Cu mai mult de un deceniu în
urmă, vizitam un oraş şi el supus „prefacerilor înnoitoare“
postrevoluţionare şi pe care autorităţile administrative şi
toată suflarea arhitecţilor nu mai ştiau cum să-l apere de bunele
intenţii ale „apropitarilor“ de terenuri, care îşi făceau
de zor case sau „acareturi urbane“ pe unde apucau autorizaţii.
Ca mai peste tot în ţară (aveam să constat, mai apoi, că
situaţia era la fel de minunată şi la Tîrgu Mureş, Alba
Iulia, Satu Mare, Baia Mare, Suceava, chiar şi la Timişoara sau
Arad), crescute din însăşi carnea fostelor blocuri comuniste,
rupeau hălci zdravene din spaţiul public mii de bube-dependinţe
comerciale care desfigurau cu totul orice urmă de estetică urbană.
Pentru că, să admitem, arhitectura comunistă a anilor ’70 a fost
una cel puţin acceptabilă şi de multe ori net superioară
blocurilor penibile şi de proastă calitate ce se „ardică“ în
actualitate (să ne amintim doar de multele plîngeri ale
blocatarilor ANL, unde apartamentele „explodează“ voios chiar
înainte de a fi „predate la cheie“); ceea ce nu se putea
spune deloc despre WC-urile faianţate intitulate bistro sau
„marchet“, ce îmbuboşau oraşele patriei.
O groaznică lipsă de viziune
Uimise, la acea întîlnire,
propunerea unui vechi arhitect care sugera Primăriei înfiinţarea
cel puţin a unei Comisii de estetică urbană, care să aibă,
pentru început, unica sarcină a operării lipoamelor teribile
amintite mai sus; din păcate, se constata că nu exista în
oraş un artist respectat sau un critic de artă cu minime cunoştinţe
arhitecturale care să fi făcut parte din acea comisie şi, în
cele din urmă, se reţinuse propunerea de a fi invitat, lunar, un
specialist din alt oraş spre a salva ce mai putea fi salvat. Nu avem
cunoştinţă despre urmarea acestei idei – dar trecînd
recent prin locul respectiv, am putut constata că aproape toate
acele cucuie dispăruseră (să nu ne amăgim cu totul, însă,
poate că explicaţia e simplă, în genul refuzului
„patronului“ de a cotiza la campania electorală a cuiva, urmarea
fiind că respectivului i s-a desfiinţat coşmelia).
Cum în cauză – în
rîndurile noastre – se află un oraş mult mai mare şi mai
complex, cu o reprezentativitate mult sporită faţă de micul burg
în cauză, e firesc (?!!!) ca mai-marii Bucureştiului, căci
despre el este vorba, nici măcar să nu-şi pună problema esteticii
urbane. Căci, nu-i aşa, ne aflăm în plină zonă de ocupaţie
a „fabulospiritului“. Ca simplu cetăţean, nici nu mai ştii ce
să crezi: or fi Primăriile de Sector conduse de incapabili atunci
cînd permit cîte unui cetăţean-barosan să construiască
în curtea unei şcoli sau în cei 12 metri dintre blocuri?
Vor fi arhitecţii-şefi de sectoare idioţi cînd permit
construcţii de cabane de lemn, cu balcoane de lemn traforat, alături
de construcţii interbelice în cartierele istorice ale
Bucureştilor? Poveste măreaţă, taină mare... M-am bucurat, ca
atare, atunci cÎnd, invitat la şedinţele Comisiei de urbanism
a Municipiului, am putut constata că echipa de urgenţă de acolo,
un fel de complet de samurai-arhitecţi cu vocaţie de kamikaze,
poartă discuţii de sănătoasă ţinută profesională încercînd
să mai salveze ce se mai poate salva din ghearele „bunelor
intenţii“ ale stăpînitorilor de arginţi – nu puţini, şi
uneori cu propuneri şi atitudini de o moralitate amintind acei
perverşi care înfiază un copil spre a-l putea, mai apoi,
viola în linişte.
Să mai spunem că Bucureştiul este,
poate, singura capitală europeană care nu are un spaţiu public
urban definitoriu. Unde mă adun dacă, vorba unui coleg, vreau să
fac revoluţie? În ce loc de respiro urban mă pot sui pe o
ladă să spun o poezie, într-o zi de beţie? Unde-mi las
copiii pentru 10 minute, în siguranţă, în timp ce
vorbesc la telefon sau corectez un text? Şi, mai ales, să facă ei
ce? Unde-i dau întÎlnire prietenului de la Malmö,
aflat pentru prima dată în Capitala ţării proaspăt intrate
în UE? Apropo – se vorbeşte din ce în ce mai multă
„străineză“ în centrul Capitalei, iar vînzătorii
sau domnii de la circulaţie, chiar şi unii funcţionari bancari
abia dacă improvizează în limba gimnastică – dar e drept
că la fel de bine se „conversează“ şi la Budapesta sau Szeged.
Să adăugăm la aceste „premise“
mai vechea observaţie a lui G.M. Cantacuzino despre „oraşul care,
fără pieţe publice, este un oraş mort“, lipsa de personalizare
a Bucureştiului comunist, plus, bomboana de pe colivă,
incapacitatea autorităţilor de a construi imagine identitară
Capitalei, în acest ultim punct intrînd şi
responsabilitatea monumentelor naţional-reprezentative, dar şi
grija de a construi pentru cetăţean spaţii sau locuri ale
recunoaşterii (acele locuri care te anunţă că intri într-o
vecinătate cunoscută, apropiată).
Or, nu cred că cineva ar putea susţine
cu bună-credinţă că la aceste ultime cerinţe ale unui oraş
civilizat nu stăm înfiorător. Altfel spus, dincolo de
neputinţă, există o groaznică lipsă de viziune – afară de
ideea dlui Videanu, a unui oraş-capitală-informatică, nimeni nu
pare să-şi dorească să treacă pe harta lumii Bucureştiul prin
ceva: oraşul-colaj, oraşul trotinetelor, oraşul unde se moare,
oraşul pensionarilor pretutindenari, oraşul cîinilor, oraşul
miliardarilor analfabeţi ce conduc merţane – orice. Intenţii
punctuale există: echipa Mario Kuibus – Dorin Ştefan a încercat
să construiască un traseu cu camere turistice pentru centrul
oraşului, Alexandru Beldiman doreşte să redefinească
culturalitatea Căii Victoriei, Viorel Hurduc este interesat de
recuperarea lacurilor Capitalei şi a Dîmboviţei, ca factori
de civilizare urbană, în vreme ce Şerban Sturdza încearcă
disperat să mai salveze cîte o fărîmă de istorie,
acolo unde se mai poate. Şi să nu uităm: Comisia de Urbanism
încearcă din răsputeri să restrîngă prezenţa
„popîndăilor“ (Doina Cristea dixit) în Capitală –
anume a acelor deşănţate erecţii zidite care, sub prost ascunsa
lăcomie a investitorilor, propun, chipurile, blocuri înalte ca
repere. Dacă s-ar putea, în chiar inima Capitalei, nu cumva să
rătăcească locuitorii sexagenari drumul către singurul parc al
zonei, Cişmigiul.
De fapt, pe Calea Victoriei ne putem
orienta după „ciocatele lui Maniu“ şi „ţeapă“: cît
de priceput trebuie să fii, estetic vorbind, ca să admiţi că trei
monumente pe 100 de metri liniari sÎnt mult prea mult? Ce
teribile cunoştinţe îţi trebuie ca să realizezi că statuia
în care Maniu levitează pe piatra de la Mecca, cu mîinile
în asane indiene, nu poate face corp comun cu clădirea-fundal,
asociată once for ever cu memoria ceauşistă? Şi încă:
alăturarea formală în grup presupune semnificaţie colectivă,
asociere: Maniu este (pentru cine? pentru ce?) un copac uscat? Mort?
Memorabilă artă, halal gest.
Dar binele cumplit abia de acum încolo
ameninţă să ne cotropească: de vreo cîteva zile, vizavi de
Muzeul Naţional de Artă (tot pe Victoriei!), a apărut o statuie
ecvestră, propusă a se implementa în acest spaţiu
pro-european. Partea interesantă a propunerii e… cea din spate: În
afară de situaţia în care nu vom ridica acea statuie la
înălţimi nebănuite, ni se dezvăluie privirii o
impresionantă anatomie dorsală a crupei antrenate, plus splendoarea
„podoabelor“. Probabil că va fi „supertare“ să te apropii
de cal şi călăreţ într-o decapotabilă „jmecheră“ şi
să speculezi: e un monument ecologic? country and western?. ceva în
genul Un şerif la New york?
Să rămînem în continuare,
împreună cu spiritul Caţavencu, pe Calea Victoriei – în
zona Cazino Vernescu (acela cu un trotuar de 40 cm.). Vizavi se află
un parc (de fapt, cîteva petice verzi cu arbori şi un mic
teren de baschet), unde în centru tronează bustul – decent,
dar mult prea plat pentru suculenţa marelui poet laureat Herder –
lui Nichita Stănescu. Realist, chiar suprarealist, numele pătrăţelei
verzi e… Nicolae Iorga! (poate prietenul, peste timp, al lui Ion
Ghica – celălalt bust dintre crengi, către nord…) Realitatea
bate imaginaţia: Iorga e doar pe placa de tablă a Primăriei…
Repriza a doua: te afli într-un
important nod de trafic al Capitalei, care are ca vecinătăţi o
biserică acoperită cu mult cupru, la o scară cam incertă, un fel
de maidan înconjurat de un gard penibil de şantier, un parc
şi, la o distanţă oarecare, străvezi o vînzoleală. Dacă
întrebi pe cutare localnic, îţi va declara lejer-emfatic
că aceea e Piaţa Moghioroş – dar, cu scuze, cine naiba a fost
Alexandru Moghioroş? Şi de ce îi e dedicată o piaţă
alimentară? E un gest ironic – că piaţă de circulaţie nu poate
fi un drum în cruce plus două linii de tramvai? Iar piaţă de
reprezentare, nici vorbă. A, dacă o căutăm pe hartă, nu o mai
găsim – azi, piaţa e Sergiu Celibidache. Să precizăm: piaţa e
tot alimentară. Cum anume au decis autorităţile că ea se va chema
Celibidache (muzician de renume mondial, pentru cine nu ştie) fără
a încerca vreo minimă investire signaletică – o pancartă,
ceva, un bust nenorocit, o minimă informaţie barem scrisă, şi mai
ales de ce anume un loc pînă nu demult aflat la marginea
oraşului a ajuns să poarte numele unei persoane ilustre… trece de
puterea noastră de înţelegere.
Concurenţa cu faima Caracalului nu se
opreşte aici. O altă statuă Spătaru gen Maniu a ocupat, de cu
iarnă, locul vechii fÎntÎni din mica pastilă verde
intitulată Piaţa Pache Protopopescu. Şi aici e loc de mistică: ai
senzaţia că generalul (un fel de bust macro) tocmai iese dintr-o
baie de vopsitorie sau că e extras dintr-o cadă de spital: ori,
Doamne fereşte, a fost invalid? Sau îi ridicăm o statuie
pentru că ar fi putut fi invalid? Nu ne gîndim decît la
cît de fericiţi vor fi locatarii zonei, văduviţi de singura
prezenţă a apei în schimbul marelui comandant. De altfel, e
greu de înţeles cum anume – şi mai ales de ce – e atît
de forţat prezent Spătaru în viaţa publică (şi vorba prin
tîrg mai pomeneşte de încă o astfel de statuie a lui
Bălcescu lîngă – n-aţi ghicit! – Universitatea de
Arhitectură!!!), cîtă vreme sculptura lui e cel mult una de
Muzeu de Artă Modernă, în nici un caz contemporană.
În fine, ultima „capodoperă“
în materie de spaţiu reprezentativ (pe care dorim s-o
menţionăm în acest text) e roata de capete din Herăstrău.
Bine amintitoare de Ţepeş mixat cu Lăpuşneanu (leacul de frică
al doamnei!), „complexul“ roteşte în jurul unei pastile de
macadam interesant, destructurată, o falangă de domni pe care
teenager-ii zonei îşi descarcă refulările şi pulsiunile.
Locul acela din parc, domnilor primari şi consilieri, e unul de
decenii bune rezervat rendez-vous-urilor intime, plimbărilor de
mînă, gesturilor familiale, mai recent teatrul unor escapade
de liceeni, rolleri şi skateri, „profund“ loviţi
sentimentaliceşte de „adunătura de feţe palide“. La ce sînt
bune aceste feţe: poze cu apropouri erotice şi la mişto, gesturi
mai mult sau mai puţin obscene sau indecente etc. Explicaţia: una
extrem de simplă – monumentul (extem de slab ca estetică) are o
conotaţie strict politică, pour les connaisseurs, şi nu are nici o
legătură cu specificul „intim“ al spaţiului astfel violat.
Domnii consilieri chiar nu-şi dau seama că, scîrbiţi de
penibilul politicului local, oamenii dispreţuiesc de plano orice
gest care li se adresează din această direcţie? Caruselul de feţe
oarecare din parc exact asta face – sporeşte lehamitea omului
simplu, doritor să evite cloaca... Apropo de decenţa reprezentării:
vor fi avînd acele personalităţi statui în ţările de
pe un-de provin, sau ai noştri politicieni au mai aplicat o limbă
catifelată…?
Două gesturi de calitate
În toată această magmă haotică
– două gesturi de calitate pe care ne bucurăm să le putem lăuda:
începutul de amenajare al Centrului Istoric (cu destructurarea
lui rafinată, brutalistă, bine adecvată locului şi epocii), cu
dotările minimale, dar bine concepute şi realizate (băncile,
balustradele de lemn, panourile explicative merită observate şi
apreciate) şi, mai ales, recentul spaţiu de trecere din diagonala
Universităţii (între Spitalul Colţea şi Ministerul
Agriculturii). O cuvă de piatră de tip busolă, în care acul
este linia de trecere, este tăiată în granit rectangular,
bej, cu granulaţie fină; malurile busolei sînt îmbrăcate
în iarbă, iar mobilierul, minimal, invită la scurte răgazuri
de odihnă. Iluminarea, indirectă, subliniază vocaţia de discreţie
a acestui loc, care te lasă să te simţi bine pentru că e liber şi
orizontal, şi vertical.
Realizarea dă, în sfîrşit,
dreptate mai vechii observaţii al unui cunoscător al spaţiilor
bucureştene, la care subscriem întru totul – anume că,
fiind el dens construit şi orizontal, cu interspaţii mici, se
adresează în primul rînd unei vocaţii decorative, nu
plastice. De altfel, dacă ne-am uita măcar cinci minute pe an
într-o istorie a artei carpato-danubiano…, am observa fără
nici un fel de efort că marile ei opere au purtat, într-o
măsură covîrşitoare, pecetea decorului. Cultura decorativă
fiind, nu-i aşa, unul dintre marile trenduri ale postmodernităţii.
Însă, desigur, părelnicia de
studii administrative şi clientelismul politic dîmboviţean
pot ţine cu mari „succesuri“ locul ocupaţiei aceleia…
cultura…
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters