OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine a parcurs toate raspunsurile la ancheta despre alegerile de la Uniunea Scriitorilor din ultimele doua numere ale Observatorului cultural si cine a participat la una dintre sedintele preelectorale (de filiala, de sectie) nu poate sa nu observe recurenta citorva seturi de probleme mai generale, in care se poate include puzderia de observatii, critici, sugestii mai mici, mai detaliate, fie ele acide sau detasate.

1. In primul rind, chestiunea transparentei. Este evident ca cea mai mare parte dintre scriitori are perceptia unei opacitati a conducerii Uniunii fata de membrii de rind, atit in ce priveste activitatea decizionala, cit si in ce priveste exercitiul financiar. Cunoastem cu totii scurtele informatii scrise in limba de lemn care apar de trei-patru ori pe an in Romania literara si in citeva alte reviste, informindu-ne lapidar despre primirile in Uniune, premii si alte citeva lucruri protocolare, intr-un stil neschimbat de pe vremea lui Ceausescu. Daca nu punem la socoteala un calendar al scriitorilor romani trimis de regretatul Laurentiu Ulici fiecaruia dintre noi, cam la atit se reduce comunicarea democratica cu toti membrii USR.

Ne putem intreba de ce nu s-a putut schimba acest obicei, aceasta lipsa de dorinta de informare in atitia ani de zile de cind, totusi, informarea libera este posibila. Exista mai multe raspunsuri probabile. Obisnuinta unui anume stil de conducere, mostenit sau continuat de dinainte de 1989, este unul. Obisnuinta cu un anume tip de absenteism al massei scriitoricesti este altul. Conducerea USR cunoaste mai degraba tipul de conducere centralizat, de sus in jos, impus de modelul comunist in mai toate reflexele noastre sociale. Schimbarile din ultimii zece ani au facut mai laxa aceasta centralizare, dar principiul ei a ramas. Conducerea USR mai stie din experienta ca o uniune, ca orice asociatie, functioneaza in Romania mai ales – sau numai – prin oamenii de la virf. Si cine a fost si este implicat in ONG-urile nenumarate care au aparut in ultimii ani stie ca in buna masura astfel stau lucrurile.

Iar scriitorii nu difera in aceasta privinta de oricare alt ONG sau sindicat, unde membrii respectivi nu se „activizeaza“ decit in preajma alegerilor sau numai la o presiune sporita, fie ea din interiorul organizatiei sau din afara ei. Intr-o oarecare masura, aceasta pasivitate e normala si ea sta la baza principiului politic si civic al democratiei, prin reprezentanti si prin delegatie. Cine face parte si din asociatii internationale cunoaste si acest aspect.
Cu toate astea, ramin citeva intrebari. Tocmai contactul cu lumea larga si chiar o simpla ochire in lumea romaneasca postdecembrista ne pot arata ca exista din abundenta forme minimale (si ieftine) de comunicare intre toti membrii unei formatiuni: buletine informative lunare/trimestriale/semestriale/anuale (asa numitele newsletters, in engleza); scrisori circulare ale presedintelui sau consiliului de conducere; treceri in revista anuale asupra activitatii profesionale si a starii financiare publicate in presa culturala sau trimise prin posta (un exemplu in acest sens este PEN-Clubul roman, in afara de ASPRO); sau macar texte ample, detaliate, ale celebrelor comunicate ale conducerii USR pomenite la inceput. Faptul ca nici o revista culturala nu a avut pina acum ideea de a publica in mod periodic (sau macar ca numar tematic) interviuri si analize, date si statistici sociologice legate tocmai de aceste lucuri care privesc interesul organizational al intregii obsti scriitoricesti ar trebui sa ne puna pe ginduri asupra gradului in care am asimilat, individual si colectiv, dimensiunea civica, asociativa, a propriei noastre apartenente profesionale. Faptul ca o ancheta precum cea din Observator cultural a putut trezi atita interes si ecou arata bine cita nevoie exista intre scriitori de asemenea forme de comunicare intraasociativa, frecvente in alte spatii culturale.

2. In al doilea rind, chestiunea identitatii organizationale. A rezultat din luarile de pozitie o stare de inconfort sau de indecizie legata de definitia USR fie ca asociatie profesionala (de tip special), fie ca sindicat, fie ca un fel de fundatie. Este evident ca USR acopera cumva toate aceste definitii din cauza provenientei ei comuniste, in care aceste functiuni se confundau si coabitau indistinct, dar tutelar si constringator. Dupa 1989 s-a produs insa spargerea blocurilor profesionale monolitice de mai inainte. O prima incercare de uniune separata a aparut inca din primele luni din 1990 in jurul lui Adrian Paunescu, Eugen Barbu si altii. In 1994 a aparut ASPRO. Exista si PEN-Clubul roman, in interiorul USR. Si probabil ca asemenea tentative vor mai aparea, in mod firesc, cum au aparut si in alte uniuni de creatie.

Problema USR este incercarea de a pastra numai avantajele din situatiile pre- si post 1989, fara a se modifica radical, in conditii socio-economico-politice din ce in ce mai modificate. Cu alte cuvinte, a pastra si structura de putere a unei organizatii unice „pe ramura“, si prestigiul unei asociatii profesionale de elita, si responsabilitatile unui sindicat. Nu spun ca nu s-au facut incercari in acest sens (mai ales sub Laurentiu Ulici), iar activitatea USR in cadrul ANUC (Asociatia Nationala a Uniunilor de Creatie) a avut in vedere si aceasta chestiune capitala a definitiei, a formei sau formulei de functionare. Dar dezbaterea intraasociativa si transparenta optiunilor si a deciziilor luate asupra acestor aspecte totusi vitale au fost minime (desi exista un buletin informativ al ANUC, bine facut, dar prost difuzat). Realitatea din jur, starea altor uniuni de creatie, solutiile gasite de alte sindicate si ONG-uri, experienta internationala extrem de bogata ar putea ajuta mult la tratarea matura a acestei chestiuni dificile. Faptul ca si prestigiul unei asociatii profesionale de elita, dar si responsabilitatile unui sindicat pot fi acum impartite intre mai multe formatiuni arata ca problema litigioasa ramine structura de putere (de control al unui domeniu, de reprezentare publica a unei totalitati profesionale, de administrare a unui patrimoniu) –, dar si puterea, in diversele ei forme, tinde astazi sa se pulverizeze in diferite refomulari flexibile, temporare, pentru ca mai tirziu sa se poata recoagula adaptata la noile circumstante. In asemenea chestiuni, chestionarea si votul macar prin posta al tuturor membrilor USR se impune. Ceea ce ne duce din nou la problema comunicarii intraorganizationale, de unde multe sugestii inedite ar putea aparea.

3. In fine, chestiunea presedintelui USR. Majoritatea raspunsurilor au cazut de acord cu portretul-robot (si aici citez din diverse luari de pozitie) al unui presedinte care nu trebuie sa fie neaparat un VIP, dar care sa aiba suficienta autoritate de scriitor, sa nu fie implicat (prea tare sau deloc) in politica, dar sa aiba calitati manageriale si abilitati in relatiile sociale. Un portret-robot desigur perfect, care nu se aplica insa perfect nici unei persoane reale dintre cele intrate in cursa. Numai ca problema USR nu e atit presedintele – decit daca vrem sa pastram forma quasi-paternalista de pina acum, care sa ne scuteasca de implicare personala, gindire pe cont propriu si obligatii comunitare. Problema USR este chiar intreaga asociatie, structura ei de functionare si tipurile de relatii de putere si clientelare din interiorul ei.

Este pina la urma o chestiune de „reprezentare“, imaginea pe care fiecare scriitor si-o face despre intreg, despre „corpul“ profesiei sale si despre pozitia lui/ei in interiorul acestui organism profesional. Un presedinte nu poate schimba finalmente decit in mica masura schelaria in virful careia este pus, daca „grosul“ trupei nu doreste schimbarea, nu are o „imagine interioara“ alternativa. Daca restul gaseste in creatie o compensatie iluzorie pentru lipsa de aderenta la realitate, o indreptatire pentru boema si iresponsabilitate. Daca restul prefera sa pretinda mici ajutoare financiare si vagi avantaje editoriale sau de alte feluri fara sa „presteze“ in schimb nimic, nici macar un minim interes pentru mersul obstei (cu exceptia momentului alegerilor). Daca restul nu-si cunoaste nici drepturile, nici obligatiile. Nu cunoaste statutul USR si nici legile votate in ultimii ani, care-i definesc si limiteaza statutul. Si are o imagine foarte vaga a functiunilor si serviciilor din USR. Si se lasa in continuare „administrat“ de o mina de oameni care au invatat demult regula jocului. Si-si mai inchipuie inca, de pilda, ca nu Uniunea e obligata sa subventioneze pe cit poate revistele culturale din tara si filialele ca sa aiba o ratiune de existenta, ci ca acestea sint obligate sa arate obedienta si servilism. Sau ca Uniunea e cea care-i face cu adevarat scriitori. Sau directori de reviste si edituri. Sau leaderi de opinie. Sau personalitati de elita. Sau cetateni responsabili. Si nu in ultimul rind, oameni.