OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Una peste alta, Uniunea Europeană îi dă bani României pentru încetinirea regresului în care ne aflăm. Chiar dacă politica de coeziune economică şi socială – cea mai importantă politică a Uniunii – este creionată în sintagme de genul „reducerea decalajelor“, „micşorarea inegalităţilor economice şi sociale, etc.“, adevăratul motiv pentru care României i s-au alocat cei mai mulţi bani, după Polonia, din bugetul pe şapte ani (2007-2013) destinat fondurilor stucturale a fost tocmai scoaterea ţării din acestă stare – asemănătoare premodernităţii – în care se complace. În termeni absoluţi, României i s-au alocat pentru şapte ani peste 17 miliarde de euro, ceea ce pînă acum se dovedeşte mai mult decît poate duce. Tot ce i s-a cerut în schimb României a fost să se pună la punct cu procedurile birocratice europene, proceduri menite să asigure mai degrabă echitate şi integritate decît eficienţă în cheltuirea purcoiului de bani. Tot ce trebuia să facă Guvernul Năstase, dar mai ales acela al lui Tăriceanu, era să pregătească temeinic funcţionarii de la toate nivelurile statului să se descurce bine cu hîrtiile şi cu procedurile, să informeze şi să formeze populaţia cu privire la ceea ce este de făcut pentru a primi banii.

 

În principiu, nu este foarte complicat, dar nu s-a întîmplat. Avem dovada că în alte ţări s-au înregistrat mici miracole cu banii europeni, ceea ce înseamnă că, deşi procedurile sunt birocratice, sistemul totuşi funcţionează. Reţeaua uluitoare de autostrăzi din jurul Madridului s-a făcut cu bani şi prin proceduri europene. Irlanda a rupt gura tîrgului în numai cîţiva ani datorită unui guvern care a popularizat pe toate căile modalităţile de accesare a fondurilor structurale şi a reuşit să administreze şi să utilizeze la maximum aceste fonduri. Pînă şi Portugalia şi Grecia (oaia neagră e Europei pînă la momentul extinderii din 2004) au investit cu cap şi se bucură de bunăstare în turism şi în alte industrii. Deci se poate, e nevoie doar de ceva ştiinţă şi de mai multă voinţă.

 

Acum, după ultimile declaraţii ale premierului Boc şi ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Mircea Geoană – ambii, preşedinţi ai partidelor care formează Guvernul –, luăm în calcul un împrumut nedorit de la Fondul Monetar Internaţional. De la începutul anului, preşedintele Băsescu şi premierul Boc nu obosesc să-şi îndrepte arătătorul în direcţia liberalilor şi a ex-premierului Tăriceanu, pe care îi învinovăţesc pentru precara absorbţie a banilor europeni. Pînă acum, mai mult am contribuit la bugetul Uniunii decît am beneficiat de fonduri, spun ei, şi au dreptate. Dar este uşor de afirmat că vina aparţine guvernului liberalilor, pentru că miracolul aşteptat de la Bruxelles întîrzie să apară. Nu este neadevărat, dar este incomplet. Într-o măsură sensibil egală, aceeaşi vină o poartă toate partidele şi toţi politicienii care au provocat în ultimii ani crize sterile şi care s-au îngrijit de guvernare doar dintr-o perspectivă populistă. Iar lista aceasta îl include pe preşedintele Băsescu, care a căutat pricină guvernării liberale din te miri ce şi a încercat s-o elimine de la guvernare exercitînd o permanentă presiune asupra miniştrilor, prin trimiterea lor, sub acuzaţia de corupţie, la Departamentul Naţional Anticorupţie. Cînd cineva îţi dă foc la casă, îţi mai arde de curăţenie? Lista îl include şi pe Mircea Geoană, aflat alături de alţi hrebenciuci care nu au avut în ultimii ani alte treburi de făcut decît de a organiza lovituri de palat, de a sta mult la palavre şi care s-au ocupat cu fel de fel de lucruri în loc de a provoca dezbateri reale şi de a cere socoteală Guvernului, acolo unde era cazul. Iar situaţia absorbţiei fondurilor structurale era un astfel de caz.