OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inainte de ’89, calitatea de membru al USR era rivnita si se obtinea cu greu, din diverse motive – de pilda, eu fac parte dintr-un lot care, desi a depus dosarul prin ’85-’86, a fost primit abia in ’90, validarile fiind interzise in ultimii ani ai ceausismului. Iata un motiv pentru care primul conclav scriitoricesc la care am participat si eu ca membru cu patalama – congresul din ’90, unde a fost ales ca presedinte fostul dizident Mircea Dinescu – mi s-a parut ceva extrem de onorant si emotionant.

Dupa revolutie, prestigiul celei mai importante organizatii a scriitorilor romani a intrat intr-un declin vizibil cu ochiul liber, si asta de mult, inca de pe vremea lui Laurentiu Ulici, cel care a „democratizat“ la extrem primirile. Fara sa tina cont – sau poate tocmai tinind cont – de faptul ca libertatea insemna si edituri aparute precum ciupercile dupa ploaie si care livrau cel putin cite doua sute de autori pe minut. Insa, o data cu cistigarea alegerilor de catre succesorul sau, Eugen Uricariu, lucrurile au luat o turnura atit de maligna, incit calitatea de membru al Uniunii a devenit ceva mai degraba compromitator: tinerii valorosi fug ca de dracu’ de ea.

Ce poate fi mai graitor decit opinia, exprimata public, a unui Florin Lazarescu, tinar prozator iesean, cum ca, in privinta USR, ar trebui sa se procedeze cum procedau romanii cu teritoriile cucerite: sa se are si sa se puna sare ca sa dispara orice urma de viata?!
Fireste, de-a lungul timpului au existat destule semnale de alarma la adresa modului in care merg treburile la Uniune, cu politica ei discriminatorie, gregara, cu lipsa de viziune si de respect pentru valoare, cu dispretul pentru tineri, cu folosirea netransparenta sau de tot preferentiala a fondurilor, cu premiile ei penibile etc. Si e destul sa amintesc aici scrisoarea de protest din 2001 semnata de un grup masiv de scriitori din tot ce are Iasul mai reprezentativ, scrisoare urmata de o campanie de presa desfasurata saptamini intregi chiar in paginile Observatorului cultural.

Din pacate, semnalul iesenilor nu a reusit sa solidarizeze pe nimeni din tara, in schimb, a atras comentariile acide ale unei gazete bucurestene, comentarii din care se intelegea ca protestul nostru era, vai, deplasat, iar semnatarii lui, niste persoane destul de dubioase. Scandalul declansat de dezvaluirile recente, in urma caruia Eugen Uricaru a demisionat, lasa loc sperantei ca situatia Uniunii poate fi schimbata in bine si prestigiul ei de altadata recladit. Mie mi se pare o iluzie. Fara modificarea statutului sau cine stie ce alta strategie, mai abila decit a celor sustinuti de Uricaru si eternizati in pozitiile-cheie ale asociatiilor, lucrurile vor ramine in aceeasi fundatura ca pina acum: masa de manevra primita de ultimii doi presedinti e suficient de mare pentru a decide soarta intregii scriitorimi. Cel putin la asociatia din Iasi, unde a prasit o ditamai tumoare, pare inutil sa mai mergi la alegeri: stii dinainte ca jocurile sint deja facute, si pe plan local, si la centru, prin delegatia aleasa.
Se vorbeste de niste candidati la presedintia USR de alt calibru si care vor sa dreaga treburile.

Insa, oricit de bataiosi sau de prestigiosi ar fi noii candidati – dar cine poate avea un prestigiu mai mare decit il avea Nicolae Manolescu, contracandidatul lui Uricaru, care a pierdut alegerile intr-o atmosfera asemanatoare intrunirilor din perioada obsedantului deceniu, cu vocile indezirabililor acoperite de batai din palme si din picioare!? –, votul „democratic“ isi va spune cuvintul, inclinind balanta tot catre impostura si micul aranjament. Prin urmare, cred ca raul a fost deja facut, datorita si unei de neinteles lipse de implicare a acelei prese si a acelor scriitori al caror cuvint ar fi avut, cu siguranta, mai multa greutate decit cel al iesenilor.
Dar, cine stie, poate ca viziunea mea e prea pesimista.