OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Finlanda, 2009: după ce o firmă concurentă a prezentat la o expoziţie un produs utilizînd tehnologie pe care Nokia abia o pusese în producţie, compania a propus o lege (şi face presiuni pentru adoptarea ei) prin care să supravegheze ce trimit angajaţii ei pe mail şi către cine, chiar fără suspiciunea unui furt de informaţii, inclusiv să ceară date despre angajaţi administratorilor de biblioteci, cămine studenţeşti, universităţi şi blocuri de apartamente cu reţea proprie de comunicaţii.

 

 

Cam aşa riscă să evolueze lumea în care trăim. Scrisă cu ceva timp înainte de explozia actualei crize care ne rescrie viitorul, piesa Gianinei Cărbunariu, Poimîine alaltăieri, a avut premiera românească, o producţie a Teatrului Mic în regia autoarei, în octombrie 2008, la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara. Pe 15 ianuarie anul acesta, textul (tradus în franceză de Mirella Patureau) a avut prima reprezentaţie la Théâtre-Studio d’Alforville, la Paris, în montarea lui Christian Benedetti. Cu cîteva zile înainte de sfîrşitul atacurilor israeliene din Gaza şi la aproape aceeaşi distanţă în timp de soluţionarea crizei gazului rusesc.

Avant hier après demain (nouvelles du futur) e o distopie, o reflecţie teatrală asupra viitorului citit în semnele prezentului biopolitic. Unde va duce obsesiva campanie antifumători (mai degrabă decît antifumat) pe care nu puţini analişti o consideră o formă de intervenţie statal-politică asupra corpului uman, destinată socializării formal organizate şi eficienţei în muncă (cărora fumatul, o practică de socializare selectivă şi exploatare fragmentată a timpului, le dăunează intrinsec)? Dacă vom fi ecologici, tot mai ecologici, pînă la a ne perverti cu totul obiceiurile alimentare, transformînd actul vegetarianismului culinar în orgasmul salvării lumii, cum vom mai face diferenţa între a ucide un animal pentru hrană şi a ucide un om (eventual în acelaşi scop)? În acest carusel al competiţiei întru eficienţă, întîlnind pe traseu goana extinderii domeniului biologic, pînă cînd vor putea amîna femeile decizia de a deveni mame? Care va deveni succesiunea generaţională cînd copiii vor fi fiii propriilor bunici? Dar tehnica? Ce vor însemna tehnologiile la care găsim răspuns pentru toate nevoile vitale, chiar ale biologiei personale, atunci cînd marele circuit al energiei mondiale se va întrerupe?

 

Piesa Gianinei Cărbunariu nu e nici pe departe un exerciţiu de science fiction, iar contextul dialogic e accentuat prin intervenţiile performative ale actorilor, pe care le presupune structural – scurte observaţii personale din ziua reprezentaţiei, extinse apocaliptic într-un continuum repetitiv, inventarul subiectiv al transformării lumii noastre de obiecte, victime colaterale ale abandonului întru evoluţie, noi meserii cu iz de Big Brother. Totuşi, fundamental, Poimîine alaltăieri e un text despre controlul politico-ideologic al corpului individual, acceptat feeric, fără încruntări, de o societate pătrunsă de convingerea darwinistă a veşnicei evoluţii a speciilor. (Din punct de vedere al „filozofiei“ politice, aceasta este piesa cea mai „clară“ a autoarei lui Stop the Tempo: ţinta formei ei teatrale de critică e un anume neoliberalism inconştient la care lumea noastră aderă, „votînd“, paradoxal, cu Darwin în defavoarea individualismului iluminist; faptul că obsesiile ecologice de azi, care culpabilizează acţiunile persoanei, şi nu pe cele ale statelor şi ale marilor industrii, reprezintă o apropriere a ideilor iniţial de stînga e o idee destul de nouă şi controversată, mai ales la noi.) Corpul fiind, deci, miza exploratorie a construcţiei dramaturgice, operaţia de remodelare a lui prin voinţa celor mai mulţi a făcut substanţa stilistică a montării cu Poimîine alaltăieri la Teatrul Mic. Cărbunariu a încercat să le găsească actorilor o cheie de joc „postumană“, golindu-le interpretarea de moştenirea realismului psihologic, deformînd, uneori, vocile şi, de la un capăt la altul, mişcarea. Logica ar putea fi cea a platformelor virtuale gen Second life, a fiinţei umane transformate în propriul ei avatar: trupuri mecanizate, lipsite de formă, abandonînd graţia şi expresivitatea corporală în favoarea unei uniformităţi asexuate. În spectacolul românesc, reflectoarele sînt înlocuite, în majoritatea timpului, de spoturi cu lumină aproximativă, prinse de un pseudotavan claustrofobic de jos. Evoluţia darwinistă funcţionează în cerc vicios – punctul ei culminant, împlinirea omului emancipat de limitele propriului corp, ne va duce direct înapoi în grotă.

 

…la Alforville, lîngă Paris

 

Venit dintr-o altă şcoală, cea a actorilor deveniţi directori de scenă din lipsa, în Franţa, a unei formaţii specifice pentru regizori, Christian Benedetti nu face experimente estetice, iar exceptînd scena finală, cea a apocalipsei tehnologice, cheia interpretativă e una de şcoală stanislavskiană. Françoise Gazio, Ingrid Jaulin, Nina Renaux, Stéphane Schoukroun, Vincent Tepernowski şi Christian Benedetti însuşi pun accentul deloc pe experimental şi puternic pe decorticarea scenică a conflictului dramaturgic. Ceea ce, pentru că piesa nu în acest mod a fost scrisă, funcţionează perfect în anumite momente şi cam şubred în altele. În scena celor doi gurmanzi vegetodependenţi (Stéphane Schoukroun şi Vincent Tepernowski), pregătindu-se de festinul unei crime animaliere, elementul central nu e no man’s land-ul sexualităţii lor ambigue, ci înfruntarea a două voinţe masculine în jurul „trofeului“ misterios, pe nume Sam. Luptă pe muchie de cuţit, într-un balans riscant al unei imense căzi. În momentul anterior, însă, Nina Renaux şi Christian Benedetti navighează mult mai greu, cu tot reuşitul lor travaliu emoţional, în dialogul ultimului interviu al ultimului fumător, unde posibila temă conflictuală e exterioară relaţiei dintre ei. Şi, bineînţeles, trecînd cu excesivă viteză a schimbului de replici prin încăierarea octogenarelor în căutarea maternităţii tîrzii, adevărata provocare e cea a sfîrşitului. Corpurile nude ale celor doi actori întîlnesc, de partea cealaltă a podului sălii, vocile altor doi actori, în formula scenică a unei dedublări tehnoumane, pe fundalul unor videoproiecţii psihedelice.