OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Florin Dumitrescu e un poet extrem de incomod pentru criticul literar. Pîndesc mai multe riscuri atunci cînd  încerci să scrii despre poezia lui: primul, și cel mai grav, este acela de a-l lua în ușor, de a nu vedea decît artificiile, meșteșugul, aparenta facilitate, recitativitatea versurilor sale. Al doilea risc ar fi ca, după ce treci de această mare încercare, să-l situezi în rîndul manieriștilor cultivatori de witz numai și numai de dragul jocului. Iar al treilea dintre riscurile pe care cred că le-am evitat, nu cu ușurință, este să te lași furat de baladescul formal și să ratezi total „conținutul“.

Desfrîu pe marginea prăpastiei

Dimovian prin excelență, Florin Dumitrescu a țesut, de-a lungul carierei sale de poet, false pînze de păianjen în urma unor direcții nu chiar atît de greu de discernut, cred eu. În primul rînd, cariera sa de textier și „formator“ spiritual al celor de la Sarmalele Reci îi face pe unii critici să șoptească, total neferiți de pericolul evidenței, că aceste poeme se cîntă sau se ascultă, nu se citesc. Da, de acord, poezia adevărată se ascultă, numai că în cazul versurilor lui Florin Dumitrescu recitarea lor n-ar face decît să inducă efect muzicii sirenelor: eufonia ascunde cu oareșce succes sensul.

Barbian-baladesc, incantatoriu, poemul lui Dumitrescu camuflează în permanență un joc secund, joc ce nu face altceva decît să se hrănească din energiile sonurilor, dar și să le alimenteze, la rîndul său. Sînt aici două universuri paralele, care coexistă simbiotic: amintiți-vă acele „uși dintre odăi“ dimoviene, acele „doors of perception“ ale lui Blake, exploatate de Huxley. Efectul incantatoriu al poemelor nu face altceva decît să faciliteze trecerea între odăi: „Mort în parcul Titan, îngropat/ pe sub dale.../ Școlărițe cu pulpe de marmură tandră/ amețite de salturi în iz de micsandră,/ sară-n rîset șotronul pe coapsele tale.// Mort în parcul Floreasca/ din tine-nflorească/ macii mov clar, viziuni ale clarei viziuni,/ vînju-ursitului vază-și în bulbii nebuni/ preotese pubere-n tafta chinezească.// Născut mort în vaginul-sicriu Cișmigiu,/ spînzurat de zăbale-ntre tufe de spînz,/ strînge freamătul lor, împăiatule mînz, cînd pe șa la pozar fetișcanele-ți viu“. Sub aparența ludică, asistăm la ritualul trecerii între materii, prin ușile dintre odăi. Exuberanța acestui volum de poeme, care a așteptat 13 ani pentru a vedea lumina tiparului, are ceva din desfrîul plin de lux al civilizației aflate pe marginea prăpastiei. Ceea ce ia ochii, adică strălucirea, nu este decît mecanism de apărare, flash destinat să fure privirea, să deturneze de la materia sensibilă, de la melancolia subiacentă. Și cît de bine se potrivesc aici cuvintele lui Edgar Papu despre baroc: „Avem aici de-a face cu reflexul de apărare al unei ființe vii, amenințate de o defecțiune organică. Perla rezultă, astfel, dintr-o luptă defensivă cu propria împuținare vitală a moluștei care a produs-o. Cu cît  – pînă la o anumită limită – leziunea se arată mai gravă, cerînd ca încordarea de menținere integră a vieții să fie mai susținută, cu atît nestemata apare mai spectaculoasă“. Am redat acest citat tocmai pentru a încerca să-l înlătur din discuție pe acel fellow care ne trage insistent și enervant exclusiv spre cărarea spectaculosului din poezia de față. Nu, strălucirea este efectul încleștării agonice dintre melancolie, ca pulsiune thanatică, și dorința de a exista estetic. Așadar, maniera, concetto, witz sînt doar efecte ale unei sfîșieri interioare a cărei exhibare ar fi prea... facilă, ieftină, dacă nu chiar autentică (cu o încărcătură peiorativă).

Un alt decoy folosit de poetul Florin Dumitrescu este acela de publicitar, de creator de sloganuri și branduri. Aha, au exclamat atunci mătușile culturale posesoare de aspidistră: poezie curată! Mă rog, mi s-ar părea neserios să urmăm filonul ăsta, dat fiind că nu fac parte din tagma behăitorilor care decretează publicitatea drept o nouă artă.

Inventiv lexical

În fine, filonul Villon: deși epatează într-o anumită măsură, Florin Dumitrescu nu utilizează nici violență a imaginii, nici imprecația mustind de anatomie a colegilor mai tineri, ci o face mai curînd în tradiție Villon/Rabelais. Aici trebuie insistat: avem de-a face cu un poet cult care poate circula cu lejeritate pe spirala literaturii pentru a culege modele, a le combina și a da naștere unui produs cu totul nou. Dar, dacă trebuie să discernem un model fondator al acestei poezii, cred că la Leonid Dimov trebuie să ne gîndim: „Ai grijă cum mergi/ păzea unde calci/ pe-aleile largi/ i-o cursă de melci// Belea codobealcă/ te paște în parc, că/ ți-aburcă pe talpă/ din iarba cea stearpă// cochilii de spargi/ ori de mi-i faci terci/ limboșii cubelci/ băloșii limacși// De văd că le-ncalci/ consemnul o-ncurci/ și-n tufe te culci/ drogat cu mitarci// Deochiul de-l iei/ ghioc te-ncovoi/ prelins de melcioi/ și de bourei“. Descîntecul inversat, apelul la Barbu nu sînt altceva decît uși deschise spre odăile jocului secund, spațiul unde poezia devine magie, oricît de ludic ar fi ambalajul. Poezia citită, recitată, ascultată este instrumentul șamanului: a pătrunde în odăile acelea rele, prin ușile percepției, te condamnă la deochi...

Inventiv lexical pînă-n pînzele albe, așa cum îi stă bine oricărui poet manierist, Florin Dumitrescu oferă în aceste Încîntece un volum de poeme imposibil de comparat cu vreun altul recent publicat, produsul unui poet total separat de orice grup literar, lipsit astfel de emulație, cu toate cele bune și rele ale termenului. Căci cum altfel se explică lipsa oricărei încrîncenări, lipsa oricărei gîlceve cu lumea (rămînem la nivelul strălucirii acum, căci, în fond, orice poezie este o gîlceavă cu lumea), dar și absența sa din comitetele, comițiile, rețelele și fabricile literare care împînzesc universul literar al unei țări atît de triste și pline de umor...? În fond, site-ul autorului se numește, cu orgoliu și cu modestie, textier.ro...