OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Primit ca un mare eveniment de intreaga presa si de lumea artistica in general, foarte recent-aparutul volum de corespondenta Mihai EMINESCU – Veronica MICLE, Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit, a stirnit deja o serie de prime comentarii. Una dintre temele care se contureaza deja ca o noutate adusa de numeroasele scrisori pina de curind necunoscute pe care cei doi indragostiti le-au schimbat intre ei este aceea a adevaratului profil al Veronicai MICLE. Considerata de biografi si – practic – de intreaga istoriografie literara romaneasca drept mai degraba frivola si ingrata cu „poetul national“, Veronica pare sa se dezvaluie acum ca o femeie superioara, inteligenta, cultivata, care l-a iubit – de fapt – si l-a inteles ca putini altii din epoca pe Eminescu. O interpretare care poate fi inregistrata ca un precursorat la atare tendinta a interpretarii e amplul eseu publicat in urma cu opt ani de Tia SERBANESCU (in Romania libera din 15 iunie 1992).

Il reluam acum, in doua parti, cu minimele retusuri de redactare ale autoarei. Daca adaugam analiza facuta de Nicolae MANOLESCU cu ocazia lansarii volumului de corespondenta inedita aparut acum la Editura Polirom sau eseul colegei noastre Victoria LUTA din numarul trecut al Observatorului cultural – si e de asteptat ca pe aceasta linie sa se mai mearga in continuare – , s-ar putea vorbi despre inceputurile unei spectaculoase redimensionari a figurii Veronicai MICLE, operatiune – poate – nu straina de rezultatele la care a condus prin alte parti critica feminista…


E oarecum ciudat – dar explicabil – cum aproape toate textele consacrate Veronicai Micle devin, ca fara voie, comentarii asupra biografiei sale (intr-adevar tulburatoare) trecind, cu o usurinta ce simuleaza discretia, intre paranteze creatia ei poetica. Este adevarat ca legenda – cea mai clara si mai puternica legenda literara din literatura noastra – a fixat-o definitiv pe Veronica Micle in postura – ideala, e drept – de iubita a lui Eminescu.

Faptul ca a fost ea insasi poeta – si inca una din primele poete din literatura romana – devine un fel de rima la marea lirica eminesciana, un accent pus anume de intimplare pentru a desavirsi epica iubirii celor doi. Comparata de Iorga cu o eroina antica, considerata de Duiliu Zamfirescu drept „poeta unui cult“, Veronica Micle a suportat, atit in timpul vietii, cit si dupa moarte, toate calificativele pe care o epoca literara (si nu numai literara) le poate adresa unei femei aflate in postura sa dificila. Trebuie sa recunoastem astazi, cind s-au scurs mai bine de 100 de ani peste mormintul aflat in curtea Manastirii Varatec, ca, spre deosebire de toate predecesoarele sale – din alte literaturi –, Veronica Micle, muza necontestata a poetului national, a savirsit un gest ce nu poate fi masurat decit „in metru antic“: s-a sinucis la numai 50 de zile dupa moartea „poetului iubit“ respectind astfel, in cel mai eminescian chip posibil, dragostea ce i-a legat in viata si transformind-o, prin aceasta dovada suprema, in acea „uniune eterna“ despre care ii scria lui Eminescu la un moment dat. Tentatia de a glosa pe marginea acestei vieti scurte, in timp, dar atit de cuprinzatoare in plan afectiv este irezistibila. Te si intrebi cind a avut timp Veronica Micle in numai 39 de ani sa fie o eleva stralucita, o voce careia i s-au oferit angajamente intr-o trupa de opera, martora intr-un proces intentat lui Maiorescu, o sotie ireprosabila – din punctul de vedere al lui Stefan Micle –, mama a doua fiice (carora le-a dat o buna educatie), sora de caritate voluntara in razboiul de independenta, poeta si traducatoare, o buna pianista, o vaduva cu necazuri financiare si, mai presus de toate acestea, iubita pasionata si inspirata a lui Eminescu.

Monografia pe care i-a dedicat-o George Sanda (ed. C.D., 1972) inregistrase toate opiniile (favorabile sau nefavorabile) pe care poeta le-a trezit de-a lungul timpului. Faptul ca ele sint atit de contradictorii, ca si violenta unor sentimente sau resentimente pe care le-a provocat constituie cea mai sigura dovada ca, intr-adevar, femeia aceasta – frumoasa si inteligenta – a avut o personalitate puternica – ba chiar, o personalitate accentuata. Rolul ei, pe care si l-a inteles fulgerator, a fost acela al poetei indragostite de un zeu. Sa-i dam Cezarei ce este al Cezarei: Veronica Micle si-a jucat magistral rolul vietii sale si a murit interpretindu-l cu o forta dramatica tulburatoare in fata unui public nepregatit pentru asemenea virtuozitate. Pentru junimisti spectacolul acestei iubiri a fost si a ramas, gratie ranchiunei maioresciene preluate din mers si de generatiile ulterioare, inclusiv de G. Calinescu, usor vulgar. Dar acolo unde spiritele prea inalte nu izbutesc sa vada nimeresc uneori privirile mai simple. Harieta, sora poetului, ea insasi adversara declarata a Veronicai Micle, scria in 1888: „El o iubeste cu fidelitate pentru ca ea a stiut cum sa inradacineze dragostea in inima lui“. Antipatia a servit – de data aceasta – bine intuitia Harietei. N-a fost singura care a privit cu ochi rai aceasta iubire desfasurata vrind-nevrind la scena deschisa si-n care toti binevoitorii se simteau indreptatiti sa intervina. Dar pretentia de a controla viata sentimentala a cuiva – inclusiv a unui geniu – e intotdeauna pedepsita de proaste rezultate. Daca Veronica Micle a fost intr-adevar o femeie fatala, ea si-a fost in primul rind fatala siesi, asa cum se intimpla cu cei mai multi dintre oamenii pasionali. Astazi aceasta prima femeie fatala din literatura noastra ne apare mai degraba ca o victima a pasiunii sale.

Creatia sa poetica, precum si scrisorile (reeditate in vol. al. XVI-lea din editia nationala Eminescu) contureaza in chip de netagaduit imaginea unei eroine exaltate cintind necontenit doua arii simultan: aceea a femeii egale in iubire cu barbatul ales si aceea a poetei subalterne marii poezii eminesciene. Nu i se poate nega Veronicai Micle discernamintul: ea a intuit genialitatea lui Eminescu aproape in acelasi timp cu Maiorescu, dar cu mai multa fervoare. Poezia ei – adunata in volum in 1887 – este, cu foarte putine exceptii, in intregime ecoul acestei devotiuni. O editie din 1969, alcatuita si ingrijita de Augustin Z.N. Pop, ofera cititorilor 77 de poezii ale Veronicai Micle. Dintre acestea, 55 sint cu adresa precisa: lui Eminescu, iar din celelalte 12, cel putin patru contin trimiteri in aceeasi directie.
Este, probabil, primul „caz“ (de nu si singurul) din literatura noastra cind o poeta isi scrie toata cartea inspirata de un alt poet. Muza si inspiratoare a celui mai mare poet roman („Dumnezeul poeziei“, cum inspirat il numea ea insasi), Veronica Micle a fost totodata „poeta“ lui. Toata simtirea sa poetica s-a concentrat asupra unui om. Ne putem intreba daca iubirea fascinata si patimasa a Veronicai Micle nu este ea insasi un reflex eminescian si daca ea nu a sporit intruna filtrata fiind de muzicalitatea vrajitoreasca a versurilor eminesciene pe care le-a receptat, de la inceput, din plin. Iubirile de genul celor purtate de Veronica Micle, adica acel soi de iubire complicat de cultura, sint intotdeauna exacerbate si, cel mai adesea, de nedezlegat.

Ea insasi a stiut perfect ce face din prima clipa; ea insasi vorbeste de predestinare si de fatalitate; ea insasi considera legatura lor o „unire eterna“, neintrerupta de moarte. Un sir de coincidente slujeste ideea de „fatalitate“ care sta atit de bine iubirii dintre doi poeti: s-au nascut si au murit „deodata“; mama Veronicai si mama lui Eminescu au murit si ele „deodata“ (la 13 si respectiv 15 august 1876); suparati fiind isi scriu in aceeasi zi (28 decembrie 1881), luind fiecare vina asupra sa. Daca aceste lucruri ar fi putut trece neobservate in cazul unui cuplu obisnuit (ceea ce nu se prea intimpla), in cazul Eminescu–Veronica ele capata cuvenitele semnificatii celeste. Dialogul lor efectiv, epistolar si poetic s-a constituit pina la urma intr-un „model“ erotic. Ne putem intreba, in definitiv, cum ar fi aratat, oare, poezia erotica a lui Emniescu daca n-ar fi existat Veronica Micle? O alta femeie ar fi existat, desigur, asa cum au existat citeva si dincolo de ea: Ileana, Eufrosina Popescu, Milly, Cleopatra Lecca-Poenaru, Mite Kremnitz – ca sa le citam pe toate sau aproape toate cele stiute. Dar poeziile cu adevarat eminesciene sint cele inspirate de Veronica. Celebra Atit de frageda... revendicata de Mite Kremnitz fusese conceputa cu citiva ani inainte, „trezita“ fiind tot de Veronica; doar definitivarea ei a fost prezidata de toaleta si incarcatura erotica pasagera datorata cumnatei lui Maiorescu. Se pare, deci, ca orgolioasa doamna Kremnitz fu ocaziunea iar nu cauza poeziei respective. Veronica a fost geloasa – din cauza acestei poezii – in cu totul alta directie: pe insasi suverana Romaniei, Carmen Sylva; in mintea ei, coplesita de stralucirea intelectuala a lui Eminescu, imaginea reginei alaturi de Dumnezeul poeziei i se parea mai mult decit fireasca. Si in viata Veronicai Micle au mai existat alti barbati: Stefan Micle in primul rind, apoi, I.L. Caragiale, ca sa nu mai vorbim de celelalte insinuari fara nume.

Au existat cel putin doi pretendenti la casatorie: capitanul de cavalerie Alexandru Teohari (in 1880, la Iasi) si poetul bucurestean Iuliu I. Rosca (in 1881). Iar daca e sa dam crezare gurii „rele“ a Harietei si celei „bune“ a uneia dintre fiicele Veronicai, guri care spun de data aceasta acelasi lucru, „frumoasa cea din urma“ (cum o numeste Goga) ar fi refuzat si alte partide cu adevarat stralucite, preferind – dupa propria-i expresie, reprodusa de cele doua comentatoare amintite – sa fie iubita lui Eminescu decit nevasta unui print. Se intelege de aici ca a refuzat propunerile pomenite mai sus; mai mult decit atit, si-a regretat (si marturisit) intotdeauna micile infidelitati – favorizate de absenta sau de certurile cu iubitul sau absolut, Mihai Eminescu. Aceste infidelitati au fost viu comentate in epoca (dar si dupa), sfirsind prin a impune, pentru o lunga perioada, imaginea unei iubite frivole, atrase de gloria poetului si interesate sa intre in nemurire alaturi de el, dar incapabile sa-i impartaseasca soarta. Singurul care i-a inteles slabiciunile (marturisite, cum spuneam) a fost insusi Eminescu; era singurul avizat in toata aceasta iubire care, cu toate despartirile ei si incercarile ambilor de a se desface unul de altul, li s-a impus ca o fatalitate pe care au sfirsit prin a o recunoaste. In toiul acestor marturisiri, Veronica ii scrie (in 1881) o fraza foarte frumoasa – balzaciana pur si simplu: „Iarta si iubeste-ma. Am o inima care stie sa iubeasca“.

Spunea adevarul. Stia sa iubeasca si gasea adeseori expresii inspirate cind vorbea despre iubirea ei. Nu iubirea a facut-o pe Mariana Alcoforado scriitoare? Pe Veronica Micle iubirea a facut-o poeta. Iata citeva asemenea fraze care nu si-au tocit expresivitatea nici dupa o suta de ani si care depun marturie convingatoare asupra inteligentei acestei femei: „Iarta daca sint rautacioasa, eu cred ca toti nenorocitii sint rautaciosi“; „Nu ma mai recunosc dupa noaptea aceasta intreaga“. Veronica avea – surpriza placuta – umor: „Imi pare rau ca nu e in uz a se zice barbatilor «sarut mina mica si rece», caci nu stiu cum sa-mi inchei scrisoarea“. Alta data, intrebata de ce a renuntat sa cinte (avea o voce superba, se pare), a dat o explicatie teribil de simpatica: „e urit sa vezi o femeie cu gura cascata“. Dar avea nu numai umor, ci si acea pretioasa seconde vue pe care si-o revendica pe buna dreptate. Nu exista nici un dubiu: femeia aceasta, poeta aceasta („superstitioasa si fatalista“) aprinsa din scinteile unei iubiri mistuitoare a prevazut totul: „Stiu un lucru, scumpul meu, ca sfirsitul meu vei fi tu si pentru tine“... (1881); „noi vom muri departe unul de altul poate fara sa ne plingem macar unul pe altul...“, „eu iti voi aduce ca ultima jertfa viata mea“ (1882).

Cei care iubesc mistic au parte de asemenea clarviziuni. Impresionant e faptul ca Veronica Micle si-a respectat juramintul de credinta fata de Eminescu. Dar a si stiut sa fie muza ideala: cocheta cind trebuia, indiferenta cind trebuia, tandra cind trebuia, fidela mereu si infidela din cind in cind, adica exact cit era necesar pentru ca aceasta iubire sa-si regaseasca mereu prospetimea si pentru ca poezia sa reinfloreasca pe soluri noi, coplesitoare cind se cuvenea si, in fine, solidara – in moarte. Instinctiv, si-a dozat foarte bine notele comportamentului. Pentru o femeie aflata sub reflectoare ce-i cintareau fiecare pas s-a descurcat admirabil. A fost discreta si decenta si a stiut sa-si intretina buna functionare a discernamintului observind reaua intentie a „acelora care, voindu-mi raul, mult bine nu ti-au dorit nici tie“; iar lui Eminescu ii semnaleaza la un moment dat „toate neajunsurile perfectei tale fiinte“ – ceea ce e foarte subtil spus. Avea doar 27 de ani cind ii scria pe o fotografie: „Sufletul meu si dupa moarte va cauta umbra poetului iubit“. E curios ca aceasta dovada suprema, ultima in ordinea unei vieti, n-a tulburat prea mult comentariile asupra biografiei sale.

Pe urmele lui Maiorescu si insusindu-si ranchiuna acestuia fata de Veronica Micle (ranchiuna fidela caracterului lui Titu Maiorescu dar infidela inteligentei sale), criticii, biografii si romancierii s-au multumit sa gloseze pe marginea „usuratatii“ Veronicai, preluind de-a gata fraza potrivit careia stirea mortii poetului a gasit-o in compania unui ofiter si nu i-a smuls decit un hohot de ris. Faptul de a se afla in compania unui ofiter (asadar, in plin mediu caragialesc, unde toate cucoanele se-nnebunesc dupa cite un Elefterescu) a parut argumentul suprem in incercarea de a-i dezlega numele de al poetului. In comparatie cu acest „moment“ caragialesc, neconfirmat si, mai ales, neconcludent, faptul ca Veronica Micle n-a putut supravietui mortii lui Eminescu – de care poate ca a incercat sa rida tocmai pentru ca-i stia fatalitatea – a constituit, pentru majoritatea comentatorilor, un epilog oarecare. Au preferat sa conserve imaginea fiintei superficiale si tradatoare (asa cum apare uneori femeia eminesciana) in dauna fiintei profunde si fidele (asa cum isi dorea poezia eminesciana). De ce n-am admite ca Veronica putea fi si una si alta? De ce apare atit de imposibil de inteles ca, „inselindu-l“ uneori, ea sa-l fi iubit, in chip suprem, numai pe el? De unde stim ca n-a fost exasperata, la rindul ei, de tacerile lui, de ezitarile lui, de infidelitatile lui? Creanga, bunul prieten al lui Eminescu, scria in 1876: „Veronica a fost si azi pe la mine si mi-a spus ca si cu dinsa faci ca si cu mine. De ce? Ce rau ti-am facut noi?“ Si in alta scrisoare: „De ce lasi pe Veronica sa se zbuciume?“ Si Creanga nu era omul care sa se induioseze usor in materie de suferinte feminine.

(Va urma)