Turcia şi turcii ne surprind nu doar
la fotbal, unde recent erau gata-gata să devină campionii Europei.
Au ajuns ei la porţile Vienei, cu secole în urmă, dar acum
era cît pe ce să vină acasă cu o cupă, după ce au lăsat
cu gura căscată milioane de microbişti prin lecţia dîrzeniei,
a tenacităţii şi a şanselor jucate pînă la capăt. Modelul
aplicat a fost cunoscutul model german, nu doar jucătorii, ci şi
„trăitorii“ din ţara lui Goethe şi Schiller sau Gerd şi Herta
Müller dovedind frumoase calităţi şi mentalităţi colective.
Demne de invidiat. Turcii nu au învins la Europene, pentru că
ulciorul nu merge de multe ori la apă – chiar dacă norocul, bunul
Dumnezeu sau Allah ne mai ajută din cînd în cînd
–, dar ne-au dovedit şi şi-au dovedit că orice e posibil. Că
viaţa merge înainte, iar ce era valabil ieri nu mai este
valabil astăzi. Şi că nimic nu e definitiv pe terenul de sport.
Sau în istorie. Şi că operăm de multe ori cu stereotipuri şi
prejudecăţi. Cu clişee care s-au încetăţenit şi au intrat
în mentalul colectiv. Unii sînt aşa, alţii sînt
altfel. Totuşi, „Marele Turc“ de alaltăieri nu mai este
„bolnavul Europei“ de ieri (sec. al XVIII-lea). Turcia este
astăzi o republică parlamentară – desigur, impusă şi menţinută
cu „anasîna“, militarii jucînd în continuare
rolul de santinele vigilente la orice derapaje ale regulilor impuse
de întemeietorul republicii moderne Mustafa Kemal –, care se
menţine şi se poate dezvolta în noul context geopolitic şi
geostrategic european şi mondial, dincolo de reaşezările produse
în ultimele două decenii, pe fondul resuscitării islamului,
care s-a petrecut mai ales după revoluţia iraniană.
Un eveniment foarte important al vieţii
politice europene a avut loc în aceste zile de vară şi
vacanţă. Curtea Constituţională a respins, la diferenţă de un
vot, solicitarea de dizolvare a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării
(Adalet ve Kalkinma Partisi), introdusă la data de 14 martie 2008.
Procurorul-şef al Curţii Supreme de Apel, Abdurrahman Yalçinkaya,
sub învinuirea că AKP a devenit „un punct central al
activităţii antilaice din Turcia“, a solicitat nici mai mult,
nici mai puţin, dizolvarea partidului. Şi punerea sub acuzare a nu
mai puţin de 71 de funcţionari de rang înalt. Printre aceştia
se numără prim-ministrul Recep Tayyip Erdogan şi fostul membru al
AKP, actualul preşedinte Abdullah Gül.
Astfel, ceea ce a urmat a fost ca
plîngerea împotriva AKP să fie supusă la vot. În
ţările balcanice, o astfel de situaţie, în care un partid de
guvernămînt din care provine şi preşedintele ţării să fie
în pericol de a fi dizolvat, pare mai degrabă suprarealistă.
Şi totuşi s-a întîmplat. Şase dintre cei 11 membri ai
Curţii Constituţionale au votat pentru respingerea cazului. Un rol
extrem de important, decisiv chiar, l-a jucat preşedintele Curţii
Constituţionale, Hasim Kiliç, care a votat împotriva
suspendării partidului, dar şi a sancţiunilor financiare impuse
prin reducerea la jumătate a fondurilor de finanţare.
Trebuie să menţionăm şi faptul că,
dacă suspendarea nu a fost admisă, sancţionarea financiară
propusă a fost totuşi votată de membrii Curţii. Pare plauzibil
pentru o democraţie consolidată, dar cumva nefiresc pentru lumea
noastră balcanică. De aceea, atît comunitatea politică
internaţională, cît şi politicienii turci au primit cu
satisfacţie rezultatul acestui vot, care, la urma urmei, a fost un
vot de încredere pentru democraţie. Un examen pe care clasa
politică din Turcia l-a trecut cu succes. Un test important pentru o
ţară care doreşte să fie şi să rămînă ea însăşi,
dar în acelaşi timp să fie admisă în Uniunea
Europeană, avînd de înfruntat adversităţile unei
întregi istorii şi avînd de trecut peste propriile
slăbiciuni.
Interzicerea unui partid, oricare ar fi
el, ar fi dus la un riscant joc al circumstanţelor prevăzute şi
neprevăzute. Să nu uităm că actualul guvern a ajuns la putere
prin intermediul votului cetăţenilor. O decizie judecătorească
infirmînd votul popular ar fi dat peste cap toate regulile
democraţiei, dincolo de particularităţile specifice ale
mecanismului politic turc, în care armata joacă un rol
decisiv. Acesta din urmă este un subiect delicat al agendei politice
a Turciei, Uniunea Europeană neagreînd această imixtiune a
militarilor în treburile şi deciziile politice. Numeroşi
oficiali europeni şi americani au receptat cu satisfacţie decizia
Curţii Constituţionale a Turciei. Expresii ca „excellent news“
sau „democratic decision in line with European values“ au
circulat, prin mai multe luări de poziţii, de la fostul ambasador
american în Turcia, Mark R. Parris, pînă la deputaţi
europeni precum socialistul Hannes Swoboda şi raportorii Ria
Oomen-Ruijten şi Joost Lagendijk.
De altfel, şi numeroşi politicieni
turci au comentat favorabil actuala decizie. Printre ei, se numără
primarul Ankarei, Melih Gökçek, care a salutat hotărîrea
Curţii, şi Nihat Ergün, vicelider al grupului parlamentar al
AKP, care a afirmat că partidul trebuie să înveţe din
această decizie. „Este o lecţie pentru viitorul Turciei ca astfel
de situaţii, oricare ar fi ele, să nu se mai repete“. Deputatul
de Istanbul, Ömer Dinçer, a reiterat faptul că „Turcia
are nevoie de o nouă Constituţie, mai democratică“, făcînd
apel la depăşirea tensiunilor şi a luptelor interne. „Este o
datorie a oricui iubeşte această ţară“.
Iată un îndemn valabil pentru
politicienii de aiurea sau de la noi, o lecţie a democraţiei, din
care putem învăţa cu toţii.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters