Pe 10 octombrie s-a semnat în
incinta Universităţii din Zürich, într-un cadru festiv
şi festivist-protocolar, un protocol între Republica Armenia
şi Republica Turcia. Un moment îndelung aşteptat, după
şaisprezece ani de negocieri diplomatice, mai mult sau mai puţin
secrete, cu sprijinul diplomaţiei elveţiene, care a făcut eforturi
mari şi multe diligenţe pentru ca acest protocol să fie semnat. La
evenimentul propriu-zis, care a avut loc cu multe opinteli de ultimă
oră, au participat, pe lîngă miniştrii de Externe ai
Armeniei şi ai Turciei, respectiv Eduard Nalbandian şi Ahmet
Davutoglu, şi cîteva figuri bine-cunoscute ale vieţii
politico-diplomatice internaţionale – şefa Departamentului de
Stat american, mereu bine dispusa Hillary Rodham Clinton, ministrul
de Externe rus, veşnic posomorîtul Serghei Lavrov, ministrul
de Externe al Franţei, elegantul Bernard Kouchner, antipaticul
Javier Solana, ca reprezentant al politicii externe a Uniunii
Europene, şi generoasa gazdă, Micheline Calmy-Remy, ministrul de
Externe al ţării lui Wilhelm Tell.
Semnarea acordului s-a făcut cu
opinteli de ultimă oră, Hillary Cliton fiind obligată să se
oprească din drumul ei spre Universitate şi să vorbească preţ de
o oră la diverse telefoane mobile, într-un BMW parcat discret
de Serviciile de Securitate americane. După ce a tot dialogat cu
şefii celor două delegaţii, iar secretarul de stat adjunct Phill
Gordon a făcut naveta între cele două părţi, Hillary
Clinton a fost obligată să se întoarcă la Dolder Grand
Hotel, unde era cazată, şi să mai aştepte încă două ore
pînă ce partea armeană şi cea turcă să se pună de acord.
Disputa de ultim moment a fost legată de comunicatul final, cînd
turcii ar fi vrut să amintească şi de chestiunea litigioasă
dintre Armenia şi Azerbaidjan, iar partea armeană refuza cu
obstinaţie. „Last Minute Diplomacy“ şi convorbirile purtate cu
preşedinţii de la Erevan şi Ankara au dezamorsat chestiunea.
Astfel, cu o întîrziere de cîteva ore, după ce
ministrul de Externe armean a luat-o de la hotel pe Hillary Clinton
şi a condus-o la Universitate, s-a semnat, cum-necum, protocolul
mult aşteptat, care preconizează, în principal, reluarea
relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări şi redeschiderea
frontierelor după blocada instituită de Turcia, în semn de
solidaritate cu Azerbaidjanul, după războiul armeano-azer şi
preluarea controlului Nagorno-Karabagh de către forţele armene.
Şi, în rest?
În rest, totul rămîne
tulbure şi sub semnul incertitudinilor. Contrar optimismului afişat
de reprezentanţii Rusiei, ai Statelor Unite şi ai Uniunii Europene,
care, într-un fel sau altul, au încurajat şi împins
bine de la spate aceste negocieri şi semnarea acestui protocol,
situaţia din teren, pe termen mediu şi lung, nu este roză. Greu de
estimat cum vor evolua lucrurile. Toată lumea este nemulţumită.
Partidele de opoziţie din Turcia condamnă în termeni duri
protocolul. Formulări ca „ziua neagră“ sau „greşeală
istorică“ sînt avansate de lideri politici din opoziţia
turcă. Ca şi partidele de opoziţie din Armenia, unde zeci de mii
de manifestanţi au demonstrat deja la Erevan. În acelaşi
timp, fapt nu lipsit de interes, şi diaspora armenească din Statele
Unite şi din Franţa, mai ales, extrem de puternică şi de
influentă, a reacţionat energic. Faptul că în protocol se
stipulează crearea unei comisii de istorici care să studieze,
cităm, „impartial scientific examination“ a ridicat vehemente
proteste din partea diasporei armeneşti şi a sutelor de istorici,
experţi şi cercetători care au studiat zeci de ani subiectul şi
l-au întors pe toate feţele. Ne alăturăm şi noi acestor
bombăneli avizate. Căci ştim bine ce înseamnă crearea unei
comisii: amînarea pînă la calendele greceşti a
chestiunii.
A fost sau nu genocid?
Răspunsul este unul singur, faptele
sunt grăitoare, nu mai e loc de şmecherii retorico-diplomatice.
Chestiunea e ce se poate face cu Genocidul? Turcia şi turcii nu sînt
pregătiţi să şi-l asume, în timp ce îşi doresc cu
ardoare să fie admişi în Uniunea Europeană. Inclusiv UE a
recunoscut Genocidul, ca şi alte state, precum Franţa, Italia,
Rusia, Grecia, Argentina. Sînt cîteva zeci, mai puţin
SUA, Anglia şi Israel. Şi lucrurile se încîlcesc rapid,
interesele strategice americane în Orientul Mijlociu, între
Mediterana, Marea Neagră şi Marea Caspică, au crescut simţitor în
ultimii ani. Ca şi cele ale Rusiei, puternic implicată în tot
ce se întîmplă în Caucaz, mai ales după
războaiele din Cecenia şi Georgia. Petrolul caspic şi politica
şantajistă a Rusiei faţă de fostele republici sovietice (şi faţă
de Europa însăşi) dau şi o dimensiune economico-financiară
conflictelor regionale. Disputa dintre azeri şi armeni pentru
Nagorno-Karabagh ar fi rămas minoră dacă traseele marilor conducte
pentru transportul gazelor şi al petrolului din Marea Caspică şi
Asia Centrală nu ar determina poziţionări politice ferme.
De aici, un anume sentiment că acest
protocol a fost mai mult impus cu anasîna, decît să fie
asumat natural şi firesc de către părţile direct implicate.
Situaţia economică a Armeniei, după ani în şir de blocadă
impusă de Turcia şi de Azerbaidjan este extrem de gravă. O ţară
în pragul colapsului, cu o pierdere în proporţie de 80%
din importuri şi exporturi, o ţară în curs de depopulare
masivă şi cu o populaţie sărăcită este obligată să găsească
soluţii. Aici putem găsi explicaţii şi putem avea înţelegere
faţă de actualii lideri de la Erevan, mai dispuşi la concesii cu o
populaţie pauperizată de a cărei soartă trebuie să răspundă.
În ce condiţii şi pînă la ce punct se poate merge cu
asumarea trecutului şi cu intransigenţa etică şi pînă unde
pot fi întinse concesiile şi cedările, compromisul, pentru a
găsi soluţii? De moment sau de durată. Fără sprijinul
economic-financiar internaţional şi fără acela militar al Rusiei
(care are nu doar o importantă bază militară pe teritoriul armean,
la Gyumri, dar aprovizionează cu muniţie şi echipamente militare
forţele armate armene), Armenia nu ar fi rezistat ca stat
independent. Oricît de dureroase şi de insolvabile paragrafe
ar conţine protocolul semnat de ambele părţi, credem că abia după
ce lucrurile sînt spuse pe nume pot începe adevăratele
negocieri. Şi realizate reciproce concesii. Admiterea Turciei în
UE, considerăm noi iar, ar putea ajuta efectiv procesul de
normalizare, lung, dureros şi cu sacrificii nu mici, dintre cele
două naţiuni. Europene – de ce nu? –, într-o bună zi.
P.S. O glumă care circulă printre
bloggerii americani:
„Oare de ce Obama nu a primit şi
Premiul Nobel pentru Literatură? În fond, lucrează deja la
cîteva cărţi!“
No comment!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters