De la retrospectiva dedicată
cinematografiei din Hong Kong în 1998 şi pînă la ediţia
jubiliară din acest an, Festivalul de la Udine a parcurs un drum
constant ascendent, transformîndu-se treptat dintr-un simplu
prilej de a vedea succesele de public din Asia într-o adevărată
platformă a colaborării în domeniile producţiei şi
distribuţiei de filme. Asta a demonstrat întîlnirea din
acest an dintre personalităţi marcante – din China, Coreea de
Sud, Hong Kong, Japonia, pe de o parte, şi din Europa, pe de altă
parte –, precum Marco Müller, directorul Festivalului de Film
de la Veneţia, dar şi pro-ducător al unor filme chineze, alături
de reprezentanţi ai Comisiei Europene – Programul Media, ai
Institutului Luce şi de directorul Comisiei de Film a regiunii
Friuli-Veneţia-Giulia, care a prezentat oportunităţile concrete de
finanţare a producţiilor realizate în această zonă a
Italiei. Întîlnire, inspirat intitulată Ties that Bind,
care va conduce în mod sigur la noi coproducţii şi la
folosirea de către cineaştii asiatici a unor locaţii italiene, aşa
cum s-a întîmplat deja în 2004.
Împlinirea unei vîrste
„rotunde“, chiar dacă încă fragedă, dă ocazia unei
priviri retrospective, şi, cum fiecare selecţioner a prezentat pe
larg evoluţia cinematografică a ţării de care se ocupă, am putut
să descopăr interesante similitudini între „noul val“
coreean din anii ’90 şi situaţia actuală a cinematografiei
noastre. Iar dacă termenul „similitudini“ poate părea forţat
unora, cel puţin unele idei care se desprind din experienţa
cinematografiei coreene a ultimelor două decenii cred că merită a
fi reţinute pentru a se încerca aplicarea lor şi pe malurile
Dîmboviţei.
Premisele succesului cinematografic
coreean
O dictatură, fie că e de dreapta, fie
de stînga, rămîne o dictatură! Dorinţa de a controla
totul, care a condus la aberaţiile cenzurii, ne este şi nouă
cunoscută, rezultatul fiind o asfixiere lentă a culturii, şi o
treptată transformare a oamenilor în executanţi docili şi
fără iniţiative ai ordinelor propagandistice. Aşa s-a întîmplat
şi în Coreea de Sud a anilor ’70, cînd exista o dublă
cenzură, atît în domeniul scenariilor, cît şi la
finalizarea unui film. În plus, doar companiile autorizate de
Guvern puteau produce filme – producţiile independente erau
ilegale –, iar importul de filme era supus unui sistem de cote,
care reducea şi el motivaţia regizorilor de a realiza filme de
calitate. Acestui sistem care conducea doar la stagnare şi regres a
început să i se pună capăt la sfîrşitul anului 1984,
cînd s-a permis intrarea producătorilor independenţi în
sistem; treptat, odată cu adoptarea unei noi Constituţii în
1987, şi apoi cu trecerea în 1993 la guverne civile, în
paralel cu eliminarea sistemului de cote la importul filmelor,
măsurile de liberalizare au condus iniţial la o situaţie care
părea dezastruoasă, cota de piaţă a filmelor coreene scăzînd
în 1993 la un nivel minim istoric de doar 15,9%. Cheia
succesului a constat însă în asocierea tinerilor
producători cu mari companii, precum Samsung, Hyundai sau Daewoo,
care au investit nu numai în filme, ci şi în reţele de
cinematografe şi distribuţie.
Treptat, rezultatele au început
să se vadă, întîi prin operele unor regizori de
excepţie, precum Kim Ki-duk, premiat la festivalurile
internaţionale, apoi prin producţii cu mare succes la public sau
opere îndrăzneţe, care au schimbat mentalităţi şi au dat
noi impulsuri de a fi cît mai inovativi tinerilor regizori. Un
rol important în deschiderea cinematografiei sud-coreene spre
noi orizonturi l-a avut şi Festivalul Internaţional al Filmului de
la Pusan, inaugurat în 1996 – cu această ocazie, încă
o dată felicitări organizatorilor Festivalului Transilvania, care
au reuşit, doar cîţiva ani mai tîrziu, ceva similar! –,
care, prin secţiunea de proiecte „Pusan Promotion Plan“, are şi
o puternică platformă pentru eventuale coproducţii. Apoi, în
1999, a fost creată prima companie de vînzări internaţionale,
Mirovision, urmată, rapid, de altele, ceea ce a condus, în
timp, la rezultatele spectaculoase din 2006, cînd filmele
coreene erau cumpărate pentru piaţa japoneză cu nu mai puţin de
4-5 milioane de dolari!
Şi mai important: în 1999, Korea
Motion Picture Promotion Corporation, înfiinţată în
1973, a fost înlocuită de Korea Film Council, care
funcţionează ca o adevărată divizie de cercetare-dezvoltare
pentru industria de film, sprijinind, prin diverse programe, pe
tinerii realizatori, contribuind la finanţarea proiectelor, operînd
un complex de studiouri şi o şcoală de film şi promovînd
cinematografia coreeană pe plan mondial (oare CNC-ul nostru, care a
demonstrat suficient că nu poate fi transformat în bine, n-ar
trebui desfiinţat şi înfiinţată altă instituţie, cu o
altă lege de organizare şi funcţionare, mai puţin copiată formal
de la francezi sau nemţi şi mai adaptată noilor realităţi ale
României mileniului trei!?). La scurt timp după aceste măsuri
instituţionale şi legislative, au apărut şi succesele de casă
internaţionale, filme ca Oldboy sau The Host fiind, de acum,
arhicunoscute în toată lumea, iar pe plan naţional filmele
coreene au, constant, o cotă de piaţă de peste 50%. Desigur, mi se
va replica imediat că noi nu avem companii de talia lui Samsung sau
Daewoo, dispuse să investească în cinematografie! Fals,
consider eu! Ne lipsesc legile şi facilităţile fiscale pentru ca
investiţia în cinema să fie rentabilă! La succesele
internaţionale obţinute de regizorii noştri în ultimii doi
ani ar fi venit bani şi din afara ţării, capitalurile speculative
care au mizat pe leul românesc la un anumit moment dovedindu-ne
deja că marea finanţă internaţională ne poate băga în
seamă şi pe noi dacă profitul e corespunzător! Ştiu şi că anul
electoral îi va preocupa prea mult pe bieţii noştri
parlamentari, dar mă aşteptam ca măcar Ministerul Culturii să
realizeze importanţa momentului actual şi să vină cu o iniţiativă
legislativă adecvată! Nu trebuie permis ca acest posibil „val“
românesc să se piardă în nisip!
Noutăţile actualei ediţii
n Japonia combină genurile. Onoarea de
a deschide ediţia jubiliară a FEFF i-a revenit peliculei japoneze
L: Change the World, succesul cinematografic al acestei primăveri în
Ţara Soarelui Răsare, în prezenţa regizorului Hideo Nakata,
autorul faimoasei serii Ringu; după succesul fulminant avut în
2006 cu Death Note şi Death Note: The Last Name, care, prin
combinaţia de thriller, film pentru tineret şi joc pe computer,
le-a adus producătorilor încasări de peste 68.000.000 de
dolari, era normal să se conceapă o continuare, avîndu-l ca
erou pe L, detectivul cu un aer misterios şi îmbrăcăminte
ciudată, copiată ulterior în mii de costume de Halloween,
care acum va trebui să salveze omenirea, ameninţată de un virus
mortal, L ştiind şi că mai are de trăit doar 23 de zile. Sigur că
faţă de un astfel de subiect spectatorul european face un pas
înapoi, dar gusturile tinerilor japonezi sînt diferite!
Tot Hideo Nakata a fost prezent la FEFF şi cu penultimul său film,
Kaidan, un horror din vremea samurailor, cu indiscutabile calităţi
plastice, dar fără alte valenţe. Încercări de a combina mai
multe genuri, doar din dorinţa de a maximiza încasările prin
adresarea mai multor ţinte din public!
Din păcate, Udine rămîne
credincios cinematografului popular, astfel că filme precum The
Mourning Forest al regizoarei Naomi Kawase, care a obţinut anul
trecut Marele Premiu al Juriului la Cannes, sau Asyl: Park and Love
Hotel al lui Izuru Kumasaka, distins în secţiunea „Forum“
a Berlinalei cu Premiul pentru debut, nu ajung la FEFF; de aceea,
cînd vezi un film ca Fine, Totally Fine, distins cu Premiul
japonez Angel pentru cel mai bun scenariu, debutul în
lungmetraj al regizorului şi scenaristului Yusuke Fujita, ai bucuria
unei descoperiri care îţi satisface spiritul critic.
Povestea unor prieteni din copilărie,
ajunşi acum la 30 de ani, unul, director de personal la un spital,
iar celălalt, rămas un adolescent întîrziat, în
căutarea finanţării pentru un superparc de distracţii horror,
cărora li se adaugă o tînără timidă, neîndemînatică
şi parcă de pe altă lume, spune cu fineţe şi umor multe despre
alienarea progresivă a societăţii japoneze, fără ostentaţie,
dar îndemnîndu-te la meditaţie. Un alt debut interesant
este cel al regizorului Daihachi Yoshida, cu filmul Funuke, Show some
Love, You Losers!, prezent anul trecut la Cannes în Săptămîna
Criticii şi premiat ulterior la Festivalul de la Varşovia cu Free
Spirit Award şi la Festivalul de la Yokohama la cinci categorii –
regizor debutant, imagine, actriţă principală, actor şi actriţă
în rol secundar –, o comedie neagră despre două surori, una
care vrea să se facă actriţă cu orice preţ, iar alta, mai mică,
ce foloseşte experienţele surorii mai mari în scrierea unor
manga care vor fi premiate şi deci publicate, atrăgînd astfel
o mulţime de nenorociri asupra familiei, precum şi despre fratele
lor vitreg şi soţia sa, o orfană provenită dintr-o casă de
copii, frate cu care „actriţa“ are chiar o relaţie incestuoasă.
Reuniţi prin moartea părinţilor, care au un accident de maşină
provocat de apariţia bruscă a unei pisici pe care aceştia reuşesc
să o evite cu preţul vieţii lor, mai vechile resentimente ale
celor trei fraţi ies şi mai violent la suprafaţă. Dar devin
pentru sora cea mai mică un bun prilej de a scrie urmarea unui prim
volum publicat, care, de data aceasta, îi va atrage şi un
angajament ferm la o editură din Tokyo. Finalul rămîne
deschis, cele două surori plecînd împreună spre
Capitală, bineînţeles după încă o răfuială şi o
păruială pe cinste, „actriţa“ ameninţînd că de abia de
acum va începe ce-i mai rău! Un film care poate sta în
atenţia selecţionerilor de la TIFF!
n Coreea excelează în continuare
la thrilleruri. Cel mai bun film din actuala selecţie coreeană mi
s-a părut a fi Our Town, un thriller despre doi criminali în
serie şi un poliţist, legat de cei doi din copilărie, regizat de
debutantul Jeong Gil-Yeong. Filmul începe cu găsirea celei
de-a patra femei crucificate într-un interval de cîteva
luni şi evoluează interesant pe cele trei planuri ale personajelor
principale, fără a insista excesiv pe traumele din copilărie ale
acestora, dar sugerînd adecvat creării suspensului strictul
necesar. Fără a fi înregistrat un succes de public foarte
mare – 375.000 de spectatori de la premiera din noiembrie 2007 –
şi acest film se înscrie în seria de thrilleruri care au
renovat genul, ducînd la cumpărarea drepturilor de
reecranizare de către studiourile hollywoodiene, aşa cum au făcut
recent şi pentru Seven Days sau The Chaser.
Pe linia problemelor cauzate de graniţa
cu regimul comunist din Coreea de Nord, care a dat deja capodopere ca
Joint Security Area, îşi găseşte sursa de inspiraţie şi
The Guard Post, un horror care pleacă însă de la stresul
psihic căruia îi sînt supuşi cei aflaţi în
posturile de pază din imediata apropiere a adversarului; iar atunci
cînd la comanda postului se află fiul unui general important
din conducerea armatei coreene, care caută să ascundă şi să
muşamalizeze primele pierderi omeneşti, ca să nu compromită
numele tatălui, dezastrul nu poate decît să se amplifice.
Fără a fi un amator al genului, trebuie totuşi să recunosc că,
în ziua dedicată la Udine filmului horror, acesta a fost de
departe cel mai bun.
Ca şi în cazul filmelor japoneze
premiate la Cannes sau la Berlin, aş vrea să subliniez pentru
adevăraţii cinefili că Secret Sunshine a fost filmul coreean al
anului 2007 cu cele mai multe premii internaţionale: la Cannes,
pentru interpretare feminină, la Asia Film Awards 2008, pentru cel
mai bun film, cea mai bună regie şi, din nou, cea mai bună
interpretare feminină, şi la Palm Springs 2008, unde a luat premiul
FIPRESCI. De urmărit!
n China strînge şurubul. Cu
toate că a avut cea mai spectaculoasă evoluţie în ultimul
deceniu, inclusiv în domeniul cinematografic, unde a trecut de
la 82 de filme produse în 1998 la peste 400 în anul
trecut, cenzura s-a accentuat în ultima perioadă, cea mai
eficientă armă a sa fiind neacordarea dreptului de difuzare unui
film. Ne amintim de cazul cineastului Lou Ye, care şi-a prezentat la
Cannes, în 2006, Summer Palace, fără acordul autorităţilor
chineze, şi ulterior a primit interdicţie de a filma pentru cinci
ani; nu credeam că şi la Udine se va întîmpla aşa
ceva, şi totuşi, pelicula Lost, Indulgence nu a mai sosit, din
acelaşi motiv: lipsa ştampilei „bun pentru difuzare“! Ulterior,
am aflat că şi producătorii filmului Lost in Beijing, pe care l-am
văzut toamna trecută la Vienală, au fost sancţionaţi cu doi ani
de interdicţie pentru că au difuzat pe Internet copia necenzurată
a filmului lor, care conţinea scene de sex cam îndrăzneţe,
dar şi elemente de critică socială. Pe de altă parte însă,
Lust, Caution a primit drept de difuzare, chiar dacă bine tăiat, şi
s-a situat printre cele mai vizionate filme. Şi aici a funcţionat
însă pirateria, copiile integrale ale ambelor filme putînd
fi procurate relativ uşor de la colţul străzii, experienţă pe
care am făcut-o personal în octombrie anul trecut la Beijing.
Mirat că găsesc titluri care era normal să fie cunoscute în
Europa, dar mai puţin în China – de exemplu, Das Leben der
Anderen era un mare succes, povestea despre Stasi interesîndu-i
şi pe chinezii care nu puteau găsi acel film pe ecrane –, am
aflat că de fapt marile companii sînt de vină, din motive de
costuri preferînd să-şi producă DVD-urile în China şi
apoi să le importe în Europa, asumîndu-şi riscul de a
fi pirataţi pe o piaţă la care oricum accesul le este foarte
limitat, cota de 20 de filme străine care pot fi importate pe an
rămînînd în vigoare (doar filmele din Hong Kong nu
mai sînt supuse acestei cote, urmare a acordului din 2003).
Apropierea Olimpiadei şi dorinţa de a prezenta lumii o imagine cît
mai „curată“, împreună cu campania propagandistică de
„încurajare a comportamentului acceptat pe plan
internaţional“, s-ar putea să fi accentuat apeti-tul cenzorilor,
care par să sufle acum şi-n iaurt! Să sperăm însă că
accentuarea măsurilor restrictive din ultima perioadă va intra
într-o perioadă de reflux după Olimpiadă, cu condiţia ca
pînă atunci agitaţia legată de Tibet, sau alte inconveniente
care pot apărea pentru conducerea comunistă a Chinei, să nu
degenereze. Tot ca martor ocular pot spune însă că, în
ciuda celor 12 programe naţionale TV, plus unul în limba
engleză, cu toate eforturile propagandistice, tineretul nu mai este
animat decît de dorinţa de a cîştiga cît mai
repede cît mai mulţi bani, iar turbocapitalismul chinez, cu
rezultatele sale spectaculoase – mai ales la Shanghai şi Beijing
–, nu are cum să mai fie stopat. Rolul conducerii chineze – în
afară de cel ideologic, din ce în ce mai puţin băgat în
seamă de pături tot mai largi ale populaţiei – pare să rămînă
predominant doar în dirijarea imenselor resurse financiare care
s-au acumulat, de ordinul sutelor de miliarde de dolari, spre acele
proiecte care să-i satisfacă mania grandorii, fie că e vorba de
hidrocentrala de pe Yangtse, fie de supertrenul de mare viteză –
peste 400 km/oră! – de la Shanghai, fie de Oraşul Olimpic din
Beijing, etc. etc. etc… Ghizii deja nu-ţi mai prezintă obiective
care sînt doar pe locul doi în lume, doar locul unu mai
este bun de arătat!
Dar să revenim la filmele chinezeşti
de la Udine: cel mai ambiţios proiect cinematografic al anului
trecut i-a aparţinut lui Feng Xiaogang, în prezent cel mai de
succes regizor al Chinei, cu The Assembly, o amplă epopee de război,
care începe în 1948, în timpul războiului dintre
comunişti şi naţionalişti, continuînd apoi cu intervenţia
Chinei în războiul din Coreea şi se încheie la
sfîrşitul anilor ’50 cu eforturile singurului supravieţuitor
din cei 46 de soldaţi ai companiei sale de a face posibilă
recunoaşterea de către autorităţile militare a eroismului şi
martirajului camarazilor săi căzuţi în luptă, în
condiţiile în care nu mai există nici un martor al celor
întîmplate în 1948, iar identitatea
supravieţuitorului e şi ea pusă la îndoială. Scene de luptă
spectaculoase, realism în descrierea situaţiilor, atenuare a
factorului ideologic, dar totuşi prea puţină emoţie în
acest Saving Private Ryan chinez, apreciat însă de spectatori,
filmul plasîndu-se pe locul doi în box-office-ul anului
2007. Pe alt plan, mai puţin eroic, dar mai uman, se plasează Lucky
Dog, al lui Zhang Meng, care prelucrează inteligent şi cu umor
povestea ieşirii la pensie a unchiului său, confruntat brusc cu
tentaţiile şi capcanele economiei de piaţă în încercarea
sa de a-şi mai rotunji veniturile.
Tema inocentului naiv, dar cu
suflet bun, e recurentă în multe culturi, inclusiv în
cea chineză clasică, adaptarea ei la actualele realităţi ale
Chinei dînd ocazia unor scene memorabile, cum ar fi cea a
ghicirii viitorului la un computer, care, ca bonus, îi oferă
eroului nostru şi mai multe ipostaze ale sale prin prelucrarea
electronică a unei fotografii. Şi chiar dacă în acele
fotografii apărea fie un Superman, fie un înţelept chinez,
memoria mea afectivă suprapunea peste imaginea interpretului Fan Wei
pe cea a lui Fernandel… Ta Pu, debutul regizoral al lui Wang Wie,
este realizat într-un cu totul alt registru: grav, fără a
deveni însă patetic, pe măsura temei abordate: revenirea în
1978, după excesele Revoluţiei Culturale (1966 – 1976, anul
morţii lui Mao), la admiterea în învăţămîntul
superior. Într-o provincie agricolă uitată de Dumnezeu, unde
foametea este o ameninţare zilnică, la staţia de radioficare
locală se anunţă înscrierea la şcoala pregătitoare pentru
examenul de admitere, ţăranii fiind îndemnaţi să plătească
taxa de 30 de yuani pentru ca odraslele lor să aibă şansa de a
„mînca chifle din făină adevărată de grîu“! Pare
incredibil, dar sînt convins că aşa a fost! Iar dacă pînă
la urmă dintre toţi candidaţii va reuşi doar unul, care are deja
serviciul militar încheiat, poate părea secundar, dar nu
întîmplător, şcoala degradîndu-se într-atît
în ultimii ani de viaţă ai lui Mao încît nici
unul dintre elevii mai tineri nu va putea remonta acel handicap.
Să nu vă imaginaţi însă un
film arid, pedagogic! Regizorul reuşeşte să adauge umor, duioşie,
dragoste şi mai ales speranţa într-un viitor mai bun, care va
veni într-adevăr. Dacă privim la drumul parcurs de China de
atunci, putem crede că şi actualele exagerări ale cenzurii vor
deveni, poate, obiect al vreunui film peste cîţiva ani şi de
la respectiva distanţă vom putea rîde de aceste zvîcniri
ale unei societăţi totalitare. Doar rîzînd ne despărţim
cel mai bine de trecut, nu?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters