USR în criză (?)

Autor: Bogdan CREȚU | Categoria: Opinii | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În ultimele săptămîni apar tot mai des în presă, pe diverse site-uri sau bloguri ale unor scriitori, reacții care mai de care mai aprinse, în care cuvîntul „scandal“, eventual secondat de un atribut, este pus în legătură cu Uniunea Scriitorilor din România. Totul a început, se pare, odată cu discuțiile stîrnite de publicarea în România literară a unor fragmente din dosarele de la CNSAS ale unor scriitori și de comentariile președintelui USR, dl Nicolae Manolescu, pe marginea acestora. S-a scris foarte mult pe această temă, am intervenit și eu, în paginile revistei Observator cultural, nu am nimic de adăugat sau de retractat, prin urmare, nu mai insist.

Cum însă, într-un editorial intitulat „Cui i-e frică de CNSAS“, din România literară, nr. 21/ 27 martie 2011, dl Manolescu ne ia de sus pe cei care am comentat cazurile Groșan, Breban, Ioan Es. Pop (e vorba despre Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache și subsemnatul), aduc cîteva minime precizări. Nu înainte de a decupa finalul articolului dlui Manolescu, nu pentru că el ar conține vreo idee, ci pentru că transpiră din acele fraze înverșunarea, maliția care se dorește detașat-ironică: „Fiindcă nu i-a turnat nimeni, jucîndu-se ei încă în țărînă înainte de 1989, criticii tineri oploșiți de Observatorul cultural se alătură zgomotos celor mai puțin tineri cărora, știu ei de ce, le e frică de CNSAS. Sperînd, probabil, cei mai puțini tineri, că hărmălaia îi va face uitați pe clienții unei instituții de care depinde sănătatea morală a tuturor iar cei mai tineri, că le va aduce o autoritate profesională pe care nu le-a adus-o scrisul despre cărți“.

Logica domnului Manolescu este extrem de șchioapă în acest pasaj: vasăzică, dacă ești vinovat de a te fi născut prea tîrziu (vorba vine!), de a nu fi fost victima vreunei delațiuni, nu ai dreptul la opinie; pe de altă parte, toți cei care nu sînt de acord cu domnia sa în această campanie grăbită și pripită împotriva unor scriitori nu doar importanți, ci cu merite clare de disidență autentică în situații dificile (cazul Nicolae Breban, despre al cărui gest din 1971-’72 Nicolae Manolescu nu suflă o vorbă), au bube în cap. Sînt, altfel spus, turnători... Cît despre ultima sa constatare, ce să spun? Ne ia cam tare. Există, însă, măcar două lucruri pe care cei trei critici luați în cătare le au în comun: au primit, fiecare dintre ei, cîte un premiu al Uniunii Scriitorilor. Cu toate astea, sînt nevoiți să se amestece, bieții de ei, în tot felul de discuții, doar-doar i-o băga și pe ei cineva în seamă. Și încă ceva: coincidența (sau buna-credință) face că toți au scris cu mari rezerve despre Istoria critică... a domnului Manolescu. Pentru că a avut de unde să-l dea afară, președintele USR l-a eliminat pe Daniel Cristea-Enache din paginile României literare, într-un gest de vătaf care face legea pe moșie. Pe ceilalți doi crede că i-a prins acum la înghesuială... Mai mult nu merită să comentez pe marginea acestui subiect.

Trec acum la un alt editorial al dlui Nicolae Manolescu, apărut în nr. 25, din 24 iunie, al revistei pe care o păstorește: „Ura noastră cea de toate zilele“ (titlul editorialului, nu al revistei). Prima constatare este că dl Nicolae Manolescu nu admite critica; pentru domnia sa, orice opinie contrară are o singură justificare: ura grea. Prin urmare, din ură ar fi stîrnit unii scriitori o adevărată „campanie“ de presă contra USR. De ce ar urî scriitorii materna USR? Greu de răspuns... Dar e limpede că o fac, de vreme ce îndrăznesc să manifeste rețineri față de deciziile semizeilor din conducere. Prin urmare, care o fi motivația opiniilor unor Liviu Antonesei, Nicolae Breban, Daniel Cristea-Enache, Dan Mircea Cipariu, Liviu Ioan Stoiciu, Aura Christi, Adrian Suciu și Iulian Tănase? Ura, firește. Cum se explică unele demisii? Tot prin ură. Dacă în editorialul comentat anterior propunerile lui Daniel Cristea-Enache erau „paranoice“, de data aceasta „Liviu Ioan Stoiciu reprezintă un caz de mistificare a realității care ține de patologie“. Ceilalți sînt și ei etichetați fără ezitare: Liviu Antonesei dă dovadă de „lipsă de discrimare“ (aici cred că graba i-a jucat o festă dlui Manolescu), în timp ce Nicolae Breban scrie o replică „lipsită de demnitate și plină de ură“. Ceilalți sînt măcar bănuiți de „reacredință“ (e și cazul meu). E clar, în calitatea sa de președinte al USR, dl Manolescu are de a face cu indivizi înverșunați, care îl atacă din ură și, odată cu persoana sa, atacă și instituția pe care o reprezintă. Ce nu este limpede? Ce e de comentat? Dl Manolescu are o natură fericită: tot ce nu îi convine (și multe nu îi convin) este rapid clasat în zona unei reacții umorale, patologice. Cu toții greșim (lucru adevărat), doar domniei sale nu i se poate întîmpla. Este mult mai ușor să simplifici situația, acuzîndu-i pe cei care văd altfel lucrurile de... ură, decît să cauți o explicație a acestor reacții convergente.

Mie unuia mi se pare că tocmai dl Manolescu a pornit o campanie împotriva unor scriitori și că graba cu care domnia sa atribuie calificative negative unora dintre ei este mai mult decît jignitoare. Problema e că dl Nicolae Manolescu este nu doar editorialistul României literare (calitate care îi dă dreptul să emită orice opinie poftește), ci că el cumulează și funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor. Prin urmare, opiniile sale nu mai pot fi asumate în nume propriu și atît. Așa cum părerile președintelui Băsescu despre Regele Mihai nu au valoare exclusiv personală, ci se răsfrîng asupra întregii comunități pe care o reprezintă, tot astfel comentariile lui Manolescu tind să capete greutate oficială: ele pot fi considerate puncte de vedere ale întregii bresle. Asta e, domnul Manolescu ar trebui să o știe foarte bine, fiecare funcție te obligă la responsabilitate față de ceea ce afirmi.

În plus, dl Nicolae Manolescu face o „pioasă“ confuzie între conducerea USR și instituția ca atare. Mă surprinde să observ acest tip de gîndire categorică, care îmi amintește de logica activiștilor comuniști: ataci o persoană plasată la vîrf în ierarhia instituției, înseamnă că ataci însăși sacra instituție. Pentru dl Manolescu, „atacul“ lui Adrian Suciu „la adresa mea și a conducerii“ este același lucru cu a murdări USR „în mod incalificabil“. Or, lucrurile nu stau deloc așa... (Între paranteze fie zis, reacția dlui Ioan Radu Văcărescu, președintele filialei Sibiu a USR, care îi cere abuziv, în numele întregii suflări scriitoricești pe care o conduce, demisia poetului premiat cu puțin timp înainte, este, simplu spus: pripit slugarnică.)

Aceeași atitudine a fost preluată și de dl Horia Gârbea, care, de la înălțimea funcției sale, nu mai acceptă dreptul la opinie. Mai întîi, domnia sa cere, într-o scrisoare adresată președintelui USR, în baza unei așa-numite „calomnii“ a lui Liviu Ioan Stoiciu, nici mai mult, nici mai puțin decît excluderea poetului din USR, suspendarea din Consiliul USR și suspendarea indemnizației de merit. Dl Stoiciu a mai pățit-o și în 2008, și în 2005, cînd cu cazul Paul Goma (o altă făcătură a lui Nicolae Manolescu) și tot nu s-a potolit. Acum îndrăznește să comenteze (pe blogul personal) modul în care juriul pentru nominalizări a selectat cărțile care au avut șansa de a obține premii ale USR. Și chiar dacă o face, și chiar dacă ar fi avut pretenția ca volumul său Pe prag (Deal-vale) să fi intrat pe lista scurtă, ar fi avut toate motivele: e o carte foarte bună, mai bună decît altele care au avut norocul de a intra în finală. Sigur, pretențiile lui Horia Gârbea sînt caraghioase, dar un schepsis tot ascund ele: deși cusută cu ață albă, strategia merge ca intimidare, să vadă și alți posibili impertinenți ce li se coace dacă ridică glăsciorul, dacă mișcă în front. Face același lucru și O. Nimigean, și el nedreptățit de același juriu? Dl Gârbea intervine, făcînd mai întîi o gafă: eu l-am votat, ce să fac dacă a adunat doar două voturi... Dar votul nu ar fi trebuit să fie secret, dle Gârbea? Dacă fiecare membru al juriului va spune cu cine a votat, mă tem că romanul lui Nimigean sau cartea lui Liviu Ioan Stoiciu vor avea măcar șase voturi fiecare... În fine, după care dă lovitura de grație: Nimigean „are talent, dar nu și caracter“. Prin votul său, afirmă dl Horia Gârbea într-un comentariu, ar fi „lăsat loc spre glorie unui om lipsit de caracter“. Asta nu e calomnie? Îmi vine să rîd și mă enervez în același timp. Care glorie, care om lipsit de caracter?

Din păcate, după o perioadă fastă, care nu a durat foarte mult (mai exact: 4 ani, cîtă vreme juriul a fost alcătuit din critici literari cunoscuți), Premiile USR încep să-și piardă iar din bruma de credibilitate (lista anilor ’90 este plină de alegeri năucitoare). Scandalul de anul acesta este cel mai bun exemplu. Singura șansă este ca un singur juriu, alcătuit din critici literari de certă autoritate (sigur, nu precum cei „oploșiți de Observatorul cultural“), să își asume nu doar subiectivitatea alegerii, în numele căreia să creadă că totul este scuzabil, ci și responsabilitatea ei. Dar să revin: O. Nimigean este unul dintre puținii scriitori contemporani rămași în afara sistemului tocmai de dragul unei verticalități etice pe care i-o admir. Dacă mă rușinez cînd cedez unor mici lașități sau slăbiciuni, el este (alături de Paul Goma, Mariana Codruț, Radu Vancu) unul dintre puținii oameni față de care aș roși. Ovidiu Nimigean este nu doar un scriitor care a fugit mereu de funcții, sinecuri și compromisuri, ci și un intelectual pentru care dreptatea chiar există. Publicistica sa este o dovadă în acest sens, după cum, pentru cine știe să-l citească, este și romanul Rădăcina de bucsau. În fine, ar mai fi totuși o mare diferență între dl Gârbea și preopinenții domniei sale, lipsiți de caracter: cîtă vreme și Liviu Ioan Stoiciu, și O. Nimigean sînt scriitori foarte buni, recunoscuți ca atare de critica literară de autoritate, dl Gârbea nu a rupt gura tîrgului cu nici una dintre cărțile sale, rămînînd într-o zonă de pluton. Această opinie nu este un atac la persoană, ci un verdict de critic literar, pe care mi-l asum cu toată responsabilitatea.

Ce e de făcut? Ce cîștigă USR din toate aceste dispute? Nimic, aș spune. Dar de pierdut, pierde foarte mult. Din păcate, USR a devenit o instituție la care rîvnesc cel mai mult cei care se apropie de pensionare, pentru acel adaos la pensie. Sînt membru USR din 2006 și sînt mîndru să fiu coleg cu unii scriitori pe care îi respect. Dar mă jenez să fiu alături de alții ori să mă consider solidar cu această tentativă recentă de a apăra o reputație care provine din inerția trecutului. USR a devenit o instituție în derivă, un cîmp al jocurilor de culise, al înfruntărilor de putere. Traversează, din păcate, o criză gravă. Unii scriitori care și-au pierdut autoritatea dinainte de 1989 sau alții care nu au avut niciodată parte de așa ceva se iluzionează că mai dețin puterea în limitele USR. E caraghios. Pentru că mă încăpățînez să cred că USR mai are o șansă, nu îmi dau demisia. Să mă dea afară cei deranjați de opiniile mele, dacă vor considera impardonabilă această culpă de lezmajestate.

Un lucru mai trebuie lămurit însă: fac parte, de un an și ceva, din Comisia de validare a USR. Am acceptat să particip la selecția dosarelor celor care doresc să devină membri USR din bună-credință, dar fiind convins că doar exigența îi mai poate da o șansă acestei instituții care și-a deschis porțile către prea mulți veleitari în ultimii 20 de ani. În mintea mea, USR ar trebui să fie o comunitate elitistă, nu un fel de sindicat formal; nu oricine scrie și publică se poate numi scriitor. Îi respect pe ceilalți membri ai comisiei, dar întîmplarea face ca, de cele mai multe ori, opțiunile mele să nu fie și cele ale întregii comisii. Mai corect ar fi să spun invers. Cum rezultatul nu mă reprezintă cel mai adesea, consider că e la mijloc o... nepotrivire de caracter. Pur și simplu, nu sînt de acord ca numele meu de critic literar să gireze intrarea în Uniune a prea multor nescriitori. Prin urmare, dacă îmi dau demisia, de aici mi-o dau. Nici o grijă, voi trimite și o variantă autografă pe adresa instituției.

În rest, sînt convins că USR nu e același lucru cu echipa sa de conducere. Și că ea are șanse de a-și recîștiga credibilitatea cu mult calm și cu o deschidere reală către valoare.