De la Cluj, unde s-a consacrat unei distinse cariere
universitare şi unde înfruntă dificultăţile spre a ţine în viaţă excelenta
publicaţie Apostrof, doamna Marta Petreu a ales Romånia literară din Bucureşti
pentru a descărca fulgere şi tunete în contul lui Mihail Sebastian, supunîndu-l
vindictei publice ca acolit necondiţionat al „diavolului“ Nae Ionescu. Lungul
dînsei rechizitoriu purta la final specificaţia că reprezintă doar fragmente
dintr-un studiu în pregătire. Era o prevenire, era o ameninţare?
Radu Cosaşu, care, de cînd a scos capul în arena literară,
n-a făcut un secret din faptul că împărtăşeşte toate suferinţele dăruite de
soartă celui ce a scris De două mii de ani, s-a grăbit să fraternizeze cu
autorul prea îndestul năpăstuit şi în această neaşteptată împrejurare critică.
Poate că, dacă avea puţin mai multă reţinere „filozofică“, s-ar fi abţinut pînă
la apariţia integrală a textului incriminatoriu şi, astfel, n-ar fi provocat-o
pe exegeta din inima Ardealului la un răspuns înverşunat, de natură a-i pune în
gardă şi pe alţi eventuali interlocutori, predispuşi la o încrucişare de
argumente. Dar oricîtă răbdare ne-am impune în aşteptarea desfăşurării tuturor
capetelor de acuzaţie, deocamdată tocmai înverşunarea „replici la replică“ pare
de rău augur. Impresia generată este că instanţa clujeană nu admite nici o
contestaţie, că orice argument contrar trezeşte suspiciuni, irită, amplifică
imprevizibila pornire justiţiară, imposibil de ţinut în frîu. Vrînd-nevrînd,
trebuie să constatăm că şi în 2008 se confirmă o remarcă a lui Sebastian din
1935: „Încă n-am ajuns la acel stadiu psihologic, în care nu se confundă o
ideecontrarie cu un ultraj personal“.
Expunerea voit nimicitoare, după tonul ridicat, îşi arogă, de la întîia
înfăţişare, caracter irefutabil. Oare? Măcar unele mirări vor fi fiind
îngăduite şi bieţilor spectatori, de pe margini.
Edificat asupra raporturilor din interiorul redacţiei
Cuvåntul
Lăsăm, pe moment, deoparte întîmplarea de a fi încercat în
prealabil un punct de vedere personal (tangenţial schiţat cu ani în urmă – cf.
comentariul final „Departe de Hebride“ din volumul colectiv Sebastian sub vremi
– al şaselea din seria Caietelor culturale editate de Realitatea evreiască –,
ca şi mai recent în cuprinsul celor opt suplimente ale aceleaşi publicaţii,
elaborate în contextul Centenarului, cu intenţia expresă de recuperare din
presa vremii, inclusiv din colecţia Cuvåntului, şi a aduce la îndemîna
cititorilor numeroase texte ale scriitorului celebrat, cu grija îndepărtării
colbului aşternut de decenii). Dînd curs modestului zel recuperator, se ridică
întrebarea, de pildă, dacă pot fi omise sugestiile unui redutabil martor din
epocă, de natură să pună în dificultate afirmaţiile actuale despre pretinsa
oarbă subordonare, culpabila cedare ideologică a discipolului, considerat
complice la manevrele satanice din arsenalul lui Nae Ionescu. Ar fi vorba de
mărturiile lui Mircea Vulcănescu. A fost în preajma profesorului mult înaintea
lui Sebastian, l-a recunoscut ca mentor şi, totodată, îi dibuise metehnele
umane, morale, era edificat asupra raporturilor din interiorul redacţiei
Cuvåntul, ştia culisele. În opinia sa, tipul acolitului total, servil, se chema
Gh. Racoveanu. De alt statut beneficia Sebastian, brăilean ca şi mentorul său,
amîndoi deopotrivă absolvenţi ai reputatului Liceu „Nicolae Bălcescu“, ceea ce
le oferea din start satisfacţia de a se considera, peste delimitări de
generaţie, membrii aceleaşi confrerii de elită. Pe atare bază, specifică epocii
(a fi ieşit de pe băncile Liceului „Naţional“ la Iaşi ori, în Capitală, a fi
„lăzărist“ echivala cu un titlu de nobleţe revendicat la toate vîrstele), se
stabiliseră apropieri afective, durabile, dar dincolo de coarda sensibilă
fermentau incurabilele divergenţe de idei.
Ce fel de aservire, cînd ochiul studentului Hechter scruta
vigilent de cum băgase de seamă, la primele audieri de curs, că neta
superioritate intelectuală a celui de la catedră se asocia cu o dubioasă doză
de cabotinism? Epitetul depreciativ umbreşte serios raportul ucenic – maestru
şi face să transpară indicaţia unei rezerve iremediabile faţă de personajul
real, vag tăinuit sub numele Ghiţă Blidaru, chiar de la introducerea lui în
ţesătura epică a naraţiunii, în ciuda nimbului seducător. Ţinînd cont că
romanul fusese urzit încă la Paris şi că parţial era scris la întoarcerea
autorului în ţară, vara lui 1931, rezultă că mocnea în el de mult o dîrză
animozitate, eufemistic vorbind. Un avertisment teribil al diferenţierilor de
substanţă poartă, în germen, întîlnirea dintre student şi profesor, aşa cum e
descrisă în carte, desigur nu întru totul de resortul ficţiunii scriitoriceşti,
pe fundalul agresiunilor huliganice din amfiteatrele universitare:
„Ghiţă ieşea de la secretariat. M-am apropiat şi i-am
vorbit. Nu mai ştiu ce. Jur că nu mai ştiu şi că asta nu este un truc, ca să-mi
cruţ un moment mai mult de silă personală.
M-a întrerupt.
– Ce vrei dumneata, domnule?
– Domnule profesor, m-au dat afară şi...
– Ei şi ce vrei să-ţi fac eu?
A plecat fără să aştepte răspuns. Ar trebui să alerg pe
străzi un ceas, două, trei, ar trebui să mă bat cu zece mii deodată, ar trebui
să tai cu toporul un vagon de butuci, ca să cad seara dărîmat pe pat şi să
adorm şi să uit“ (ediţia de la Fundaţiile Regale, 1946, pp. 30-31).
Imposibil de uitat asemenea tratament trufaş, de penibilă
indiferenţă la suferinţa tînărului preopinent, chit că situaţiilenu s-ar fi petrecut întocmai. Ea, „sila
personală“, îşi avea temeiuri consistente, dovadă că va subzista, într-un fel sau
altul, în paginile Jurnalului, pe deasupra admiraţiei faţă de spiritualitatea
cristalizată în persoana profesorului, de mai multe ori repudiat pentru eternul
„cabotinism“ şi o megalomanie la limita delirului. Vezi consemnarea scenelor
repetate din tren, infinit mai revelatoare decît episodul „marinel“ de la
Balcic, unde analista trage de păr împrejurări anodine, ca să stoarcă sugestii
piezişe din formula „amantului spiritual“, destul de jenant activizată, cu
subînţelesuri perfide, de senzaţionalism vulgar.
Vor interveni întîmplări într-adevăr dure, care subliniază
distanţări accentuate de concepţii, de comportament şi, pînă la urmă, de
asumare a plasamentului în vîltoarea istoriei.
Lipsa oricărui echivoc în ce priveşte poziţionarea lui
Sebastian
Întrucît e ignorat sistematic, mă văd obligat să reamintesc
atacul huliganic asupra redacţiei cotidianului democrat Facla, atac identic în
semnificaţii, peste ani, cu agresiunile reflectate în roman, de data aceasta cu
implicarea nemijlocită, live, a romancierului, îndreptăţit să ia prompt poziţie,
să se urce pe baricadele solidarităţii, impulsionat de un viril simţ civic –
„Scriu aceste rînduri în redacţia Faclei, devastată, cu geamurile sparte,
sfărîmate şi cu podeaua pătată de sînge (nu sînt patetic; în colţul din dreapta
al secretariatului de redacţie, podeaua e plină de sînge). Decorul acesta nu e
deprimant. Dimpotrivă. Faptul de a scrie e un act de curaj şi de răspunderi.
Oricine ţine astăzi un condei în mînă ştie ce-l aşteaptă. În cel mai bun caz,
insulta; în cel mai rău, revolverul. Scriitorii şi gazetarii de la Facla n-au
ce face cu compasiunea noastră. Nici nu le-o dăm. Scriitor şi gazetar, sînt
fericit să mă consider bătut odată cu ei“ (Facla, 7 octombrie 1934). Revin
jaloane de referinţă din De două mii de ani, („Sînt un om bătut“) spre a întări,
a justifica, în plus, lipsa oricărui echivoc în ce priveşte poziţionarea lui
Sebastian. Anumite precedente din roman edifică şi asupra fenomenului vizat de
articolul „Omul cu revolverul“, prototip al cenzorului atroce, agresiv,
sugrumătorul liberei opinii, stigmatizat indubitabil de scriitor. Cine reflectă
asupra realităţilor, raportului de forţe ce animă episodul cu pricina, va
admite greu cea mai palidă tentativă de a-l amesteca, nici în treacăt, în
maşinaţiunile haitei legionare. Prin consecinţă logică, e lipsită de orice
rigoare alăturarea ostentativă, în aceeaşi pagină din România literară, a
reproducerilor după coperţile a două volume, deloc simetrice: Roza vînturilor
şi Cum am devenit huligan.
Structural, Mihail Sebastian a rămas străin de demagogia
sfeştaniilor misticoide aliate, în plan cultural, vizionarismului profetic,
ambalat în elanuri metafizice înşelătoare. „Stupide vremuri!“ exclama, făcînd
personal proba coexistenţei aberaţiilor conjuncturale. Putea să admire faconda
spirituală a lui Nae Ionescu, dar şi să se declare subjugat de sobrietatea
simţului critic slujit de un Paul Zarifopol.
Cînd îl contrapunea pe acesta din
urmă „tinerelor generaţii“, îşi mărturisea permanentele sale mefienţe. De
altminteri, a spus-o răspicat, comentînd destinul amar al lui Alexandru Vianu,
extrem de rezervat în raport cu „neliniştile“ gregare ale confraţilor seduşi de
extremismul dreptei politice. Şi va trage decis oblonul separaţiilor, la
ieşirea pe piaţă a unei noi cărţi de Emil Cioran: „Cartea amăgirilor este o
carte delirantă. Dl Cioran însuşi este un scriitor în delir, care-şi iubeşte
delirul, îl alimentează, îl întreţine, îl stimulează. E un om care nu numai că
are febră, dar are şi orgoliul febrei sale. Febra pentru dl Cioran este un mod
de a privi şi înţelege lumea... Am sincera dorinţă de a pricepe drama acestui
om (dacă dramă este!) – şi tocmai de aceea nu pot simplifica prea lesne
lucrurile socotindu-l pe dl Cioran în plină impostură psihologică şi
metafizică... E adevărat însă că scrisul său ne îndeamnă mai mult către această
din urmă presupunere. E un scris umflat, gongoric, declamator, cu false
violenţe, cu false lamentări, un scris exterior, plin de procedee retorice,
plin de vocative, imprecaţii şi apeluri, copleşit de adjective, interjecţii şi
epitete. Este un stil eminamente catastrofic“. La fel de net se disocia de un
Vasile Lovinescu, de N. Davidescu, trecuţi cu voioşie prin faze „delirante“. Ca
să nu-i mai pomenim pe Nicolae Roşu sau Pan Vizirescu, afiliaţi trup şi suflet
cohortelor verzi, practicanţi ai măsurilor represive împotriva celor din
categoria lui Mihail Sebastian. Semnificativ este că le-a suportat agresiunile
verbale fără a denia să intre în polemică, deşi arme de cojocul lor ar fi avut
berechet, însă – e limpede – refuza să coboare ştacheta confruntărilor de presă
mai jos de I. Ludo sau Petre Pandrea. Se supunea Sebastian unei deontologii
radical diferite de „morala“ lui Nae Ionescu. Şi cu toate acestea, a plîns la
dispariţia lui pămîntească. Vinovăţia, în caz că ar exista, îşi află sorgintea
în acele imponderabile, indestructibile „legături sufleteşti“, pomenite mai
sus, pecetluite de trecerea cîndva prin aceleaşi coridoare, clase, spaţii
şcolare ale Brăilei mult iubite. Reflexe identice, la intensităţi variate,
funcţionau şi faţă de predecesori precum Perpessicius, precum Camil Baltazar
ori însuşi colegul de bancă, Andrei Tudor (Rosentzweig). Poate că şi brăileanul
inveterat împărtăşea o reflecţie a lui Ibrăileanu (din Privind viaţa) cînd
constata: „Murim cîte puţin cu fiecare fiinţă apropiată pe care o pierdem“.
Vărsa lacrimi – de ce nu? – conştient de propria fărîmă de existenţă ce se
ducea cu ilustrul dispărut. Lacrimile acelea se cuvin înţelese ca parte a
duioşiei cu care Sebastian tempera ironia usturătoare, ce-i brăzda chipul de
cîte ori asista la spectacolul vanităţilor, cînd magistrul nu-şi mai încăpea în
piele. Aidoma retragerilor strategice în colţul compartimentului de tren ca
să-l lase pe Nae Ionescu a debita nestingherit verzi şi uscate pe seama
politicii europene, la fel proceda în biroul directorial din redacţie, gata a
îngădui celorlalţi să facă roată în jurul personajului principal, cam sastisit
de aerele acestuia, preferînd a urmări reacţiile de ansamblu, proptit undeva
lîngă fereastră, izolat de vacarmul încuviinţărilor obşteşti, în cochilia
singurătăţii lui protectoare.
Nu cumva atunci se inversau rolurile ca-n comedia lui Shaw,
iar ucenicul trăgea diabolice satisfacţii din păstrarea distanţei în toiul
disputelor şi manevrelor perfid ticluite? La împlinirea a zece ani de la
apariţia ziarului, în corpul numărului festiv, în care Sebastian era însărcinat
să reconstituie drumul parcurs, tocmai el abia de se zăreşte în fotografia
menită a imortaliza momentul, undeva pe ultimul rînd de sus al tabloului de
grup, evitînd, nonşalant, a profita să iasă în evidenţă. Favorit că i se
încredinţa să întocmească reportajul serbărilor regale de la Peleş ? Mai curînd
se strecoară anonim prin mulţime, la adăpostul căreia relatează maliţios emfaza
cercurilor de acoliţi ai puterii. Parcă n-ar proceda ca un protejat, dispus să
dea satisfacţie dispoziţiilor emanate de sus. Ici, colo, i se pot depista
consideraţii politice ambigue, unele coincidenţe de dialectică a demonstraţiei
ce ar semăna, analizate în sine, cu afirmaţii ale lui Nae Ionescu. Sînt,
evident, similitudini locale, a căror pondere se cuvine apreciată pe fondul
coordonatelor generale pe care se mişca Sebastian. Cît de apropiat va fi fost
de protectorul său, ca om politic nu-i acorda nicicum creditul mărturisit, de
pildă, pentru Constantin Stere. Fără nici un dubiu, cu oricîte sincere regrete,
despre expansivul mentor de la Cuvåntul conchide, la moarte, că rămîne un
„ratat“, pe cînd singuratecului de la Bucov îi evidenţia nobleţea unui
autentic, mişcător destin tragic. Cu ce înalte exigenţe concedea să definească
o carieră politică se vede din complexul portret încredinţat tiparului imediat
după asasinarea ministrului francez Louis Barthou (text inclus în selecţia de
opinii politice ale lui M. Sebastian din Observator cultural nr. 135/10
octombrie 2007). Şi, plecînd de la acest reper, e de conceput o radiografie a
gîndirii lui Sebastian în sfera politicului fără o minimă confruntare cu
sursele mărturisite de el însuşi, culese din cărţile lui Alain, lui Thibaudet,
care numai către extremismul de dreapta nu-i puteau îndruma opţiunile?
Prea se aglomerează întrebările, ca să nu le punem aici
stavilă, de vreme ce am convenit că e drept să aşteptăm restul studiului promis
de eminenta profesoară clujeană. De ce, adicătelea, să încurajăm pe careva a-şi
aminti de felul cum „ucenicul diavolului“ glosa la reeditarea lui Anghel
Demetriescu – „morocănosul“, „maniacul“, „belferul“ –, motiv de a intra în
alertă, prematur, la eventualitatea perspectivei de a se fi ivit, printre noi,
încă un aspru judecător... „care nu glumeşte şi nu iartă“!?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters