România trebuie guvernată,
alianţe politice între partide care s-au înfruntat în
campania electorală se fac pretutindeni în lume, iar în
situaţii excepţionale – cum este actuala criză economică –, e
nevoie de „compromisuri raţionale“. Teoretic aşa este, dar de
ce oare, în pofida tuturor argumentelor pragmatice ce pot fi
invocate, ceea ce ne izbeşte este inadecvarea oricărei alianţe ce
s-ar fi putut încheia în aceste zile? Pentru că,
indiferent cum am combina „bobii“ de pe scena politică, nici o
alianţă nu pare legitimă şi decentă.
După trei ani de isterie
pro-băsesciană, acesta este rezultatul „analizelor“
apocaliptice, al nesfîrşitelor pledoarii menite să ne
convingă de existenţa unicului Adevăr, revelat celor cîţiva
aleşi, precum şi de clarviziunea şi buna-credinţă a Sfîntului
Traian, neîntinat Cavaler al Dreptăţii şi Adevărului. Timp
de trei ani ni s-a repetat pînă la saturaţie, ca să ne intre
bine în cap, că pe scena politică autohtonă evoluează
îngeri şi demoni, că există un partid – PDL – nu doar de
dreapta, ci mai ales de drepţi, puri, incoruptibili şi, de cealată
parte, PSD şi acolitul său PNL, partide populate de creaturi
infernale, de corupţi şi oligarhi demonici. Ca şi cum toate
resursele de onestitate, competenţă şi verticalitate politică
s-ar fi putut concentra într-un singur partid, după
optsprezece ani de migrări spectaculoase, după convertiri şi
reconvertiri de la stînga la dreapta spectrului politic şi
retur, care au făcut din traseismul politic o trăsătură
definitorie a „specificului românesc“. Turma de
editorialişti prezidenţiali s-a străduit din răsputeri să ne
inducă ideea că Sfîntul Traian, călare pe calul cel alb
pedelist va stîrpi definitiv Răul reprezentat de cei 322 –
echivalent autohton al numărului Fiarei apocaliptice. Abandonînd
orice brumă de logică şi de bun-simţ, condeieri de la care te-ai
fi aşteptat să dea dovadă măcar de o minimă prudenţă, dacă nu
şi de raţiune, au reinventat, la nici două decenii de la
falimentul totalitarismului comunist, discursul mistico-politic.
Dacă
în timpul guvernării Năstase libertatea presei era ameninţată
de controlul politic instituit de partidul-stat PSD, în ultimii
trei ani renaşterea cultului personalităţii a demonstrat că în
România nu e nevoie de un regim totalitar sau de ameninţarea
poliţiei politice pentru ca orbirea voluntară să ia proporţii
endemice, iar oportunismul indecent să treacă drept „atitudine“.
Mi-am imaginat o vreme că reprezentanţii marcanţi ai cultului
preşedintelui cred sincer în onestitatea intenţiilor şi a
declaraţiilor acestuia. Tumbele logice pe care le-au făcut în
ultima săptămînă pentru a motiva şi a legitima noua alianţă
PDL-PSD sînt, însă, dezgustătoare şi au darul de a ne
risipi definitiv iluziile în legătură cu discernămîntul
şi onestitatea lor. Ceea ce pînă acum era denunţat drept
trădare a devenit, mai nou, „compromis raţional“. După ce au
acuzat cu neobosită vehemenţă „monstruoasa coaliţie“ dintre
PNL şi PSD, imaginînd scenarii catastrofice şi anatemizîndu-i
pe liberali pentru tot felul de vinovăţii reale sau închipuite,
ei vorbesc acum despre „interesul naţional“ şi despre
responsabilitate politică. În loc să recunoască, onest, că
s-au înşelat cînd au susţinut ideea imaculatei
concepţiuni a partidului prezidenţial, condeierii preşedintelui
s-au repliat şi ne vorbesc, din vîrful buzelor, despre
necesitatea pragmatismului în politică. Cu alte cuvinte,
îmbrăţişarea obscenă dintre „îngeri“ şi „demoni“
a devenit, în viziunea lor, un exemplu onorabil de Realpolitik.
Mi se pare jenantă această coborîre, fără nici o tresărire
de conştiinţă, din podul maximalismului etic profesat cu aplomb
pînă mai ieri, la postura de „avocat al diavolului“.
Cît despre sintagma
„intelectualii lui Băsescu“, atît de des auzită în
ultima vreme, recunosc că mi se pare excesivă şi inadecvată. Că
sînt de dreapta sau de stînga, intelectualii au îndoieli,
pun şi îşi pun întrebări, libertatea lor de gîndire
este incompatibilă cu disciplina de partid. Nu e şi cazul celor
desemnaţi prin sintagma de mai sus. Discursurile lor, caracterizate
printr-o „orbire isterică în faţa realităţii“ şi
printr-un conformism demn de propaganda regimului comunist (pe care
îl condamnă declarativ, dar pe care îl perpetuează
printr-o serie de reflexe condiţionate) sînt semnificative
pentru ceea ce am putea numi „gîndirea încolonată“.
De aceea, mare parte din responsabilitatea pentru actuala
configuraţie poitică le revine şi lor, nu numai politicienilor.
Turma preşedintelui, încremenită în proiectul
unificării dreptei, s-a trezit într-o variantă recondiţionată
(prin succesive operaţii estetice) a vechiului FSN. Să fie acesta
triumful naţiunii (promis în sloganurile gen „ei cu ei, noi
cu voi“ ce păcătuiesc prin indecizie referenţială) sau somnul
profund al raţiunii?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters