OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A 7-a editie a festivalului de film din Orientul indepartat a adus citeva noutati semnificative fata de editiile precedente, fara a renunta la scopul sau principal – prezentarea ultimelor succese comerciale produse in Japonia, China, Coreea de Sud, Hong Kong, Thailanda, Filipine si Malaezia. Astfel, cu sprijinul dlui Marco Müller, fost director al festivalului de la Locarno si in prezent director reconfirmat pentru inca trei ani al Mostrei venetiene, am avut privilegiul de a vedea, in versiune integrala, filmul care marcheaza debutul celei de-a „cincea generatii“ de cineasti chinezi – Unu plus opt, in regia lui Zhang Junzhao si cu Zhang Yimou director de imagine, film interzis initial de cenzura comunista si lasat apoi sa circule doar intr-o varianta serios „amputata“.

Tot lui Marco Müller, vorbitor fluent de mandarina, ii datoram prezenta la Udine, ca film surpriza, a exceptionalului Tata, distins cu Leopardul de Aur la Locarno in anul 2000, in regia lui Wang Shuo, cu Feng Xiaogang ca scenarist si interpret principal, intr-o subtila parabola despre disolutia autoritatii in China sfirsitului de secol XX. Adaugind aici prezenta lui Gu Changwei, nu numai cu Paunul, pentru care a fost distins anul acesta la Berlin cu Ursul de Argint pentru regie, dar si cu filmele la care a fost „doar“ operator – Sorgul rosu si Adio, concubina mea, putem afirma ca am avut rara ocazie de a vedea si revedea adevaratele pietre de hotar din istoria cinematografiei chineze a ultimilor 22 de ani intr-o inedita retrospectiva, numita „eveniment special“ in cazul lui Unu plus opt si Tata, sau medalion „in spatele obiectivului“, dedicat directorilor de imagine Gu Changwei, Tamra Masaki (al carui Lady Snowblood l-a inspirat pe Quentin Tarantino pentru faimoasa secventa a luptei in zapada dintre Uma Thurman si Lucy Liu din Kill Bill) si Kim Hyung-koo (Woman is the future of man).

Tot o „abatere“ de la linia comerciala traditionala a festivalului de la Udine poate fi numita proiectia lui Green Chair, prezentat pina acum cu succes doar la festivalurile din acest an de la Sundance si Berlin, dar fara un distribuitor in Coreea de Sud nici pina acum, cu toate ca subiectul promite sa aduca un numeros public in sali: dragostea interzisa dintre un minor de 17 ani si o tinara divortata de 32 de ani, povestita fara false pudori, dar si cu o surprinzatoare capacitate de a imbratisa cele mai diferite puncte de vedere. Caldura si umorul specifice regizorului Park Chul-soo, reusesc sa faca de neuitat subversitatea unui love story atipic, excelent interpretat de Suh Jung, cunoscuta de cinefilii romani din „insula“ lui Kim Ki-duk.
Ca in fiecare an, la Udine are loc si o retrospectiva speciala, dedicata de aceasta data genului nikkatsu, adica o adaptare a unor filme de actiune europene sau americane la canoanele specifice filmului japonez al anilor ’60, prilej de a compara un original, gen chiar A bout de souffle cu remake-ul sau The Velvet Hustler. Cum cele sapte spectacole zilnice de la Teatro Nuovo Giovanni da Udine n-ar mai fi putut cuprinde tot programul festivalului, s-a apelat pentru prima oara la o a doua sala, la Visionario, unde s-a desfasurat aproape in totalitate aceasta retrospectiva.

Last but not least, ca o dovada a efectelor pe care le poate produce in timp un astfel de festival, ultimul film al faimosului regizor hong-konghez Johnnie To – Yesterday Once More, cu nu mai putin faimosii Andy Lau si Sammi Cheng in rolurile principale, se petrece partial la… Udine, cei trei profitind de prezenta la editia de anul trecut a festivalului pentru a turna citeva secvente aici. Sint secvente care prezinta centrul orasului si imprejurimile – ceea ce ar putea conduce la un numar sporit de turisti asiatici in zona. Iar printre figuranti au fost inclusi, spre amuzamentul publicului, si citiva dintre cunoscutii organizatori ai festivalului.
nnn Succesele comerciale ale ultimului an si semnificatiile lor
Tot la acest capitol al interculturalitatii dintre Hong Kong si Italia, ca rezultat direct al festivalului de la Udine, poate fi trecut filmul Beyond our Ken al regizorului Pang Ho-cheung (You shoot, I shoot, Men suddenly in black), prezent si el la editia de anul trecut a festivalului, prilej de a descoperi melodia Giannei Nannini „Amarti e una fatica“, si de a-si fi gasit astfel muza variantei finale a scenariului noului sau film.

Bineinteles ca la premiera de gala a venit si Gianna Nannini, mindra de cit de departe a ajuns influenta cintecelor sale.
Pentru prima oara Japonia a renuntat la rezerva sa traditionala fata de festivalul de la Udine si a adus cel mai recent succes de public Lorelei – vrajitoarea Oceanului Pacific, povestea unui submarin construit in Germania nazista pentru aliatul sau din Pacific si a echipajului acestuia, care va reusi sa impiedice lansarea celei de-a treia bombe atomice americane asupra capitalei Tokyo; marturisesc ca dupa Sfirsitul. Ultimele zile ale lui Hitler, calificat intre cele cinci candidate la Oscarul de film strain, un film cu nimic superior celebrelor „creatii“ ale lui Sergiu Nicolaescu, dar beneficiind totusi de o notorietate pe masura subiectului, filmul de fata m-a contrariat din nou, si asta fara a fi citusi de putin un adept al „corectitudinii politice“! Ce resorturi ascunse fac ca un public cu totul diferit de cel al anilor ’60-’70 sa fie interesat de o rescriere a istoriei care poate conduce la concluzii mai mult decit indoielnice?

Iar daca adaug la aceste consideratii spusele scenaristului, prezent alaturi de regizor si producator la prima proiectie in afara Japoniei a acestui film, ca e mindru ca aceasta proiectie are loc intr-o tara „aliata in acel razboi“, chiar ma mir, cunoscind publicul stingist al festivalului de la Venetia, cit de… politicos au reactionat spectatorii din Udine, multumindu-se cu citeva aplauze firave.
Al doilea mare succes de public, cu incasari de peste 80 de milioane de dolari (spre comparatie, filmul strain cu cele mai mari incasari in 2004 a fost Ultimul samurai, cu Tom Cruise, cu peste 133 de milioane de $ ) a fost Crying out love, in the center of the world, un love story destul de traditional, cu liceeni ai anului 1986 deveniti adulti intre timp, retraindu-si emotiile sub un taifun de o intensitate care se produce doar la 20 de ani o data…Un romantism bine cenzurat face filmul suportabil, in ciuda senzatiei de deja vu.
Desigur, din programul japonez nu puteau lipsi filmele horror, Udine mindrindu-se ca este locul de lansare internationala pentru filme gen The Ring, de data aceasta fiind rindul lui One missed call 2 si Tales of terror sa sperie spectatorii.

China a avut anul acesta onoarea de a deschide festivalul cu A world without thieves, ultimul film al lui Feng Xiaogang, autorul celebrelor Big Shot’s Funeral si Cell Phone, clasat pe locul doi in box-office-ul chinez dupa spectaculosul House of Flying Daggers al lui Zhang Yimou. Prezent si el la Udine, regizorul marturisea ca ii vine din ce in ce mai greu sa lupte cu producatorii care s-au obisnuit cu succesele sale de public si incearca sa ii impuna cerinte care nu intotdeauna se impaca fericit cu crezul sau artistic. Prezenta in distributie a lui Andy Lau, principala vedeta masculina din Hong Kong, a frumoasei taiwaneze Rene Liu Ruo-ying, si a charismaticului Ge You, in rolul unui sef de bande de hoti, dar care citeaza cu mult umor vorbe de duh si sloganuri din perioada revolutiei culturale, asigura din start premisele unui succes de public iesit din comun. Filmat in mirificul peisaj al provinciei Gansu din vestul Chinei, intr-o zona pretibetana in care sint numeroase temple budiste, regizorul reuseste sa adauge o nota filozofica filmului, prin introducerea religiei si credintei ca totusi ar putea exista „o lume fara hoti“, macar in viziunea naivului restaurator de temple, ca personificare a baiatului simplu, „de la tara“.

- Falsa dilema „film de arta versus film comercial“

Si apropo de falsa dilema „film de arta versus film comercial“ cred ca merita sa reproduc pe larg ce gindeste pe aceasta tema Feng Xiaogang:
„In 1995, anul in care am produs primul meu film, erau putini regizori interesati sa incerce experimentul cu filmele comerciale, gindindu-se ca astfel de filme nu au cum sa le mareasca reputatia profesionala. De fapt, filmele comerciale erau considerate gunoaie. Venirea filmelor americane in China a schimbat totul. De atunci gusturile si opiniile realizatorilor de film s-au diversificat. Filmele de la Hollywood erau apreciate de spectatori, chiar daca unii realizatori chinezi credeau ca acestea sint o forma de agresiune culturala. Ei credeau ca sint filme superficiale, deci fara valoare. Dar sa critici doar calitatea filmelor americane nu e cea mai buna cale de a concura Hollywoodul. Raspunsul consta in a produce filme care sa fie dorite de publicul chinez – sa incerci sa creezi o piata proprie. Si asta vreau eu sa fac.“
Si nu numai ca vrea, dar chiar reuseste!

Iar cit de mult s-a diversificat intre timp oferta chineza o arata chiar selectia de la Udine din acest an: de la Scrisoare de la o necunoscuta, dupa nuvela lui Stefan Zweig, adaptata cu sensibilitate de Xu Jinglei Chinei anilor 1930-1945, la Ultimul nivel, inspirat de cazul real al unui tinar care nu a parasit timp de 56 de zile un Internet Cafe, sau de la Sufocare, primul film chinez horror, cu Ge You in rolul unui fotograf celebru care isi ucide sotia, o nu mai putin celebra violonista, si care incearca sa stearga urmele crimei cu ajutorul prietenilor, dar sub atenta observatie a unei vecine, specialista in psihanaliza freudiana, la deja amintitul Paun, fresca a societatii chineze a anilor ’70, cu trei frati ca exponenti ai tot atitor atitudini fata de viata, de la handicapatul si asistatul frate mai mare, la mezinul care din dorinta de a fi acceptat de ceilalti isi reneaga propriul frate, singura figura luminoasa, nu fara umbrele ei insa, raminind voluntara sora, care nu pregeta sa-si sacrifice virginitatea pentru a-si putea recupera simbolul dragostei la care nu concepe sa renunte. Metafora paunului, care isi arata atit de rar splendoarea penelor in intreaga lor „roata“, isi gaseste o extraordinara echivalenta in secventa de o frumusete tulburatoare a parasutei umflate in spatele bicicletei pedalate cu putere de tinara fata indragostita. Doar un director de imagine de talia lui Gu Changwei, convertit acum la regie, putea gasi o astfel de forta sugestiva, secventa respectiva gasindu-si cu prisosinta locul in orice antologie de arta cinematografica.

- Olimpiada din 2008 si Anul Dragonului din 2012

Coreea de Sud, cu exceptia deja amintitului Green Chair, se pare ca se inscrie pe un trend descendent, care s-a manifestat deja in Hong Kong; cu toate ca si in 2004 cota de piata a filmelor autohtone s-a mentinut in zona lui 57-60%, succesul s-a datorat celor doua filme care au avut premiera la inceputul anului si anume Silmido, un fel de Dirty Dozen, un comando format din criminali, insarcinati sa-l ucida pe dictatorul nord-coreean Kim Jong-il, respectiv Tae Guk Gi, epopeea razboiului civil coreean din anii ’50, prezent la Udine anul trecut, ambele reusind sa atraga fiecare peste 11 milioane de spectatori.

De atunci nici un alt film nu a reusit sa mai atraga mai mult de 3 milioane de spectatori, singurele notabile fiind doua parodii – To catch a virgin ghost, in care filmele cu gangsteri si fantome isi gasesc „nasul“, si Someone Special, unde sint fin ironizate poncifele filmelor de dragoste si pretentiile unor asa-zisi regizori de filme de arta. O interesanta revenire la tema filmului lui Coppola Apocalypse Now l-a reprezentat
R-Point, filmat in Cambodgia, si care reuseste citeva secvente de autentica emotie in prezentarea stressului la care esti supus ca militar intr-o tara ostila, filmul fiind in acest sens o subtila trimitere la actuala situatie din Irak.
Din Hong Kong as retine in acest an doar One Nite in Mongkok, care a obtinut la sfirsitul lui martie anul acesta Oscarurile locale pentru cel mai bun regizor si scenarist – Derek Yee, cel mai bun film al anului fiind considerat si campionul de box-office Kung Fu Hustle, care se pregateste acum de lansare si in Europa, dupa un considerabil succes in SUA.

In One Nite in Mongkok centrul de interes se deplaseaza de la filmul de actiune spre caracterele eroilor principali, un tinar din China continentala, impins de nevoi financiare sa devina ucigas platit in Hong Kong, si aliata sa intimplatoare, o prostituata, tot din China continentala. Filmul e interesant si prin perspectiva din care sint prezentate actiunile politiei, gradul relativ ridicat de hazard care poate hotari succesul sau esecul unei misiuni, sau lipsa de scrupule atunci cind trebuie musamalizata o actiune care i-ar putea compromite reputatia.
Medalionul dedicat directorului de imagine sud-coreean Kim Hyung-koo a cuprins doua filme, Memories of Murder si Pepperm in Candy, ambele prezentind evenimente petrecute in anii ’80, cazul unui ucigas in serie, ramas nedovedit pina in zilele noastre, respectiv povestea unui tinar care ajunge sa lucreze in temuta KCIA si sa fie deosebit de activ in reprimarea celor care incercau sa lupte pentru democratizarea societatii sud-coreene.

Involuntar, in memorie mi-au revenit imaginile impresionantei Olimpiade de la Seul, din 1988, una din ultimele transmisii sportive de amploare mondiala care s-a mai putut urmari la televiziunea ceausista – si inca pe ecrane color! – si am facut legatura dintre senzatia de atunci, care se putea reduce la simplul cuvint „incintare“, si ce se petrecea inca, asa cum vedem acum in cele doua filme, in societatea „profunda“ sud-coreeana. Socul acestui contrast, din care societatea sud-coreeana a iesit incet, dar a iesit totusi definitiv in anii ’90, m-a facut sa extrapolez situatia de atunci la situatia de astazi a Chinei si sa indraznesc o premonitie, in sensul ca ritmul razant in care se dezvolta China si deschiderea din ce in ce mai accentuata spre Occident, de care se bucura acum cel mult 300 de milioane din cele 1300 de milioane de chinezi, peste un miliard confruntindu-se cu o inrautatire a vietii lor de zi cu zi, vor fi potentate exponential de Olimpiada din 2008, iar Anul Dragonului, care se va repeta abia in 2012, ne va arata o cu totul alta China decit cea pe care o vedem astazi. Speranta e ca va fi cel putin la fel de democratica precum e Coreea de Sud astazi, dar Orientul indepartat e capabil de noi surprize, nu numai cinematografice!

Viena, mai 2005