OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Descoperirea unei poezii reflexive la unul dintre poeţii aşa-zis „douămiişti“ nu este o sarcină uşoară, mai ales că mulţi dintre aceştia au ales să evidenţieze valorile expresiei poetice directe, opuse contemplaţiei, deschise explorării unei structuri identitare dependente de datele lumii contingente. Deschiderea spre existenţă a acestui mod de a scrie poezie este totală, limbajul poetic devenind calchierea limbajului cotidian, această explorare trezindu-se, de foarte multe ori, în faţa unui simulacru al vieţii.

 

Teodor DUNĂ, de-a viul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 104 p.

 

Nu acesta este însă cazul lui Teodor Dună. Deşi, cel puţin cronologic, aparţine aceleiaşi generaţii, acesta adoptă o expresivitate aparent neomodernistă, tributară unei vîrste oraculare a poeziei. La fel ca unii dintre afinii săi, Dan Coman sau Marin Mălaicu-Hondrari, poetul catafaziilor nu şi-a revendicat merite de grup prin aderarea la o Weltanschauung asemănătoare poeţilor care şi-au publicat volumele între 2000 şi 2010. Atitudinea faţă de propriul limbaj poetic arată o preferinţă pentru poezia ca limbaj privilegiat, ca abatere de la vorbirea curentă. Unicitatea expresivităţii sale este sporită atunci cînd, citindu-l pe Teodor Dună, constaţi că nu te afli în faţa unei poezii ermetice. Dimpotrivă, poemele sale par a rămîne suspendate în viaţă, par a fi „roase“ de elementele lumii exterioare, pentru că – aşa cum arată şi titlul ultimului său volum – poezia sa este o „joacă“ de-a viul.

 

În ciclul „destrupări“, corpul nu mai este acel obstacol care separa gîndirea (poetică) de ea însăşi, ci mai degrabă ceea ce acţiunea poetică trebuie să exploreze pentru a atinge opusul gîndirii – domeniul viului. În acest caz, „visceralitatea cerebrală“, desprinsă parcă din poemele lui Artaud din L’ombilic des limbes, este transformată într-o limbă a intensităţilor, o sensibilitate ce pare a umple golul inserat între cuvinte şi lucruri. În poemul patul, corpul constituie fereastra către lume: „cînd pînă şi camera devine prea mult,// înfăşurîndu-se în jurul tău.// cînd pînă şi patul devine prea mult, înnodîndu-şi cearşafurile subţiate de piele./ cînd fiecare parte a camerei doare./ atunci ca prin minune, ca dintr-o mare dragoste/ marginea patului se întinde încet în toată camera./ urc spre fereastră./ marginea patului sparge fereastra/ şi se varsă în văile aerului ca o apă clocotitoare./ se întinde ca o avalanşă peste întreg oraşul.// atunci da, camera nu mai doare, patul nu mai doare./ patul cu lentoare te răstoarnă de la o margine la alta/ şi vezi că laşi în urmă oraşul, aproape plîngi de bucurie, te ridică mai sus, vezi marea strălucind, zăpada de pe/ munţi strălucind/ şi aproape plîngi, plîngi de bucurie în aerul limpede/ şi proaspăt.// şi sînt atît de fericit şi nemişcat/ în patul care se întinde ca un alt cer între/ pămînt şi cer./ un cer de lemn şi arcuri, de cearşafuri subţiate./ şi atît de fericit deasupra oceanelor, polilor,/ tropicelor, atît de deasupra şi atît de nemişcat/ că plîng de cîtă fericire mi se îngăduie/ şi de cîtă încremenire mi se îngăduie […]“ Poemul de o corporalitate extrasă din „viziunile“ lui Blecher construieşte, aşa cum s-a spus, o ontologie poetică proprie lui Teodor Dună. Viul traversează corpul ca un flux, fără a ţine cont de graniţele sale care pot deveni invizibile sau care pot fi şterse cu totul. La fel ca în vizionarismul rimbaldian, „destrupările“ vor accentua latura senzorial-corporală a activităţii poetice. „Poetul devine vizionar printr-o îndelungată, imensă şi lucidă dereglare a tuturor simţurilor“, prevestea autorul Iluminărilor. Trebuie însă accentuat în această afirmaţie cuvîntul „lucidă“, deoarece acesta desemnează visceralitatea fondatoare a ontologiei poetice. Visceralitatea multor poeţi tineri se rezumă, în multe cazuri, la o transcriere a mişcărilor cotidiene. Din nou, nimic nu poate fi mai diferit la Teodor Dună.

 

Deşi, la fel ca la ceilalţi poeţi tineri, îşi asumă un biografism pregnant, în de-a viul expresivitatea nu se limitează la o antropomorfizare totală a acţiunii poetice. Corpul, ale cărui contururi nesigure pot exploda în orice moment, este un imens „ochi“, un spirit-traducere al senzorialităţii naturale, ce acţionează dincolo de limitele unei percepţii centrate în jurul unui subiect privilegiat. Teodor Dună a înţeles îndemnul nietzschean despre pericolul „prea-omenescului“. „Ultra-umanitatea“ artei poate fi extrem de profitabilă însă poate fi şi extrem de constrîngătoare. Expresivitatea strict umană poate deveni o cămaşă de forţă pentru creativitatea artistică. Pînă cînd poetul va explora exclusiv laturile umane ale existenţei, perspectiva sa va rămîne incompletă. În viziunile lui Teodor Dună, omul pare a fi doar unul dintre multiplii observatori – nici măcar privilegiat – ai lumii. Poemul înverzirea construieşte o imagine a unui trup împînzit de verdeaţă: „a atît de primăvară că iarba tîşneşte din pămînt/ ca dintr-o fîntînă arteziană. şi e atît de primăvară că/ paturile au înverzit, cimentul a înverzit./ nici pielea nu rămîne în urmă: zeci de muguri graşi/ şi umezi o împînzesc. după nici o oră, tuturor/ le cresc crengi primitoare, un hăţiş pe cinste./ un timp, şi-au rupt unul altuia ramurile,/ apoi le-au lăsat să înflorească. ş…ţ şi ajungem, ca prin minune, toţi deodată, lîngă un/ rîu. şi am văzut că nu apă curgea,/ ci o carne mică, bolnăvicioasă/ susura sub noi. şi atunci s-a auzit ca un chiot printre/ destrupaţi/ şi ei au coborît malurile şi au intrat în rîu/cu grijă, de parcă era prea rece carnea,/ apoi s-au obişnuit./ au început să facă pluta, chiar să sară precum/ delfinii şi nouă ne părea bine pentru ei, ne părea bine şi pentru noi/ că nu trebuie să ne mai fie ruşine cu carnea noastră./ şi într-o aşa primăvară nu se mai deosebea carnea de destrupaţi, rîul de iarbă/ şi oamenii de destrupaţi/ şi nu se mai deosebea chiar nimic şi nici unul de altul/ şi nici fiecare de rîu şi totul gîlgîie/ încîntător în jur şi înverzeşte şi trece nu doar prin unul, ci prin fiecare, prin toţi.// şi într-o aşa primăvară să fii destrupat este puţin./ să vezi cum crengile înverzite despart carnea e şi mai puţin./ iar să fii viu e încă şi mai, şi mai puţin.“ Ce poate fi acest poem decît o poartă către un alt teritoriu? Destrupaţii nu sînt decît „personajele“ unei noi expresivităţi, mult mai ample decît cea care se rezumă numai la domeniul „prea-omenescului“.

 

Cu cît citeşti mai mult poemele lui Teodor Dună, îţi dai seama că termenul de „douămiism“ sau „poezie douămiistă“ a fost în mod artificial creat pentru definirea unei serii întregi de poeţi care nu au întotdeauna în comun o serie de trăsături ale limbajului sau de elemente fondatoare. Expresia nu ţine cont de eterogenitatea expresivităţii poetice a ultimilor ani, pentru că, în cazul neoexpresioniştilor, ne mişcăm într-un domeniu poetic alcătuit după principiile unui univers autonom, aşa cum sugerează titlul poemului singura lume.