OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu o zi înainte de izbucnirea incendiului de la Millenium Business Center, turnul de afaceri ridicat la zece metri de Biserica Armenească din Bucureşti, Curtea de Apel Ploieşti, prin judecătorii Alexandrina Urleţeanu (preşedinte), Valentin Niţă şi Maria Pohoaţă, a validat toate ilegalităţile comise între anii 2000-2006 în procesul de avizare şi autorizare a construcţiei autointitulate Cathedral Plaza, situată la opt metri de Catedrala Sfîntul Iosif, monument istoric cu valoare naţională şi universală. Mulţi au vorbit despre un blestem al turnurilor.  

Dezastrul a început prin 1992, cînd executivul lui Petre Roman a aprobat o asociere a Guvernului cu Primăria şi cu Sofitel, construindu-se primul turn din care niciodată partea română nu a scos profit. Ba mai mult, a pierdut. Întreaga investiţie s-a făcut cu bani publici. Nimeni nu a dat socoteală pînă acum. Businessul s-a transferat recent unei alte divizii hoteliere, Pullman, a aceleiaşi companii.

În 1998, după lupte „seculare“, s-a aprobat de către Consiliul General al Capitalei Planul Urbanistic General, „constituţia“ unei administraţii locale. Prin legea fundamentală se stabilea zona de construcţie pentru turnuri, în spaţiul dintre Romexpo şi clădirea Presei, la fel ca şi în Berlin. (L-am însoţit la acea vreme pe primarul Capitalei, Viorel Lis, într-o vizită la primarul Berlinului. Gazda ne-a urcat pe o colină, pe lîngă Poarta Brandenburg, şi ne-a arătat perspectiva de dezvoltare a capitalei germane pînă în 2050: P+4. Blocurile lui Honecker vor fi puse la pămînt. Doar spaţiul din jurul turnului de televiziune din Alexanderplatz va fi rezervat clădirilor mai înalte. La un moment dat, a venit şi întrebarea trăznet a lui Lis: „Dar ce se va întîmpla cu locuitorii? Cu locuinţele sociale?“. Am refuzat să traduc. Sesizînd deruta noastră, primarul german a insistat să afle întrebarea, la care a răspuns ferm şi convingător: „Berlinul nu va fi pentru toată lumea“.)

În toamna anului 1998, francezii de la Société Générale au încercat să primească avizul de construcţie a unui zgîrie-nori în faţa Guvernului. Ministrul lucrărilor publice de atunci, Noica, nici nu a vrut să audă de ei. Francezii au biruit însă în guvernarea Băsescu&Năstase. Şi turnul francezilor se cheamă, sfidare lui Voltaire, Victoria Tower.

În primăvara anului 1999, alţi francezi, de la Bouygue, cu Ambasada în băţ, au venit la Primărie cu alte steaguri, mai tricolore. Fireşte, tot pentru o aprobare. O altă măgăoaie, lîngă Palatul Telefoanelor. Au primit avizul cu o singură condiţie: să refacă faţada Teatrului Naţional, distrus pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial. O clădire, ca o amiralitate, ruşine a arhitecţilor care şi-au pus semnătura pe lucrare, stă ancorată în Piaţa Charles de Gaulle. Încă un peisaj a fost tulburat.

În 2004, Ministerul Culturii aprobă ridicarea măgăoaiei din Armenească, în ciuda protestelor. Cînd se lucra la fundaţie, pereţii Bisericii Armeneşti au început să crape. Alte revolte. Alte proteste. Dar autorităţile au rămas impasibile. Millenium Center, o hidoşenie urbanistică, s-a ridicat într-un an, în dispreţul bunului-simţ şi al memoriei Bucureştiului de altădată. În timpul Administraţiei Videanu, prin 2006, Teatrul Excelsior a fost pus la pămînt într-o zi de sîmbătă, pe furiş. Un consorţiu evreiesc a concesionat pentru 49 de ani terenul, obligîndu-se să refacă teatrul la parter. Clădirea are vreo trei etaje cel puţin în plus faţă de nivelul zonei.

Clădirea Alpha Bank, o altă hidoşenie ridicată în spatele Muzeului Ţăranului Român, avea cu două etaje în plus. Primarul Andrei Chiliman a raşchetat-o, dar urîţenia a rămas cocoţată, în dispreţul tuturor.

Singurul turn care nu s-a putut finaliza a fost cel de lîngă Biserica Romano-Catolică Sf. Iosif. Protestul civic a dat roade, chiar dacă investitorii şi-au angajat avocaţi din tabăra lui Hillary Clinton. Acum, un schelet ruginiu atîrnă agăţat de nori. Speranţa credincioşilor a fost spulberată de o instanţă de laici din Ploieşti, care s-au pronunţat pentru continuarea construirii mastodontului de fier şi de sticlă. Toate turnurile groazei reprezintă chipul şpăgii luate de toţi primarii, inclusiv de „arhanghelul“ dreptăţii, Traian Băsescu. O mai mare ruşine. Ţin minte că, pe vremuri, cînd voiam să enervez pe unul dintre edilii Capitalei, îi povesteam despre succesul mandatului de doar doi ani al lui Pache Protopopescu. El a promis spaţii largi cîrciumarilor, a introdus taxe special pentru cămătari, doar cu dorinţa de a construi centrul Bucureştiului. Plecat să ceară sprijinul guvernării liberale, a murit la întoarcere la primărie, de supărare. Toată munca sa proiectivă a fost terminată de Filipescu, primarul liberal care i-a succedat. Dar în memoria timpului a rămas numele lui Pache.

În vremea cînd noi eram consideraţi locuitori ai Bandustaniei, unul dintre constructorii francezi îmi spunea că ei ajută ca Bucureştiul să arate bine. L-am întrebat dacă în Place de la Concorde pot ridica asemenea „frumuseţi“. A plecat uitîndu-se urît. În capitala franceză, acolo unde buldozerul nesimţirii nu a trecut în marş forţat peste vestigiile istorice, l-am cunoscut pe Cicerone Poghirc, acel orientalist de renume internaţional. Într-una din seri, îmi explica diferenţa dintre bisericile catolice şi cele ortodoxe. Dacă primele îngînă – vorba lui – cerul, prin turnuri înalte, lăcaşurile noastre de cult au bolţi rotunde, semn de împăcare cu dumnezeirea.

Piaţa Revoluţiei este cel mai mare spaţiu deschis pe care-l mai are Primăria Capitalei. Pe el se bat mai multe concerne, dar încă nici un primar nu a avut curajul să înghită chifteaua. Atunci chiar că va fi vai de mama lui. În 1937, Regele Carol al II-lea a expropriat în interes public zona, pentru a construi un Versailles la Bucureşti. Timpul, războiul şi ce a urmat nu au permis împlinirea visului.

Turnurile rămîn emblema şpăgii pe un Bucureşti lovit, ciuntit, dar care niciodată nu a abdicat. Cît vă mai suportă pămîntul, dracilor primari?