Profesor la Universitatea Paris V şi
la école des Hautes études en Sciences Sociales,
co-director la Centrul Edgar Morin, cercetător, Georges Vigarello
este specialist în istoria igienei, a sănătăţii, a
reprezentărilor şi a practicilor corporale. Cărţile sale, Le
corps redressé, Le propre et le sale, L’histoire du viol,
Histoire de la beauté, au devenit puncte de referinţă în
literatura de specialitate şi au atins un public larg. Unele dintre
ele au fost traduse în mai multe limbi. În acelaşi timp,
Georges Vigarello este, alături de Alain Corbin şi de Jean-Jacques
Courtine, unul dintre coordonatorii volumului Istoria corpului. La
acest sfîrşit de săptămînă, domnia-sa a venit la
Bucureşti pentru a lansa, la librăria Cărtureşti şi la Tîrgul
de Carte Gaudeamus, cel de-al doilea volum din Istoria corpului,
apărut la editura Art.
Citind Istoria corpului îţi dai
seama că trupul e prins într-o reţea de semne. Şi atunci vă
întreb dacă nu cumva demersul istoricului se apropie astăzi
întrucîtva de hermeneutică.
Într-adevăr, este vorba de un
demers hermeneutic, în măsura în care interpretarea
semnelor pe care corpul le emite ni se pare importantă, pentru că
dezvăluie o seamă de informaţii despre funcţionarea societăţii,
despre puterea unor semne în raport cu altele. Un demers care
ne dezvăluie felul în care funcţionează societăţile
noastre, permiţînd acestor semne să se coreleze unele cu
altele, să se coordoneze, de exemplu, politeţea, eticheta, codul
muncii, reglementările, prescripţiile. Toate acestea ni s-au părut
importante. Însă există şi alte dimensiuni, alte perspective
asupra corpului care sînt la fel de importante.
Corpul ca loc al reprezentărilor
Printre altele, ne-am străduit să
arătăm că trupul este un loc al simţurilor, al senzaţiilor, al
sentimentelor. De exemplu, ne-am întrebat care erau tipurile de
suferinţă în trecut, cum simţeau, cum trăiau cei dinaintea
noastră noţiuni importante, precum curăţenia, frumuseţea. Este
vorba de semne, dar în acelaşi timp de ceva trăit, resimţit
pe viu. Pentru noi, trupul nu este numai un loc de emitere a
semnelor, ci şi un receptacul al sensibilităţii, unde poţi
resimţi diverse lucruri, care ne arată schimbările profunde,
diferenţele între ieri şi azi. Apoi, există o a treia
dimensiune de care ne-am ocupat, eu am lucrat mult din această
perspectivă: corpul ca loc al reprezentărilor. Avem în minte
o imagine despre cum funcţionează trupul nostru, iar diferitele
imagini pe care le avem despre funcţionarea corpului s-au schimbat
cu vremea. Ca să luăm un exemplu foarte simplu, în Evul Mediu
exista credinţa că umorile corpului sînt foarte importante şi
că trebuie evacuate, pentru că, dacă nu, fiind foarte grele, aduc
perturbări, se descompun înăuntrul trupului. Prin urmare,
trebuie să transpiri, să elimini umorile prin păr, să te piepteni
şi aşa mai departe. Astăzi, ceea ce contează în
reprezentările corporale pe care le avem este felul în care
îţi dirijezi corpul, sînt comenzile asupra trupului,
felul în care primim informaţiile, cum se potrivesc şi se
îmbină unele cu celelalte. În Evul Mediu, imaginea
despre corp este cea a alambicului, pe cînd astăzi este cea a
computerului. Ambele cazuri trimit spre aşteptări şi percepţii
diferite ale corpului. Pentru noi, problematica trupului este foarte
variată, diferenţiată, chiar dacă această reţea de semne este
foarte importantă.
Este vorba mai degrabă de percepţia
corpului ca revelator.
Exact. Revelator social, revelator al
unor stări afective ale subiectului, revelator al unor aşteptări
morale ş.a.m.d.
Şi atunci, istoria, odată cu
impunerea Şcolii Analelor, ar trebui privită ca o răscruce unde se
întîlnesc mai multe discipline: studiul moravurilor, al
mentalităţilor, studiul medical, filozofic, literar, studiul
artelor ş.a.m.d. Am putea spune că e vorba de o istorie care
creează punţi?
Da, sînt de acord, cel puţin în
două privinţe. Pe de o parte, e vorba de schimbarea importantă pe
care a adus-o Şcoala Analelor, prin atenţia acordată
comportamentului individului. Istoria tradiţională în Franţa,
interesantă de altfel, era centrată pe marile evenimente, pe
personajele istorice importante. Se făcea inventarul războaielor,
se vorbea despre tratate între naţiuni, despre rolurile jucate
de eroi. Or, Şcoala Analelor, îmbrăţişînd ceea ce
ştiinţele umane au putut aduce, s-a interesat mai mult de
comportamentul oamenilor în general, al tuturor. Ce fac
oamenii, cum trăiesc ei, care sînt tehnicile folosite,
instrumentele, mijloacele lor de acţiune, care este nivelul lor de
viaţă? Ei bine, aceste întrebări sociologice şi
antropologice totodată au fost puse istoriei. Cum sînt trăite
sentimentele? Există dragoste sau nu? Cum sînt exprimate
ostilităţile dintre oameni, care sînt manifestările puterii
asupra celorlalţi? Iată întrebările pe care şi le pune
într-un mod absolut legitim Şcoala Analelor. Pe de altă
parte, un asemenea studiu atrage după sine o perspectivă
pluridisciplinară. Pentru a înţelege comportamentele, trebuie
să te interesezi de felul în care simt oamenii, deci să fii
atent la o perspectivă care este mai degrabă psihologică, să te
interesezi în acelaşi timp de gustul lor (ce le place
oamenilor?), de istoria artei. Să fii atent la instrumentele lor de
lucru, la tot bagajul lor de cunoştinţe, la instrumentele mentale
de care dispun la un moment dat. Ceea ce am încercat să facem
în această carte a fost să oferim date, informaţii diferite,
care să conducă la o perspectivă pluridisciplinară, unde
diversele discipline sînt menite să-şi aducă fiecare
contribuţia.
Am putea spune că istoria, marea
istorie s-a spart în bucăţi, s-a fărîmiţat în
mai multe mici istorii. Dar, în mod paradoxal, nu s-a produs o
divizare, o compartimentare a disciplinelor, ci dimpotrivă, o
convergenţă a lor.
Da, chiar despre asta este vorba. Nu
mai avem ambiţia de a face Marea istorie, care vrea să spună
totul. Însă, intrînd pe teritoriile concrete, foarte
precise, ale comportamentelor, cu faţete întru totul
reperabile, perceptibile, ai sentimentul că poţi atinge o
profunzime mult mai mare, cu condiţia să reuşeşti să ţeşi
aceste fire care tind să dea o unitate. Este tocmai ceea ce am
încercat să facem în această lucrare.
Mărturisesc că am citit Istoria
corpului ca pe un roman, un roman de aventuri, urmărind cu interes
acest du-te-vino între percepţiile corporale şi realitate. Pe
de o parte, există această fasonare a trupului impusă de
societate, interiorizarea rolurilor, a comportamentelor. Iar pe de
altă parte, acest trup prelucrat îşi trimite imaginile spre
lumea reală, spre societatea care l-a modelat, producînd
diferite efecte.
Da, este complex şi important de
arătat cum cultura şi socialul, atunci cînd vine vorba de
lucruri care ţin de gîndire, de un ordin ideal, dacă vreţi,
sfîrşesc prin a transforma, prin a modela corpul. Cu lucrul
asupra reprezentărilor şi al gîndirii ajungem să vedem că,
de fapt, trupurile sînt modelate, se construiesc progresiv, în
moduri foarte diferite. Există un imaginar al eficacităţii, al
dinamicii, al forţei în ceea ce priveşte corpul burghezului
la începutul secolului al XIX-lea. Corpul burghezului este
complet diferit de cel al nobilului din secolul al XVII-lea şi al
XVIII-lea din Franţa, Anglia şi Italia, pentru că trupul celui din
urmă este centrat pe onoare, pe păstrarea distanţelor, pe ceva
care indică ascendenţa subiectului. Această diferenţă corporală
atrage după sine două atitudini fizice complet diferite, materiale.
Şi ajungem la ideea că trupul nu este
numai natură, ceva ce ţine doar de materie, adică nu este doar un
dat natural. Trupul este totodată un construct socio-cultural.
Ceea ce spuneţi este fundamental, în
măsura în care, atunci cînd studiezi umanul, chiar
foarte îndepărtat de noi, mă gîndesc aici la
arheologie, îţi dai seama că studiezi trupuri care nu mai
sînt naturale. Cînd studiezi trupul, studiezi un trup
care a suportat efectele culturii, adică ale moravurilor, ale
uzanţelor unei epoci, ale unei concepţii despre viaţă şi
comportamente, iar aceste concepţii au o mare influenţă asupra
modului în care trupurile există material. De exemplu, să
luăm un caz îndepărtat, pe care nu l-am studiat în
cartea noastră, care ţine de domeniul arheologiei: poziţiile
fizice adoptate, acceptate în anumite culturi. Putem observa
care a fost poziţia favorizată: în picioare sau pe vine,
pentru că există o uzură a oaselor care delimitează cele două
poziţii. Chiar şi în culturile mai îndepărtate de noi,
în care ai impresia că se trăia „natural“, în
nuditate, chiar şi în cazul lor, cultura a operat o fasonare a
trupului. Este ceea ce am vrut să arătăm în lucrarea
noastră, cum trupurile sînt impregnate de cultură şi, fiind
impregnate de cultură, ajung la o materialitate diferită. Cînd
femeile poartă corset – exemplul rochiei purtate de femeile nobile
în Franţa secolulului al XVIII-lea – se produce o îngustare
a umerilor, a bustului. Prin urmare, corsetul, care este un element
cultural, are efecte eminamente materiale.
Vorbind despre canoanele frumuseţii,
sînt oare femeile mai predispuse să accepte anumite roluri?
Ceea ce primează este obişnuinţa ancestrală a supunerii sau
punerea în scenă a unui eu seducător?
Întrebarea dumneavoastră este
esenţială cînd ne referim la problema genurilor. După Evul
Mediu, la începutul Renaşterii, curtea nobiliară devine locul
unde se instaurează o sociabilitate care dă măsura tuturor
lucrurilor. Vedem foarte bine că există o puternică diferenţiere
a rolurilor între genul masculin şi cel feminin. Genul
masculin rămîne cel al înfruntărilor, chiar şi la
curte. Bărbatul este cel care pleacă la luptă, cel care-şi
exercită rolul în afara casei, în exterior. Vorbim de o
sociabilitate rebelă. Rolul lui este cel al exercitării puterii, al
revelării ascendenţei, în timp ce rolul feminin este cel al
donnei del palazzo, adică al doamnei care primeşte lumea, care este
gazdă. Rolul ei este unul de interior. Este totodată rolul
frumuseţii, pentru că sexul feminin este văzut ca unul al
frumuseţii, spre deosebire de cel masculin, care este cel al forţei.
Este rolul decorului, al agrementului. Chiar şi la curtea italiencei
Catherine de Médicis, care a venit să se mărite cu Henric la
II-lea, fiul lui Francisc I, exista un batalion de femei. „Batalion“
este foarte frumos ca termen, în sensul de „armată“. În
contextul menţionat, rolul acestei armate este cel al primirii, al
întîmpinării oaspeţilor, al plăcerii şi al
farmecului, iar Catherine de Médicis supravegheză felul în
care femeile din jurul ei se îmbracă, se comportă, felul în
care ele se prezintă, discută, pentru că există o mare importanţă
acordată înfăţişării, aparenţelor. La începutul
epocii moderne, se vede foarte bine această diferenţiere a
rolurilor între femeie, care este l’être de l’accueil,
şi bărbat, care este l’être de l’affrontement. Ce s-a
întîmplat apoi cu aceste roluri? Al treilea volum mai
ales încearcă să surprindă schimbările survenite. Femeia nu
mai este fiinţa de decor, de interior, doamna casei care-şi
primeşte oaspeţii, ci fiinţa care împarte spaţiul social cu
bărbatul, care lucrează ca şi el. Prin urmare, această schimbare
aduce modificări majore ale corpului. Femeia trebuie să pună în
evidenţă atît aspectul estetic, cît şi activitatea şi
eficacitatea, chiar rezistenţa, în cazul practicilor sportive
care au fost considerate mult timp ca fiind exclusiv masculine. În
ceea ce priveşte genul masculin, o seamă de calităţi feminine pot
fi împărtăşite de către bărbat, precum frumuseţea.
Bărbatul poate fi, la rîndul său, l’être de
l’accueil. Avem o diversificare considerabilă a rolurilor şi, în
acelaşi timp, a aparenţelor, a înfăţişărilor şi a
punerii în scenă a trupului, care sînt foarte
îndepărtate astăzi de ceea ce erau în perioada
Renaşterii.
Raportul dintre corp şi identitate
În ceea ce priveşte
corporalitatea, prin această punere în scenă a corpului, prin
spectacolul pe care-l oferă, fiinţa umană reuşeşte să-şi
construiască un eu, o identitate?
Această problemă a identităţii este
foarte importantă şi actuală. Eu am scris despre raportul dintre
corp şi identitate. În fond, corpul a „tradus“, a revelat
întotdeauna ceva, a exprimat ceva ce ţine de domeniul
subiectului. Problema e că, mult timp, acest subiect a fost
reprezentantul unui grup, al unui sistem, prin care se impun
ierarhii, diferenţe, însemne ale puterii. Dacă luăm exemplul
curţii nobiliare, la curtea lui Francisc I, dar şi la curtea lui
Ludovic al XIV-lea, precum şi la marile curţi englezeşti, aici,
trupul exprimă, traduce prezenţa unei descendenţe, a originii
nobile şi a apartenenţei la un grup. Trupul dezvăluie un subiect
care este în acelaşi timp colectiv. De cîteva decenii
încoace, după părerea mea, pe bună dreptate sau nu,
subiectul s-a eliberat de sub imperiul grupului, iar tendinţa este
aceea de a da la iveală, de a exprima repere ale persoanei sale,
repere personale, nu atît colective. Prin urmare, trupul este
asociat cu o identitate individualizată, singularizată. Este o
imensă schimbare faţă de ceea ce exista înainte, schimbare
ce are consecinţe asupra comportamentului, a felului în care
exişti, te exprimi, te îmbraci şi asupra felului în
care-ţi gîndeşti trupul, ca pe martorul cel mai apropiat, cel
mai intim a ceea ce eşti.
În istoria frumuseţii, vorbiţi
despre „democratizarea frumuseţii“ care aduce cu sine tot felul
de tulburări şi de dezordini. Fiecare încearcă să-şi
multiplice imaginile, în speranţa de a găsi un eu cît
mai seducător, cît mai aproape de perfecţiune, dacă ne uităm
doar la produsele de înfrumuseţare propuse astăzi de
reclamele care ne-au invadat.
Da, este ceva cumplit. Pentru că, pe
de o parte, această adecvare între individualitate şi trup te
aduce în situaţia în care eşti încă şi mai
dependent de propriul trup. Trăieşti, suporţi într-un fel
mai dramatic schimbările sale. Vrei să dai o imagine cît mai
bună despre tine, dar în acelaşi timp pericolul e să suferi
mai mult, în măsura în care trupul riscă să fie atins
de boală, de îmbătrînire. Niciodată precum astăzi
corpul n-a fost atît de important, iar suferinţele lui n-au
părut mai angoasante.
Această nouă istorie, această
modalitate de a face istoria, ar putea să ne elibereze de o mulţime
de iluzii.
Da, cred că ne-a eliberat de cel puţin
două iluzii. Prima este aceea că omul a început să se
intereseze de propriul trup odată cu societatea contemporană.
Demersul nostru, ceea ce am încercat să arătăm în
această carte, este interesul acordat dintotdeauna trupului. Din
punct de vedere istoric, e important de văzut felul în care
oamenii şi-au manifestat interesul faţă de trup şi în ce
măsură tipul de interes diferă de la o epocă la alta. A doua
iluzie, la fel de importantă, constă în a insista prea mult
pe raportul identitar dintre corp şi sine, pentru că atunci rişti
să devii prea dependent de propriul trup, ceea ce sfîrşeşte
prin a fi în cele din urmă chiar tragic. Trebuie să ajungi să
negociezi cu tine, încercînd să rămîi cît
mai aproape de propriul trup, ceea ce este oricum inevitabil,
luîndu-ţi însă o anumită distanţă.
În ceea ce priveşte impactul
acestui fel de a face istorie, dimensiunea ei demistificatoare, putem
vorbi de un impact asupra unui public larg? Cărţile dumneavoastră,
fie că e vorba de Istoria corpului, de Istoria frumuseţii sau de
Istoria violului au cunoscut un mare succes, au fost traduse în
numeroase limbi, printre care engleză, italiană, portugheză, iată
şi română.
Există multe traduceri, există multe
cărţi în Colecţia „Poche“, însă de aici pînă
la a spune că acest gen de istorie atinge un public larg e cam mult.
Nu cred, şi o spun foarte detaşat, asta nu mă afectează. Ceea ce
contează este munca personală, faptul că munca pe care o fac se
potriveşte cu ceea ce stă în puterea mea să fac. Dar pentru
a mă întoarce la întrebarea dumneavoastră asupra
dimensiunii demistificatoare a istoriei, cred că, într-adevăr,
munca istoricului ţine de ştiinţele umane, ţine de încercarea
de a-ţi lua o distanţă faţă de riscul de a te iluziona, de
încercarea de a aduce, o spun cu toată modestia, mai multă
raţionalitate decît afect, pe scurt, de a-i acorda raţiunii
locul cuvenit.
Traducere din limba franceză de Doina Ioanid
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters