OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gata? Uităm? Dintr-o dată s-au şters cu buretele toate animozităţile, tensiunile, rivalităţile, duşmăniile dintre PSD şi PDL? La adăpostul „interesului naţional“ închidem gura şi nu mai comentăm? Ne plasăm în postura celor care justifică această alianţă, care îşi pierde premierul înainte de a-şi forma echipa guvernamentală? Ca jurnalist nu doresc să mă ascund în spatele „interesului naţional“. Această sintagmă a fost folosită mereu pentru a susţine cele mai stranii şi mai tulburi combinaţii. În 1992, PSD a fost susţinut de PRM în guvernare (îmi amintesc de un sinistru secretar de stat, Sever Meşca, de la PRM, care conducea singur Ministerul Culturii, peste orice ministru pesedist). Mai departe, CDR s-a aliat (ah, „interesul naţional“!) cu PD la guvernarea din 1996, iar PD a fost primul care a dezertat. Pe urmă, în 2000, „interesul naţional“ ne-a îndemnat să-l votăm pe Ion Iliescu în faţa lui Vadim Tudor (în acel an, 2000, Traian Ungureanu avea o poziţie mult mai echilibrată, susţinînd că electoratul ar trebui să decidă după propria preferinţă, fără să se organizeze mitinguri de susţinere pro-Iliescu, cu pancarte fluturate în stradă). Mereu, mereu, „interesul naţional“ ne-a îndemnat să închidem ochii la combinaţiile din politica românească. Acum, foarte mulţi comentatori politici sînt paralizaţi. Totul e minunat! Se face o alianţă solidă!

 

Se va vota fără probleme Guvernul în Parlament! Ţara trece prin momente grele, criza bate la uşă, trebuie să îngropăm securea războiului! A clacat Theodor Stolojan, nici o problemă, iluzionistul Băsescu scoate din pălărie un alt premier: Emil Boc. Ce contează că n-are cunoştinţe economice... Ce contează că Emil Boc vorbea, în noaptea alegerilor, că doreşte o guvernare de dreapta... Ne împrietenim cu pesediştii, împărţim ministerele, facem repede un program de guvernare, promitem mărirea salariilor, a pensiilor, a alocaţiilor (sînt resurse?). Ce contează că UDMR nu participă la guvernare... Nu zicea Marian Oprişan, mahărul de la Vrancea, ca udemeriştii „să mai stea şi pe-acasă“ (declaraţia n-a primit nici o sancţiune verbală, pulsiunile xenofobe zburdă liber, dar, nu-i aşa?, se formează o „mare coaliţie“ şi ce mai zice unul şi altul sînt „mici detalii“)? Nu zice nimeni că UDMR este o „rezervaţie de îngeri“ (a se vedea afacerile făcute de Attila Verestoy, poate chiar formulările injurioase ale preşedintelui UDMR de 1 Decembrie), că era obligatoriu ca UDMR-ul să intre la guvernare, dar se putea găsi o formulă elegantă de dialog cu UDMR. Mulţi ani, în politica românească, pornirile şoviniste au precumpănit la PSD (amintiţi-vă cum, în campania electorală din 1996, candidatul Ion Iliescu prezenta hărţi prin care arăta că se pregăteşte sfîrtecarea Ardealului). După 2000, a avut loc o reconciliere (urma ca România să facă parte din NATO şi o condiţie de bază era ca tensiunile interetnice, artificial întreţinute, să se transforme într-o convieţuire liniştită) care a permis Guvernului Năstase să conducă cu sprijin parlamentar din partea UDMR, formaţiune care a închis ochii la derapajele autoritariste ale acelui Guvern. Acum, declaraţii precum cea a lui Marian Oprişan întorc politica românească la o stare de boicot şi de tensiune, în raport cu minoritatea maghiară.