineclub la 15 ani. Mai
există – şi mai rezistă – această iubire pătimaşă pentru
cinema, în Franţa şi la noi?
Iubirea există, poate nu
mai pare atît de pătimaşă, pentru că altfel ne apropiem
astăzi de cinema. Totul e mai lesnicios. Tehnologia e de partea
cinefililor. Mutatis mutandis, cam cum stau lucrurile şi în
amor, în general. Nu mai trebuie să faci atîta curte
cinematografului, să te dai peste cap pentru a vedea un film, pentru
a pune mîna pe el. Cinefilia nu mai este un traseu misterios, o
navetă cu sufletul la gură între cinecluburi. În
schimb, în Franţa, cinematograful se studiază în liceu.
Cred că, dacă am propune aşa ceva autorităţilor noastre (am
încercat, fără succes, la începutul lui ’90), s-ar
lua cu mîinile de cap. Parcă aud: „Asta ne mai lipseşte“.
Ei bine, liceanul francez învaţă, imaginează-ţi, pînă
şi despre „cadrele oblice la Kusturica“, am văzut şi auzit
asta cu ochii şi urechile mele.
Quentin Tarantino a
rescris Mireasa era în negru în dipticul Kill Bill, ba
chiar a preluat de la Truffaut – nu ştiu cît de conştient –
fascinaţia fetişistă pentru picioarele femeilor. Dintre regizorii
români, Tudor Giurgiu, un fan declarat, citează din Jules şi
Jim în Legături bolnăvicioase. Iar lista poate continua mult
şi bine. Cum s-a exercitat influenţa autorului francez asupra
cinematografului contemporan?
Truffaut este foarte
iubit, uneori aşa cum iubeşti muzica, explicaţiile sînt mai
greu de găsit. De aceea, fanii îl citează, trimit un clin
d’oeil. Influenţa detectabilă se află mai ales la nivelul
strategiei. Secretul unei estetici fascinează, secretul
independenţei în sînul industriei cinematografice poate
fi însă adoptat. François Truffaut a reconciliat
categoriile de public pentru că şi-a creat un cadru al
independenţei, model funcţionabil şi astăzi în
cinematograful francez şi nu numai.
Sintagma „La Nouvelle
Vague“ a fost lansată de Françoise Giroud în 1957, cu
referire la un fenomen de revigorare culturală. În
cinematografia franceză, Truffaut a fost deschizător de drum pentru
Noul Val, cu Cele 400 de lovituri (Premiul pentru regie la Cannes, în
1959), fiind urmat după un an de Godard. Consideraţi Noul Val/ Noul
Cinema Românesc un continuator al Noului Val Francez?
Au trecut atîţia
ani de la Nouvelle Vague... Cinematograful lumii a trăit atîtea...
Nu se poate vorbi de continuări, ci de regăsirea aceloraşi elanuri
de către tineri autorizaţi de propriul talent să întoarcă
spatele vechilor practici, să arunce în aer conformismul. Şi
la noi a pătruns acel model truffaldian mai sus amintit, al
independenţei, cei mai mulţi tineri realizatori şi-au creat
propriile case de producţie. Numai că, în condiţiile noastre
economico-organizatorice, ea nu poate fi decît extrem de
relativă.
Cei care l-au socotit
„înghiţit de sistem“ s-au înşelat
Într-adevăr, pe
regizorii români impuşi după 2001 îi mai leagă ceva de
Truffaut: cei mai mulţi sînt şi scenarişti, şi producători
(ba chiar şi actori – Cristi Puiu) ai propriilor filme. În
anii ’70, cineastul francez a fost desconsiderat ca îmburghezit
şi „înghiţit de sistem“ chiar de prieteni, pentru că
avea propria sa casă de producţie. De unde vine această risipire
pe mai multe fronturi?
Timpul a dovedit-o: cei
care l-au socotit „înghiţit de sistem“ s-au înşelat.
Cînd aminteşti de prieteni, bănuiesc că te gîndeşti,
în primul rînd, la Godard, la cearta lor care, la vremea
respectivă, ne-a tulburat nouă, naivilor de atunci, multe nopţi de
nesomn. (Cum poţi tu, prieten, să spui „Truffaut nu ştie să
facă un film, i-a ieşit, odată, unul“ etc.?). Treburile sînt
mai complicate în amărăciunea lor, dar nu sînt eu cea
autorizată să-i împac pe Godard şi pe Truffaut după moartea
acestuia din urmă. O va face istoria. În ceea ce priveşte
organizarea muncii pe mai multe fronturi, nu este o risipire: trebuie
să ţii sub control moşirea, naşterea filmului şi drumul lui prin
lume, dacă nu vrei să te trezeşti cu el aciuat pe la Casa de
copii. Mai ales la noi, unde, vorba vulpii lui Lars von Trier din
Antichrist, „Haosul domneşte“.
După o carte cu şi
despre regizoarea română Malvina Urşianu în 2006 şi o
alta despre François Truffaut, care este următorul proiect
editorial al scriitoarei Magda Mihăilescu?
Eu nu sînt
scriitoare, în orice caz, nu în sensul atribuit la noi
unui cuvînt ce nu acoperă decît ficţiunea. Bună, rea,
cum se nimereşte. În afara unor poezele de uz familial despre
pisici, nu am sărit gardul altor grădini. Sînt un critic
profesionist. Atît. Din familia celor care nu au mitul cărţii.
Am o idee atît de paralizantă despre „acest obiect
rectangular“, cum spunea Truffaut, încît, în 40
de ani de meserie, abia mi-am adunat curajul de a ieşi cu patru
titluri, unul dintre ele, cel despre Pintilie (Guardare in faccia il
male, apărut în Italia), fiind o scriere colectivă. O fi
bine, o fi rău, nu ştiu. Dar pentru că m-ai întrebat: nu ar
fi exclus să mă încumet la o carte despre Festivalul de la
Cannes şi, poate, poate, îmi voi strînge într-un
volum cîteva dintre articole, cronici, interviuri etc. S-ar
putea numi Cinema Paradiso sau Frumoasa fără corp. Iar nu ştiu,
încă.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters